513 matches
-
patra (strofele 86- 98) reunește pastelul, idila și meditația. Cadrul silvestru nocturn și idila celor doi îndrăgostiți sunt contemplate cu tulburare de către Hyperion, care șia reluat locul lui menit din cer. Monologul lui Cătălin exprimă nostalgia omului devorat de trăiri dionisiace, care însetează acum după seninătatea apolinică a ființei supe rioare: Revarsă liniște de veci / Pe noaptea mea de patemi. Și deasupra mea rămâi / Durerea de mio curmă, / Căci ești iubirea mea dentâi / Și visul meu din urmă. Cea dea treia
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2894]
-
treilea arhetip, Soarele, reprezintă conștiința universală, „Unul divin“ al cunoașterii absolute. Poezia își structurează astfel viziunea pe trei planuri simbolice. Planul inferior, al unei lumi vegetative, biologice, este reprezentat prin Crypto, mirele poienii, structurat pe principiul „pământ“, definit prin cunoaștere dionisiacă, prin Eros. Planul median, al unei lumi ordonate prin puterea rațiunii, lume de o coerență și transparență cristalină, este figurată prin ținutul boreal, mitica Hiperboreea. Lumea din care preacumintea Enigel își începe călătoria spre Soare este definită prin cunoaștere rațională
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2894]
-
calea regală a Soarelui care dăruiește nemargini lumii ei: Din umbra deasă desfăcută / Mănchin la soarele nțelept. Ultimele două versuri surprind metaforic depășirea existenței telurice prin cultul valorilor spirituale, prin conștientizarea esenței solare a ființei umane, semnificând triumful apolinicului asupra dionisiacului. Depășind momentul dilematic cu omenești ezitări (Plângi, preacuminte Enigel!...), Enigel intră definitiv sub semnul Soarelui. Pentru regele ciupercilor însă, întâlnirea cu aprinsul inel al soarelui (punctul culminant al narațiunii alegorice) este distructivă: Crypto se transformă în ciupercă otrăvitoare. Deznodământul poveștii
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2894]
-
mai generală a accepțiilor, noțiunea de clasic desemnează o dimensiune existențială ce implică nevoia de echilibru, ordine, armonie și mai ales primatul rațiunii, putându-se asocia, în acest sens, cu ceea ce Friedrich Nietzsche numea viziunea apolinică, tipologie așezată în contrast cu cea dionisiacă marcată de frenezia trăirii, vitalitate și accentuarea laturii afective.8 În secolul al XIX-lea, la început, se creează și substantivul clasicism care desemnează o anumită școală literară, coagulată în jurul unei doctrine estetice, care, în cazul de față, presupune principii
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
manifeste, arte poetice etc.), dar scriau romantic sau preponderent romantic (căci nu există omogenitate nici la nivelul operelor). Saltul de la teorie la practică presupune, în acest caz, o trecere de la glasul rațiunii la tumultul trăirii, de la aspectul apolinic la cel dionisiac. Dualitatea aceasta a impulsurilor artistice a mai fost explicată prin raportarea la etapele dezvoltării spirituale a tinerilor pașoptiști care, în marea lor majoritate, au studiat în adolescență la școli grecești sau școli românești în care orientarea era filoclasică, însușindu-și
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
prin raportare la modul în care liricul fusese definit începând cu secolul al XIX-lea drept tărâm al visului, al unei supra realități. Cocteau anulează această imagine, accentuând în schimb ideea calcului, a socotelilor. Se observă aici acea trecere dinspre dionisiac spre apolinic, în ceea ce privește percepția poeziei, pe care o observase Hugo Friedrich, după cum am arătat în subcapitolul introductiv. O altă trăsătură, care ține într-o anumită măsură de particularitățile unei viziuni clasice, este investirea poeziei cu rolul de a transpune lucrurile
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
este perceput drept o trăsătură mai degrabă romantică, venind în consonanță, de altfel, cu personalitatea complexă a autorului, cu plăcerea pentru paradoxuri și formulări oxi-moronice. În acest sens, Dimitrie Micu observa faptul că "toate obiectivările scriitorului sunt o expresie a dionisiacului visând la apolinic"314, sugerând că alegerea canoanelor clasice este expresia lucidă a dorinței de a ordona într-un fel frenezia interioară. Se face, astfel, o raportare la Eugen Lovinescu, a cărui fire înclinată spre patriarhal ar fi fost mai
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
care însă opera lui Călinescu nu o ilustrează pe deplin, aceasta fiind mai degrabă marcată de personalitatea gigantică a autorului care și-a hipertrofiat ego-ul în toate aspectele creației sale fie critice, fie literare. Este vorba de aceeași dualitate apolinic dionisiacă, despre care am discutat anterior prin raportare la afirmațiile lui Dumitru Micu. Finalul prelegerii lui Călinescu stă sub semnul unor imperative estetice, marcate prin verbul a trebui, care sunt oferite, de fapt, ca soluție pentru reorientarea literaturii naționale pe un
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
aliază sistematic cervideele ca antidot imaginar la teroarea existențială, refugiindu-se într-un timp al originilor. Munții "veșnici" și "codrii merei" configurează o rezervație naturală eternă; cântări în lumină antică, Rapsodia pădurii și Odă soarelui, se înscriu într-o simbolistică dionisiacă, supratemporală, forțând limitele concretului. Un poem cu titlu sadovenian, Locuri și întâmplări, introduce într-un "frunziș de-aramă"amintitor de Eminescu: "Eu m-am desprins din munții vineții, / Cascade vuitoare port în mine (...) / Pădurea care mi-i a doua mamă
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
în acțiune. Inventatorul lui Arthur-detectivul vine cu propria-i regie inconfundabilă. Repudiind banalul care mortifică mica provincie (locul unde nu se întâmplă nimic), deturnând spre umor însemnele stereotipiei curente dar lăsând loc și elegiei, senzitivul Emil Brumaru adoptă masca unui dionisiac fantast. Melancolia, câtă este, atribuită bunăoară Ospitalierului, se estompează printre zâmbete. De detectivul Arthur, de Julien Ospitalierul, el e aproape și departe; formează cu ei un triptic legănător balansând între exterior și interior. Detectivismul presupune operații secrete, enigme de descifrat
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
cu insmnii și greață (...) / Dar și din morți de vrei să te ridici, / Te culcă-n fân, acasă: doar țărâna / Parcă îți ia durerile cu mâna!" (Migrenă). O filozofie practică ancestrală, deci verificată, își probează perpetuu impulsurile. Un senzualism sănătos (dionisiac) traducând contacte cu materia, punctează impresia de vitalism, de plenitudinar cu baze milenare. A învăța să mori senin, împăcat, încorporându-te în anotimpuri, a înțelege că permanență și trecere, tangibil și amăgire coexistă firesc, iată un concis program ontologic intitulat
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
gigantice. A împinge îndărăt limitele Eului, a te defula, a vibra și a simți - spiritul timpului împinge la plăceri fără restricții, la subversiuni împotriva instituțiilor burgheze în numele unei vieți intense și trăite spontan. Nici creștinismul nu scapă valului „mistic și dionisiac”, după cum o dovedesc noile liturghii ce revalorizează excesul senzorial și uitarea de sine, spontaneitatea și senzualitatea. După secole de dispreț și de nesocotire a carnalului, apar slujbe religioase punctate de culoare și de veselie, de dansuri convulsive, de jazz, de
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
și senzualitatea. După secole de dispreț și de nesocotire a carnalului, apar slujbe religioase punctate de culoare și de veselie, de dansuri convulsive, de jazz, de ritmuri rock și folk. Prin contracultură, „un fel de exaltare și chiar de elan dionisiac își regăsește întreaga vigoare” în Occidentul anemiat de reprimarea sărbătorii, a fanteziei și a senzualității 1. De unde și reînvierea metaforei dionisiace. Evocând tineretul rebel, Roszak ne propune imaginea centaurilor, acești adoratori ai lui Dionysos care, în frenezia beției lor, nesocotesc
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
dansuri convulsive, de jazz, de ritmuri rock și folk. Prin contracultură, „un fel de exaltare și chiar de elan dionisiac își regăsește întreaga vigoare” în Occidentul anemiat de reprimarea sărbătorii, a fanteziei și a senzualității 1. De unde și reînvierea metaforei dionisiace. Evocând tineretul rebel, Roszak ne propune imaginea centaurilor, acești adoratori ai lui Dionysos care, în frenezia beției lor, nesocotesc ordinea civilizată a lui Apollo 2. Tot cam pe atunci, Daniel Bell caracteriza sensibilitatea anilor 1960 ca o răzvrătire contra rațiunii
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
o „supraabundență de a fi”, convulsii erotice și extatice care să-l elibereze de lestul condiției sale pământene. Amețit de consum, înecat într-un torent de solicitări, avid de „călătorii” și de insolit, de transgresiuni și de muzici îmbătătoare, omul dionisiac n-are altă aspirație mai fierbinte decât de a sparge limitele Eului, eliberându-se de orice centru coordonator și de orice subiectivitate într-un paroxism de senzații și de pulsiuni ale dorinței. Marele deziderat al lui Dionysos este să evadeze
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
să-și repudieze Egoul, plonjând în infern și în haos, scufundându-se în oceanul nesfârșit al senzațiilor. A se elibera din închisoarea Eului, a se sustrage durerilor individuației, a face să explodeze principium individuationis: aceasta este aspirația profundă a omului dionisiac de ieri și de azi. Această interpretare nu-i lipsită de profunzime. Ea arată de ce anume logica utilitară sau instrumentală n-ar putea epuiza relația noastră cu universul tehnologic, care-și are rădăcinile într-un demers existențial și „erotic” destinat
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
știut să recunoască aici un fel de experiență metafizică, o „explorare a existenței”, implicând chestiunea timpului, a spațiului și a sinelui. Aceste analize care insistă asupra dimensiunilor pasionale, ludice, existențiale ale lumii tehniciste merită salutate. Rămâne de văzut dacă metafora dionisiacă se potrivește într-adevăr vremurilor ce vin. Ecoul provocat de această problematică și analizele sociologice pe care le-a alimentat cer să ne oprim asupra ei, reexaminându-o prin prisma răsturnărilor survenite în cursul fazei III. Sărbătoarea micilor plăceritc "Sărbătoarea
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
micilor plăceri" Spiritul transgresiunii s-a perimat, revoluția sexuală nu mai e decât o amintire, tematicile securității și ale sănătății invadează viața de zi cu zi: noul spirit al timpului nu împiedică nicidecum o sociologie a cotidianului să evoce paradigma dionisiacă, subliniind forța hedonismului și a senzualismului moravurilor. Într-o cultură dedată desfătărilor senzoriale și dorinței de satisfacere a plăcerilor aici și acum, întreaga viață socială și individuală este învăluită, ni se spune, într-un nimb „orgiastic”. Hedonism dionisiac manifestat nu
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
evoce paradigma dionisiacă, subliniind forța hedonismului și a senzualismului moravurilor. Într-o cultură dedată desfătărilor senzoriale și dorinței de satisfacere a plăcerilor aici și acum, întreaga viață socială și individuală este învăluită, ni se spune, într-un nimb „orgiastic”. Hedonism dionisiac manifestat nu numai în incandescența sărbătorilor și a zbenguielilor sexuale, ci, mai larg, în viața cotidiană (consum, modă, divertisment), prin emoții și sensibilități comune, dominate de „ieșirea extatică din sine” în microgrupuri. Astfel, de la viața obișnuită la marile momente de
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
zbenguielilor sexuale, ci, mai larg, în viața cotidiană (consum, modă, divertisment), prin emoții și sensibilități comune, dominate de „ieșirea extatică din sine” în microgrupuri. Astfel, de la viața obișnuită la marile momente de efervescență colectivă, societățile contemporane se caracterizează prin forma dionisiacă interpretată ca epuizare a principiului de individualizare și ca progresie corelativă a tribalizării afective, a emoțiilor trăite în comun, a sensibilității colective 5. Cotidianul trăit ca joctc "Cotidianul trăit ca joc" Este de netăgăduit că o întreagă parte a universului
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
cinematografe multiplex transformă spațiul urban într-un oraș recreativ gata oricând pentru consumul de piață și cultural. E timpul orașului dedicat convivialității relaxante, divertismentului, shoppingului ca plăcere. După orașul-producție, orașul hedonist 6 ce reflectă facilitatea, abundența, negarea de-a dreptul dionisiacă a muncii. Pe zidurile orașului se etalează fericirea adusă parcă la îndemâna trecătorilor și imagini pline de sex-appeal. Moda senzualizează trupurile și chipurile. Panourile publicitare legate de plajă și vacanțe stârnesc visuri și dorințe. Întreaga viață cotidiană vibrează de imnuri în
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
plajă și vacanțe stârnesc visuri și dorințe. Întreaga viață cotidiană vibrează de imnuri în cinstea divertismentului, a plăcerilor trupului și ale simțurilor. Seducție publicitară, oraș ludicizat, febra divertismentelor, nebunia vacanțelor, tot atâtea trăsături care, în mod evident, dau semnalul fericirii dionisiace, universului său marcat de abundență și de plăceri, de lipsa de griji și de absența muncii. Divertisment și timp pentru sinetc "Divertisment și timp pentru sine" Societatea de hiperconsum înseamnă deci „revanșa lui Dionysos”? Modelul de societate care se anunță
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
Ne este dat să asistăm nu la noile epifanii ale Stăpânului plăcerilor, ci la punerea în scena ludico-hedonistă a funeraliilor sale. Nu reîncarnarea valorilor orgiastice, ci inventarea unui univers paradoxal al hipermodernității individualiste. În culturile vechi, oamenii așteptau de la cultul dionisiac să-i elibereze de individualitatea lor terestră. Prin experiența extazului și a freneziilor transgresive, Dionysos oferea muritorilor bucuria de a scăpa de limitele identității individuale și, așa cum spunea Euripide, fericirea de „a-și pune sufletele în comun”7, de a
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
live din discoteci, de pe străzile comerciale, din restaurante și din locurile la modă. „Lumea” este când un loc pe care ai oroare să-l frecventezi, când funcționează ca un stimulent și un ingredient al plăcerilor consumeriste. Hiperindividul nu-i un dionisiac, el consumă ambianță dionisiacă instrumentalizând colectivul în vederea satisfacțiilor private. Bineînțeles, în anumite cazuri, divertismentul-spectacol suscită emoții colective, creând o legătură socială. Dar se înșală cei care-i atribuie funcția de a se substitui religiei. Pentru că, dacă divertismentul poate reafirma coeziunea
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
străzile comerciale, din restaurante și din locurile la modă. „Lumea” este când un loc pe care ai oroare să-l frecventezi, când funcționează ca un stimulent și un ingredient al plăcerilor consumeriste. Hiperindividul nu-i un dionisiac, el consumă ambianță dionisiacă instrumentalizând colectivul în vederea satisfacțiilor private. Bineînțeles, în anumite cazuri, divertismentul-spectacol suscită emoții colective, creând o legătură socială. Dar se înșală cei care-i atribuie funcția de a se substitui religiei. Pentru că, dacă divertismentul poate reafirma coeziunea comunitară, e important să
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]