901 matches
-
pot constitui un cadru de referință pentru reproiectarea cercetării motivației. Direcțiile actuale de cercetare, așa cum sunt prezentate de literatura de specialitate, nu anticipează o schimbare fundamentala pentru practica motivării. Posibilitatea deschiderii unei astfel de căi este dată de schimbarea fundamentelor epistemice care au condus timp de două secole cercetarea în acest domeniu. Aceasta înseamnă că pragmatica motivării nu poate fi realizată de cercetătorul sau profesionistul care vine în mediul organizațional cu o listă de soluții deduse din teoria științifică. În primul
by Carmen Buzea [Corola-publishinghouse/Science/1014_a_2522]
-
identică sau diferită a drumului descoperirii inițiale a adevărurilor. Datorită valențelor sale formative pentru viață, descoperirea didactică trebuie practicată sistematic, deoarece dezvoltă armonios însușirile și trăsăturile de personalitate umană cum ar fi: elementele cunoașterii senzoriale, gândirea, limbajul, imaginația, creativitatea, curiozitatea epistemică, voința, calitățile moral-volitive, precum și trăsăturile de caracter. Aplicarea acestei strategii (metode) nu realizează o simplă înregistrare de cunoștințe, ci formarea conștientă și deliberată a capacităților umane. Motivațiile învățării apar ca urmare a unui proces educativ de durată. Performanțele școlare sunt
Tradițional şi modern în predarea noțiunilor geografice la ciclul primar în viziunea Reformei învățământului românesc by GABRIELA VÂLCU () [Corola-publishinghouse/Science/91688_a_93224]
-
le transforma în elemente ale unei "ideologii a proletariatului", au făcut ca termenul să fie, după 1990, nefrecventabil. Din punctul meu de vedere, o asemenea raportare la conceptul de ideologie, de înțeles sub aspect moral, implică o pierdere sub aspect epistemic, precum și o "încremenire" dogmatică sub aspect semantic. Din acest unghi, provocarea este, prin urmare, aceea de a depăși starea de lucruri actuală și de a readuce ideologia în rândul conceptelor fundamentale din filosofie și din științele sociale și politice printr-
by Daniel Şandru [Corola-publishinghouse/Science/1033_a_2541]
-
de către indivizi diferiți aparținând unor grupuri diferite) sau din aceea a psihologiei (a implicațiilor pe care valorile însușite sub "presiunea" comunitară le comportă asupra individului), devine evident că nu putem face abstracție de anumite elemente care să permită o clarificare epistemică. Înțeleasă pur și simplu ca un termen al științelor sociale, ideologia a fost, în ultimii două sute de ani, un cuvânt foarte des întâlnit în vocabularul domeniului. Suportând numeroase resemantizări de la o perioadă la alta și de la un teoretician la altul
by Daniel Şandru [Corola-publishinghouse/Science/1033_a_2541]
-
context, și care este fundamentală pentru înțelegerea relației dintre ideologie și adevărul științific, este următoarea: care este criteriul după care judecăm dacă proiecțiile ideologice sunt adevărate sau false? Cu alte cuvinte, există un loc complet neideologic din care o autoritate epistemică să poată susține cu o limpezime exemplară că elementele ideologice contrazic realitatea? Aceste întrebări nu sunt, în fapt, decât amprentele încă prezente ale discursului pozitivist. Incluzând autori precum de Tracy, Durkheim, Weber, Marx etc. acesta "este caracterizat de încredere în
by Daniel Şandru [Corola-publishinghouse/Science/1033_a_2541]
-
caz, șansa interpretării realității sociale, cu condiția ca această interpretare să fie una critică, ceea ce include, în mod necesar, și critica propriilor sale puncte de vedere. Concluzia care se anunță ca irefutabilă, dacă acceptăm înțelegerea în această manieră a statutului epistemic al ideologiei, este aceea potrivit căreia "cunoașterea este întotdeauna pe cale de a se sustrage ideologiei, dar ideologia rămâne mereu grila, codul de interpretare grație căruia nu suntem un intelectual liber de orice condiționare și legătură (...)"150. Odată cu această concluzie intermediară
by Daniel Şandru [Corola-publishinghouse/Science/1033_a_2541]
-
se confunde cu ideologia, iar adevărul devine învăluit de ceața interesului. 1.3.3. Concepția pragmatistă Punerea în discuție a concepției obiectiviste și a celei relativist-relaționiste relevă atât modalități diferite în ceea ce privește înțelegerea problemei adevărului, cât și viziuni variate cu privire la statutul epistemic al științelor naturii și al științelor sociale. Referitor la prima problemă, putem observa că standardul obiectivității științifice asumat de către științele naturii și urmărit, vreme îndelungată, și de științele sociale, este afectat de asocierea sa cu o metodă care nu poate
by Daniel Şandru [Corola-publishinghouse/Science/1033_a_2541]
-
Primele există independent de existența instituțiilor sociale constituite de oameni, cele din urmă sunt tocmai produsul unui acord între ființele umane. Cu ajutorul acestei disjuncții inițiale, Searle evită confuzia dintre ontologic și epistemologic, care poate fi explicată astfel: Faptul că obiectivitatea epistemică totală e dificilă, dacă nu imposibilă cunoașterea fiind condiționată de contexte, de motivații, de perspective culturale complexe ș.c.l. -, e o premisă absolut corectă epistemologic. Dar din ea nu se pot trage concluzii ontologice, conform cărora realul nu există
by Daniel Şandru [Corola-publishinghouse/Science/1033_a_2541]
-
analizează ideile politice. Spre exemplu, circumscriind domeniul de analiză a doctrinelor politice, anumiți autori subliniază că, "prin natura și funcționalitatea sa, fiecare dimensiune a doctrinologiei politice aduce un anumit specific. Fundamentare obiectuală prin dimensiunea ontologică, obiectivitate și științificitate prin dimensiunea epistemică, valoare și opțiune prin cea axiologică, angajare și eficiență prin dimensiunea praxiologică"361. Dincolo de recuperarea dezideratului pozitivist al îndeplinirii standardelor de științificitate valabile în zona de cercetare a științelor naturii, regăsim într-o astfel de abordare interesul pentru baza pe
by Daniel Şandru [Corola-publishinghouse/Science/1033_a_2541]
-
fie el și "științific") asupra factorului uman poate fi periculos din perspectivă moral-politică. Modalitatea în care, pe parcursul acestei întreprinderi, am înțeles conceptul de ideologie nu aspiră la atingerea acelor criterii pe care pozitivismul le-a impus cu titlul de "canon epistemic" (chiar și în condițiile în care acest "canon" are serioase puncte critice). Consider totuși că ideologia poate deține un important rol explicativ-comprehensiv în procesul de cunoaștere a realității socio-politice și că analiza epistemologico-politică a conceptului poate reliefa o astfel de
by Daniel Şandru [Corola-publishinghouse/Science/1033_a_2541]
-
construcția acesteia și se constituie, astfel, într-un instrument al cunoașterii sale. 3.1.1. Pozitivism și anti-metodologie în analiza ideologiei După cum am subliniat până în această etapă a argumentării noastre, analiza ideologiei s-a realizat prin raportarea sa la statutul epistemic al științelor sociale. Din acest punct de vedere, pentru cei care au considerat că științele sociale sunt neutre în raport cu valorizările de tip evaluativ, ideologia apare ca fiind în mod exclusiv un instrument de distorsionare a datelor rezultate ca urmare a
by Daniel Şandru [Corola-publishinghouse/Science/1033_a_2541]
-
protologic" cu cel "paralogic" al gândirii, ea deturnând instrumentele și operațiile nivelului logic numai pentru a servi justificării anumitor interese 377. Ideologia apare, astfel, ca o formă specifică de cunoaștere, care însă nu îndeplinește rigorile pozitiviste ale "științificității", din moment ce instrumentarul epistemic pus la dispoziție de nivelul logic al gândirii este utilizat pentru a reprezenta anumite interese. Revenind însă la Giddens, cea de a patra teză pe care acesta o enunță decurge din primele trei și exprimă rezerva teoreticianului față de existența unui
by Daniel Şandru [Corola-publishinghouse/Science/1033_a_2541]
-
anunțe "sfârșitul ideologiei", pe baza limitării semnificației conceptului la reprezentările obervabile ale realității sociale. Ca arhetip al gândirii politice, ideologia pare să fi supraviețuit însă și, mai mult decât atât, promite să ocupe locul care i se cuvine în edificiul epistemic al științelor socio-politice. Ceea ce este important, în momentul conștientizării acestei realități, este ca acest concept să fie utilizat la maxima sa capacitate, fără a mai fi suspectat de un "păcat originar" pe care nu l-a comis 403. Pentru acesta
by Daniel Şandru [Corola-publishinghouse/Science/1033_a_2541]
-
politici, profesorii, jurnaliștii, ca și teoreticienii politici ori economiștii implicați administrativ, oamenii de știință și inginerii implicați civic toți aceștia fiind mult mai preocupați de problemele pe care știința le cauzează și le rezolvă în societatea modernă decât de statutul epistemic special de care știința se bucură prin comparație cu alte forme ale cunoașterii"467. Ceea ce importă nu mai este, așadar, delimitarea statutului științelor sociale prin raportare la cel al științelor naturale și încercarea primelor de a-l atinge prin punerea
by Daniel Şandru [Corola-publishinghouse/Science/1033_a_2541]
-
cu fizica (și e suficient să ne reamintim, aici, circumscrierea sociologiei, de către Comte, ca "fizică socială"). O asemenea "căutare a științei" în sfera cunoașterii sociale a vizat, practic, mai cu seamă în modernitate, aproprierea de către aceasta din urmă a autorității epistemice deținute de științele naturii. Dar o astfel de "cale epistemologică" nu a dat rezultate, din moment ce, și astăzi, "istoria canonică a științelor sociale" poate fi foarte ușor deconstruită. Și aceasta deoarece, potrivit lui Fuller, științele sociale nu au demonstrat niciodată existența unei
by Daniel Şandru [Corola-publishinghouse/Science/1033_a_2541]
-
cărți, conține în subsidiar încercarea de a conferi acestui termen o semnificație pozitivă. Modalitatea în care, pe parcursul demersului argumentativ, am înțeles conceptul de ideologie nu aspiră la atingerea acelor criterii pe care pozitivismul le-a impus cu titlul de "canon epistemic" (chiar și în condițiile în care acest "canon" are serioase puncte critice). În definitiv, nici nu am urmărit așa ceva. Ideea pe care am intenționat să o subliniez este aceea că ideologia poate deține un important rol explicativ-comprehensiv în procesul de
by Daniel Şandru [Corola-publishinghouse/Science/1033_a_2541]
-
încrederea în propriile puteri și controlul asupra materialului narativ - care îi aparține. De asemenea, un astfel de fragment va fi de cele mai multe ori caracterizat de o trecere în plan secund sau chiar de o absență totală a modalității epistemice și a cuvintelor de distanțare (acești termeni vor fi explicați mai jos, o dată cu „modalitatea negativă”). Tonul folosit de narator va fi emfatic, încrezător, sigur de el, insuflînd o stare de confort destinatarului. Modalitatea negativă se realizează, din contră, cu mijloace
Naraţiunea Introducere lingvistică by Michael Toolan () [Corola-publishinghouse/Science/91885_a_92305]
-
foarte calme în general: dar în acest caz au același sentiment ca și bărbații... Nu este deloc dificil să transformăm acest fragment la persoana a treia, dar renunțarea la vocabularul evaluativ, frazele generice, modalitatea deontică și înlocuirea acestora cu modalitatea epistemică și perceptuală ca și îndepărtarea comparativelor, toate duc la crearea unui text total diferit: Se pare că nu toți oamenii sînt mulțumiți cu liniștea colibei lor: unii vor frămîntări sau și le provoacă ei înșiși. Poate că sînt mulți cei
Naraţiunea Introducere lingvistică by Michael Toolan () [Corola-publishinghouse/Science/91885_a_92305]
-
transpuneri inadmisibile. În practica analitică este mai indicat să evaluăm fragmentele din punct de vedere holistic, pentru a oferi o impresie generală asupra perspectivei pozitive, neutre sau negative a narației. Nu este chibzuit să abordăm un text căutînd verbe modale epistemice sau care exprimă obligația, fraze cu sens generic, estimări sau sintagme care exprimă sentimente și reacții - adesea sîntem uluiți să găsim puține din aceste trăsături sau sîntem deopotrivă tulburați de un amestec de însușiri, astfel încît contrastul pozitiv/negativ nu
Naraţiunea Introducere lingvistică by Michael Toolan () [Corola-publishinghouse/Science/91885_a_92305]
-
putem să observăm aceste forme și să le interpretăm ca o îndepărtare de narațiune sau ca nesiguranță. Ambele forme introduc metafore, iar un narator care adaugă metafore (deopotrivă pentru cadru, personaje sau acțiune) afirmă și adoptă mai degrabă o perspectivă epistemică (de angajament sau de încredere) decît una neutră sau negativă. Într-adevăr, toate cuvintele care ne îndepărtează de la narație sînt deficiente în perspectiva negativă atunci cînd sînt folosite mai degrabă cu sens figurat decît cu sens literal. Acest exemplu arată
Naraţiunea Introducere lingvistică by Michael Toolan () [Corola-publishinghouse/Science/91885_a_92305]
-
de presupoziții net antimecaniciste. În primul rând, fenomenul „salturilor cuantice” (tranziență discontinuă) a impus trecerea de la uzul categoriei de cauzalitate la cel al categoriei de probabilitate, înțeleasă nu ca semn al unei ignoranțe pasagere (cum credea Laplace), ci ca permanență epistemică. Există ceva indecidabil în statutul ontic al electronilor, care, fiind supuși unei radiații electromagnetice, îi dădeau lui Einstein impresia deconcertantă a unui comportament inteligent, ghidat de un „liber arbitru” (în alegerea impulsului și traiectoriei proprii). Două teoreme fundamentale, care aparțin
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
contradicție va fi remarcat cu vehemență de Paul Feyerabend 1, autorul unei viziuni epistemologice „anarhiste”. Feyerabend se ceartă mai ales cu metodologia iluministă anistorică, ce a produs o întreagă mitologie în legătură cu raționalitatea diafană a științelor. El susține că diversele mutații epistemice înregistrate în istoria modernă a științelor nu au avut criterii obiective de justificare. Adesea, paradigme științifice cu totul revoluționare s-au născut în niște împrejurări iraționale, fiind atașate unor decizii perfect arbitrare. Nu este greu de sesizat elementul comun al
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
inhibiției, dar potențat prin uitarea de sine). Studiul teoretic al secvențialității mișcărilor nu poate conduce la succesul execuției, deoarece conștiința intențională a subiectului ia forma a două dispoziții: intenționalitatea focală și intenționalitatea subsidiară 1. Conștiința focală se aplică unor obiecte epistemice izolate, privite „în-sine”, deci scurtcircuitate semantic în raport cu totalitatea. În actul contemplației focale, nici unul dintre obiectele cunoașterii nu este integrat deja unui sens. Integrarea corespunde unei sinteze pe care numai conștiința subsidiară o poate realiza. Ea răspunde exigenței comprehensiunii întregului, corelând
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
termenii seculari adoptați de humaniores. Această fermă opoziție necesită însă o laborioasă explicație, mai ales în epoca nihilismului cu porțile deschise. În era fragmentării, a disoluției și a atomizării, uzul „metanarațiunilor” (așa cum a numit J.-F. Lyotard miturile de legitimare epistemică) rămâne totuși inevitabil. Ironia acestei situații este ilustrată cel mai bine de promotorul principal al nihilismului: „tehnoștiința”. Savanții geneticieni sau astronomi, gata să lanseze în fiecare deceniu o nouă teorie despre sensul vieții, știu prea bine foamea insațiabilă a omului
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
permite lui Milbank să integreze „explicația” și „comprehensiunea” într-un cerc hermeneutic complet. Conflictele generate de medierea lingvistică a cunoașterii impun recursul de ultimă instanță la hermeneutică. Caracterul indecidabil al anumitor propoziții științifice nu ține doar de limitele unui travaliu epistemic, ci și de barierele de comunicare. Un argument puternic în sprijinul acestei idei îl propun avocații „gândirii slabe”1. Numeroși teoreticieni relativiști au subliniat componenta retorică a intenționalității, exercitată la un nivel antepredicativ al cunoașterii 2. Pe de altă parte
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]