617 matches
-
participi și pe care nu o poți poseda. Ontologia participației contrazice atât de masiv economia posesiei, până în punctul în care refuză identificarea Ortodoxiei cu lichidități verbale (i.e. enunțul unor „parole” dogmatice)2. Ortodoxia primește confirmarea într-un mod de existență eclezial și eshatologic. Pentru a participa la adevărul Ortodoxiei nu este suficientă nici măcar o entuziastă aderență - publică, prin definiție - la expresiile livrești ale binecinstitei „tradiții răsăritene”. A fi membru al tradiției apostolice nu reprezintă deloc un privilegiu al celor care îmbrățișează
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
ca destin teologic al raționalității. Este locul unde gândirea lui G. Marcel - filozoful pentru care reflecția asupra sfințeniei constituie „veritabila introducere în ontologie”2 - pregătește, în economia cărții lui A. Louth, tema esențială a tainei revelației sau a misterului cunoașterii ecleziale. Nu este prima oară când un teolog optează pentru formularea existențialistă a lui G. Marcel (1889-1973). Mai aproape de noi, D. Stăniloae, vorbind despre „existența lumii ca mister insondabil” care reclamă un sens divin totalizator, folosește la rândul său conceptele lui
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
plus?, viteza luminii pare a nu fi o barieră de netrecut, dincolo de capacitatea noastră de percepere mișună unde, câmpuri, radiații, pretutindeni numai taine...” 1. Pentru deslușirea acestor taine ale istoriei, de această dată, Andrew Louth face apel la resursele tradiției ecleziale. Adevărul mărturisit de creștini poartă straiele umilinței, deși ele descoperă rațiunea (logos) de a fi a întregii creații. Imunizarea inteligenței în fața virusului mortal al vanității este condiția recuperării practicilor spirituale ale tradiției, între care exegeza alegorică și hermeneutica liturgică a
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
prin conținutul său esențial, această nouă Scriptură ar continua să fie expresia aceleiași «credințe care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna» (Iuda 1,3), și manifestarea acestui același și unic Duh care lucrează neclintit în Biserică”2. Plenitudinea tradiției ecleziale nu se ascunde în exterioritatea cuvintelor, ci într-o „trăire nearticulată” și nevăzută, aprofundată mistic în rugăciune și recapitulată în teodrama Liturghiei euharistice. Prezidată informal de instituția paternității spirituale, fără de care nu se poate vorbi de continuitate apostolică, tradiția eclezială
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
ecleziale nu se ascunde în exterioritatea cuvintelor, ci într-o „trăire nearticulată” și nevăzută, aprofundată mistic în rugăciune și recapitulată în teodrama Liturghiei euharistice. Prezidată informal de instituția paternității spirituale, fără de care nu se poate vorbi de continuitate apostolică, tradiția eclezială își ascunde taina în ascultare, prin ea revărsându-se bogăția de daruri a Duhului. Fiindcă Scripturile s-au născut înăuntrul unei comunități de creștini prinși și aprinși de Duhul, ele nu pot fi citite decât de la înălțimea unei aspirații eshatologice
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
și de autorul Deslușirii Tainei. Într-o admirabilă logică hermeneutică dusă până la capăt, discursul profesorului Andrew Louth a primit confirmarea finală prin asumarea vocației mistagogice a preoției într-o tradiție fidelă deopotrivă catolicității și ortodoxiei. Viguroasa apologie filozofică în favoarea tradiției ecleziale și a recuperării adevărului narativ și liturgic al teologiei se încheia cu o pledoarie sobră în favoarea „trăirii tainei” prin consumarea misterului euharistic al Liturghiei. IVtc "IV" Nașterea sinelui și dilemele corporalitățiitc "Nașterea sinelui și dilemele corporalității" Subiectul descărnattc "Subiectul descărnat
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
are ca temelie individualismul subtil al gândirii clasice. Modul de constituire a subiectivității este mediat de transformarea ascetică a corporalității (echivalând cu ceea ce Dumitru Stăniloae numea „plasticizarea rațiunilor divine din om”); prefacerea lăuntrică, în sens total, nu poate ignora contextul eclezial, de extensie universală. În sfârșit, Foucault este obligat să minimalizeze consecințele surprinzătoare ale antropologiei unor autori creștini precum Irineu al Lyonului sau Meliton de Sardes (și, în genere, reprezentanții „școlii asiatice” din teologia creștină antică)1. În fapt, aprecierea trupului
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
trăsături contrare Babilonului. Fiind majoritară și expansivă, entropică și oncogenă, ideologia haosului nu dă nimănui explicații. Idolatria preferă anonimatul. Ca să poată vrăji, Babelul cultivă amnezia și ambiguitatea. La antipozi, pentru teologii creștini demni de propriul lor nume, investigarea eredității tradiției ecleziale și explorarea memoriei ecumenice sunt sarcini întotdeauna benefice și urgente. Din punct de vedere politic și cultural, creștinii se găsesc astăzi în centrul unei intersecții istorice foarte complexe. Pe de o parte, modernitatea este răspunsul dat falimentului ideologiei sociale medievale
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
etica filozofiei antice (într-o anumită măsură) - se înscrie într-un raport de contradicție cu „ontologia păcii” proclamată de Evanghelie și întrupată în Biserica sfinților - fie că se cheamă parohie, schit sau mănăstire - prin legea fraternității spirituale dintre fiecare „ipostas eclezial” (I. Zizioulas), a cărei condiție filială e restabilită prin botez (Fapte 2)1. Proiectul unei culturi autonome nu lasă suficient spațiu necesar evacuării reziduurilor de violență care pulsează în corpul uman decăzut din starea de har (Rom. 7,14 sq
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
virtuți naturale” și „virtuți artificiale”, ci doar fapta bună ca rod al sinergiei divino-umane. Rezultatul se arată deplorabil: violența fizică fermentată „natural” de membrii societății (pentru care războiul civil funcționează ca supapă) nu va fi suprimată prin asceză și recentrare eclezială a energiilor. Violența va fi controlată psihologic prin șantaj economic, singurul procedeu tehnic care oferă agresorului privilegiul distanței și al invizibilității. Regulile concurenței pot camufla duritatea agresiunii asupra celui mai slab. Metafora mâinii este aici foarte sugestivă: în locul unei palme
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
nașterea creștinismului, Nietzsche fixa indirect specificul acestei metanarațiuni (fecundată de o ontologie irenică). La fel, printr-un studiu atent al conținutului teologic al literaturii creștine din Antichitatea târzie, tezele lui Michel Foucault despre articularea sistemului social punitiv modern în matricea eclezială (specializată în controlul simbolic al dorințelor). J. Milbank remarcă diferența dintre tiparul creștin al confesiunii în epoca primară a Bisericii (sec. IV-V) și formele târzii ale cazuisticii romane, al căror deprimant efect psihologic în cadrul societății medievale a fost analizat
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
la adresa culturii politice romane, văzută ca un aliaj stricat de nihilism triumfal și vanitate cinică, fondat pe mitul violenței originare (uciderea lui Remus de către fratele său, Romulus). Practicii dominației i se opune, în viziunea lui Augustin, modelul pacifist al comunității ecleziale, în care abandonarea pulsiunilor de putere face loc „lucrării mântuirii”. Prin mărturisirea păcatelor și dăruirea iertării, Trupul mistic al lui Hristos devine, precum un mesager angelic, vestitor al păcii (Mt. 10,12-13). Căci „așa cum actul creației nu ia nimic din
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
fost niciodată un corp antisocial, mai cu seamă datorită proiectului misionar pe care tradiția apostolică l-a lăsat moștenire Bisericii. Biserica nu reproduce funcțiile coercitive ale Republicii platonice, în care femeile și copiii trebuiau supravegheați de clasa războinicilor. Liantul comunității ecleziale nu este un element juridic, ci unul personal, organic și sacramental. Botezul pecetluiește criteriile apartenenței la trupul Bisericii, în care diferența sexuală, etnică sau culturală este întotdeauna secundară. Structura ierarhică a Bisericii are o dimensiune în primul rând simbolică și
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
cu adevărat eliberatoare, iar nu mai degrabă entropică și omogenizantă? Atunci când reparația morală este centralizată etatist, mai rămâne loc pentru virtutea personală (ca orice altă virtute) a compasiunii? Nu reprezintă această evoluție a moralității seculare o degenerare apocrifă a eticii ecleziale? Suspectând în orice pretenție de adevăr rivalitățile unor constelații de putere, postmodernul nu dovedește că ar fi imun față de logica resentimentului. Pentru cei care nu mai cred într-un sens final al vieții, teodiceea recurge fie la violență ca etapă
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
În cuvintele lui Isaiah Berlin, „nu există substitut pentru simțul realității”. Nu etosul revoluționar sau ideologiile de grup dezrădăcinează răul profund dintr-o constelație de practici și valori date, ci asumarea personală a poruncii evanghelice a desăvârșirii. Numai din altoirea eclezială a diverselor daruri spirituale, o societate deschisă poate fi supusă, eventual, unei lente iradieri sau îmbogățiri. Până la secerișul eshatologic, neghina nu se desparte de grâu - prin urmare rolul Bisericii nu trebuie confundat cu cel al altor instituții seculare. Modernitatea refuză
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
trad. rom. de N. Tanașoca, Editura Anastasia, București, 1996. Yannaras, Christos, Libertatea moralei, trad. rom. de M. Cantuniari, Editura Anastasia, București, 2004. Yoder, John Howard, The Priestly Kingdom, University of Notre Dame Press, Notre Dame, Ind., 1984. Zizioulas, Ioannis, Ființa eclezială, trad. rom. de A. Nae, Editura Bizantină, București, 1997. Zizioulas, John, Communion and Otherness: Further Studies in Personhood and the Church, prefață de R. Williams, editor Paul McPartlan, T&T Clark, Edinburgh, 2006. *** Teologia românească de la origini și până în prezent
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
de individual, nu de Universalul spre care, în fond, conduce. Poate părea și mai grav că, odată cu statuarea laică a libertății religioase, Adevărul ultim nu mai are un unic chip instituțional, general acceptat, asigurat și, cîteodată, impus de autoritatea instituției ecleziale. Aici stă riscul cel al relativismului , dar și un posibil avantaj spiritual al libertății moderne. Căci ea lasă să transpară nu doar prin discursul teologic sau filozofic, ci în viața comunitară și de fiecare zi, în mentalitatea comună faptul că
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1740]
-
cît mai ales o tipologie a modelelor spirituale. Cît despre modernitate, ea s-a născut dintr-o tendință de delimitare a domeniilor (cel uman de cel divin, știința naturii de teologie, puterea temporală de autoritatea spirituală, sfera laică de sfera eclezială) pentru a statua în cele din urmă separarea sau măcar distanța dintre religie și politică, dintre natură și cultură, dintre credință și cunoaștere rațională, dintre public și privat. Un model binar disjunctiv e mereu la lucru în felul cum clasificăm
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1740]
-
creștin are o sensibilitate deosebită ; el are o lungă experiență teologală și teologică a uniunii fără confuzie, a discernerii fără separare, a conjuncției incomensurabilelor. I-ar rămîne așadar să aplice acest model asupra realului imediat, asupra actualității. Deocamdată însă discursul eclezial curent se mulțumește să insiste declarativ pe o moștenire spirituală vertiginoasă și totodată pe participarea ortodoxiei la modernitate, dar înaintează șovăitor spre articularea efectivă a celor două teme. Efortul de articulare e cu atît mai lent cu cît (mai) nimic
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1740]
-
teologie de exercițiu, ba mai mult, o teologie care fierbe în toate direcțiile 1, Ioan I. Ică îl numește pe alexandrin contemporanul nostru. în el, vede figura de vîrf a unei epoci care se încheie odată cu acapararea magisteriului de către ierarhia eclezială și cu instaurarea unui model de credință monopolist, girat de puterea politică atunci cînd creștinismul devine religia oficială a Imperiului Roman tîrziu. în Origen, vede în același timp un tip de teolog care redevine exemplar odată cu apariția modernității. într-adevăr
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1740]
-
în spațiul public. Da, dacă socotim că societatea și modelul de univers în care trăim ar trebui să alcătuiască un dispozitiv de comunicare cu cerul, să asigure în primul rînd condiții, suport, algoritmi, tehnici, îndemnuri pentru practicarea raportului personal și eclezial cu transcendența. Nu, dacă socotim că, pentru acest raport, orice dispozitiv sociocultural rămîne, oricît de prețios, numai un auxiliar și că a-l monumentaliza ca pe un absolut ar însemna pînă la urmă să confunzi ascensiunea cu ascensorul, să consideri
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1740]
-
modul de prezență al transcendenței în societățile actuale poate sugera ceva din condiția ei polară. Pe scena noastră publică, absolutul divin nu mai e asociat cu puterea, fie că e vorba de puterea politică sau de puterea normativă a instituției ecleziale, exercitată asupra întregii societăți. Suveranitatea divinului nu mai poate avea pentru noi sensul inexact, desigur, dar devenit comun, de putere care domină corpul social și viața comunitară. Nu atributul puterii este cel prin care se manifestă transcendența în societățile noastre
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1740]
-
sociale ale Bisericii ruse (2000) se declară năruirea sistemului de valori spirituale, dat fiind că cea mai mare parte a societății care admite principiul libertății de conștiință și-a pierdut dorința de mîntuire. Pentru concepția oficială așadar, deosebirea dintre corpul eclezial și corpul social nu are încă destulă relevanță, credința continuă să fie gîndită mai degrabă în manieră sociomorfică. Bisericile est-europene încearcă să-și recucerească, măcar formal, dreptul de supraveghere asupra întregii societăți, pe care laicizarea l-a erodat și de
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1740]
-
sens cu îndrăzneala și cu libertatea date de întîlnirea intimă cu Cel dorit. Unii au atins limita doctrinei profesate de Biserică și au rafinat-o astfel, alții au trecut dincolo de ea, rafinînd-o din afară. Dar, asumați sau îndepărtați de instituția eclezială, ei își duceau totuși existența într-un cadru religios general împărtășit, care orienta și aspectele profane ale vieții, și atitudinea față de spectacolul lumii. Puteau risca o interpretare personală, îndrăzneață, novatoare a mesajului creștin și a sensului pe care el îl
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1740]
-
loc pe fondul unei culturi religioase bine instalate în societatea mare, cunoscută de toată lumea, gestionată și supravegheată de Biserică. Astăzi lucrurile nu mai stau așa. Desigur, Biserica păstrează adevărurile de credință și interpretările tradiției, cele mărturisite și trăite de comunitatea eclezială. Dar, pe de o parte, acest depozit nu mai radiază ca de la sine înțeles în societate, unde cultura religioasă scade accelerat. Pe de altă parte, căutătorul spiritual are și alte surse de informație și formare pe lîngă vocea oficială a
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1740]