749 matches
-
căutătorul lânii de aur în caierul de el însuși încâlcit prin re-babelizarea comunicării eseistice. *** Anul crucial al diferențierii pare a fi 1987, când lui Luca Pițu i se publică prima parte a încercării despre alteritate. Ideea centrală a sistemei sale eseistice (naveta dintre pleonasm și oximoron a oricărei gândiri care se respectă) îl conduce spre postularea a patru ispite în relația cu Celălalt. Schema s-ar fi aplicat pe om, text, cultură, civilizație iar fundamentarea praxiteoretică pe heterologia lui Georges Bataille
[Corola-publishinghouse/Science/1502_a_2800]
-
rapiditatea și bogăția asocierilor imaginare. Când Roland Barthes a vorbit despre corporalitatea erotică a scriiturii moderne și senzualitatea sublimată a lecturii, eseul era referința de bază a analizei sale. Această plăcere nu este lipsită de reflexe narcisiste; mai ales genul eseistic promite sinteza „între confesiunea personală și studiul analitic” (Matei Călinescu). Alături de arta epistolară, eseul vrea să ofere garanțiile unei anumite înțelegeri de sine. Eseul fisurează structura de rezistență a jargonului de specialitate, încercând să reflecte marile dezbateri din spațiul public
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Studii eminesciene, ST, 1985, 1; Călinescu, Biblioteci, 239-243; Piru, Critici, 69-72; Constantin Cubleșan, Eminescu în conștiința critică, București, 1994, 96; Constantin Trandafir, Eminescu, poet al ființei, ST, 1995, 6; Theodor Codreanu, „Literatura marilor clasici”, „Porto-Franco”, 1996, 5; Andrei Grigor, Spațiul eseistic, L, 1997, 39-40; Simona Filip, Note de lector, „Antares”, 2000, 22-24; Doinița Milea, Sinteze eminesciene, „Antares”, 2001, 34-36; Popa, Ist. lit., II, 1167; Nicoleta Dascălu, Teoria literaturii sau teoria literară?, „Antares”, 2003, 64-66.
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290201_a_291530]
-
umane, văzând lumea din jur prin „chenarul geamului”, din perspectiva gânditorului și intelectualului solitar, frustrat de bucuriile vieții obișnuite, nu și de acelea ale contemplației și reflecției filosofice. Reconstituirea unor evenimente culturale și portretizarea unor personalități se face în manieră eseistică și denotă erudiție, inteligență. SCRIERI: Eleonora Romanescu, Chișinău, 1983; În fața formulelor de veșnicie, Chișinău, 1986; A patra dimensiune (în colaborare cu Vlad Zbârciog), Chișinău, 1991; Lumea în chenarul geamului, București, 1996; Pasărea în alertă, Chișinău, 1998; Arca lui Noe, Chișinău
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289068_a_290397]
-
a abordărilor care au rotunjit noțional intertextualitatea, de la teoria textului la critica genetică, este completată cu o prezentare cantitativă, în sensul că acest prim capitol se încheie cu operaționalizarea intertextualului. Câteva delimitări taxinomice evidențiază faptul că a fost depășită învăluirea eseistică reproșată etapei de început, precum și interpretarea intertextualității prin prisma citatului, care a făcut carieră până la "majoratul" noțiunii. Momentul de cotitură este determinat de introducerea în arhitext a lui Gérard Genette. Categoriile transtextualității au fost consolidate, nuanțate, diversificate și redenumite după ce
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
l-ar putea constitui utilizarea lexiei ca unitate de măsură a intertextului. Cristina Hăulică echivalează conceptul barthesian cu secvența, cu atât mai mult cu cât aceasta este convenabilă, ca dimensiune: arbitrară, pliată pe necesitățile analizei. Pentru lexie interpretarea este relativ eseistică: "segment continuu și în general foarte scurt (o frază, o porțiune de frază sau maximum un grup de trei sau patru fraze). Aceste segmente sunt unități de lectură (s.n.), fapt pentru care le-am numit lexii. O lexie este evident
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
cu Steaua României în grad de cavaler. Debutează cu versuri în „Steaua” (1960), iar prima carte, placheta Poeme, îi apare în 1970, fiind urmată de Reci limpezi cuvinte (1971), Copac înflorit (1978) și Picătura de ploaie (1987). În poezie, abordarea eseistică din lucrările de critică și istorie literară transferă obișnuințe intelectuale și idei ce exprimă o structură temperamental-artistică. M. cultivă un lirism ușor abscons, explorând spații de dincolo de obiectualitatea concretă, evanescente stări emoționale, nelămurite mâhniri transcendente. Versurile albe nu recurg nici măcar
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288067_a_289396]
-
selectată din patrimoniul diferitelor școli de cercetare ori spații culturale (francez, german, anglo-saxon etc.), evoluția acestui gen literar prin definiție proteic fiind observată la toate nivelurile: origini, ideologie, intertextualitate, naratologie, tematism, convenții de lectură, stilistică, estetică etc., într-o sinteză eseistică bogată în asocieri și disocieri, ce promovează puncte de vedere, ipoteze ori concluzii personale. Studiile nu sunt nicidecum niște istorii convențional descriptive, alcătuite prin enumerare de date de istorie literară și de rezumate comentate, ci analize preponderent teoretice, animate de
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288527_a_289856]
-
un loc în spațiul ficțional, o poziție în avanposturile observației, o încăpere în lumea extensibilă a imaginației. Din perspectiva situării, a locuirii universului romanesc, desigur că variantele funcționale, tipice, sînt restrînse. Trei posibilități, și alegem formularea (mai recentă, din volumul eseistic Scrisori către un tînăr romancier) a unui practician, Mario Vargas Llosa: "...un narator personaj, un narator omniscient exterior și străin de istoria povestită, sau un narator ambiguu despre care nu știm prea bine dacă relatează dinlăuntrul ori din afara lumii descrise
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
de teatru, în special ca traducător, încearcă, într-un articol de oarecare finețe disociativă, Cugetări asupra teatrului, să emită câteva considerații privind genul dramatic. După V., opera și vodevilul ar fi apărut ca urmare a degenerării teatrului antic. De factură eseistică, articolul face o apologie a virtuților tragediei clasice, punând totodată în relief valorile morale și eficiența instructivă proprii acestei arte. Dacă preocupări diverse nu l-ar fi absorbit, V. și-ar fi câștigat merite mai mari în cultura românească. SCRIERI
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290628_a_291957]
-
și pe prima (Zece eseuri, 2007) și, cum cele două incursiuni într-un teritoriu aparent străin îndeletnicirii căreia i-a dedicat întreaga viață se află în evidentă relație de continuitate, încerc să văd care dintre observațiile referitoare la prima tentativă eseistică rămân valabile și pentru cea de-a doua. Consideram, atunci, că primele Zece eseuri abandonează complet postura specializării ce l-a impus pe autor și ca practician, și ca dascăl al atâtor generații de studenți, spre a opera (păstrez termenul
Despre muncă şi alte eseuri by Mihai Pricop [Corola-publishinghouse/Science/1398_a_2640]
-
Carol I”, iar editorial în 1960 cu o traducere din Mark Twain. Prima carte de versuri, Arcade, îi apare în 1968, urmată de alte culegeri de poezii, de volume de proză, însemnări de călătorie și memorialistică, pamflete, versuri pentru copii, eseistică și publicistică. A tradus din Benedetto Croce, Jean-Paul Sartre, Fausta Cialente ș.a., unele semnate T. Dumitru. Colaborează la „Contemporanul”, „Luceafărul”, „Călăuza bibliotecarului”, „Glasul patriei”, „Gazeta literară”, „România liberă”, „Lumea”, „Romanian Books”, „Revue roumaine” ș.a. Primul volum de versuri al lui
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290238_a_291567]
-
etapele succesive ale unei „înaintări inițiatice” către un țel mai mult decât poetic al ființării. Ca istoric și critic de artă, C. s-a preocupat îndeosebi de arta românească modernă și contemporană (Ion Țuculescu, Lucian Grigorescu), într-o scriitură adesea eseistică. Ultimele sale lucrări se referă la statutul artelor plastice în timpul regimului comunist („discursul puterii - discursul imaginii”) și după decembrie 1989. SCRIERI: Hipermateria, București, 1980; Ion Țuculescu, București, 1984; O tăcere asurzitoare, București, 1985; Lucian Grigorescu, București, 1989; Haosmos, București, 1992
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286117_a_287446]
-
nu-l poți cataloga drept clasic, dar nici postmodern nu-i poți spune, în ciuda intertextualității aparente, câtă vreme toate materialele cu care-și ridică edificiul literar sunt prefabricate prin cele mai clasice procedee cu putință. Un "reportaj" autobiografic cu intruziuni eseistice, culturale și religioase (subtitrate drept "confesiunile unui ortodox revoltat"), cu pagini de proză veritabilă care bruschează retina cititorului întipărindu-se definitiv acolo, iată, în linii mari direcțiile pe care poate merge exegeza. Folosesc, în acest comentariu, însemnările (nepublicate atunci) pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
eseul meu în engleză, prefațându-l cu un text foarte generos, va fi avut îndoieli că nu-l citisem pe Miłosz în România. Așadar, șocul meu american începea chiar de la cartea lui Czesław Miłosz, căci înțelegeam definitiv modestia demersului meu eseistic. Peste o vreme, aveam nu doar să-l cunosc pe Miłosz, ci chiar să am onoarea de a-i fi coleg pentru câțiva ani într-un prestigios comitet. Ne întâlneam cam de două ori pe an. După apariția ediției engleze
[Corola-publishinghouse/Administrative/1857_a_3182]
-
Cristea, în paginile revistelor, îndeosebi ale României literare. Acum cititorul are sub priviri aproape toată producția poetică a lui Marcel Mihalaș, pentru că volumului antum Nume i se adaugă volumul postum Între nume și lucruri, precum și o parte din producția lui eseistică, din care editorul a considerat demne să figureze în sumar unsprezece titluri. Dintre acestea, într-adevăr, se impune atenției, nu doar prin întindere, studiul consacrat jurnalului ca specie literară („cazul românesc“). Asupra lui voi reveni. Marcel Mihalaș ilustrează, și în
Amintiri și portrete literare - ed. a 3-a by Gabriel Dimisianu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1345_a_2700]
-
în fine, formulele situate la un pas de versetul biblic ori tonalități de rugăciune" etc., totul în ceea ce eseistul numește "ludicul exacerbat al poetului", dublat însă de "destule contexte de severă observație socială, relatări artistice ș.a." În întreaga sa desfășurare eseistică, Dan C. Mihăilescu este preocupat de "citirea cuplului", interesat fiind nu de "eludarea cazului", cât de "deschiderea evantaiului" problematic al vieții celor doi, pe care scrisorile îl iluminează cu prisosință, întrucât "această carte debordând de viață, entuziasme și tristeți, de-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
criteriile estetice, fie criteriile stabilite de Centrul politic"), i se consacră un capitol și lui Mihai Eminescu: Centrul și calea spre el*), în cadrul unei secțiuni mai ample așezate sub genericul: Geopolitica, de la 1848 la 1918. Cornel Ungureanu pornește în discutarea eseistică și polemică, nu mai puțin, a paradigmei eminesciene (ca să zic așa), constatând un soi de paralelism în receptarea marelui scriitor în "primul deceniu al României comuniste" și "în primul deceniu care a urmat ieșirii din comunism", aici într-o autentică
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
imaginarul poetic eminescian (Pelerinaj spre ființă, 1999), Dan Mănucă a continuat să rămână un atent observator al fenomenului eminescian, comentând ediții din opera acestuia, volume de exegeză datorate unor confrați din actualitatea imediată privind creația autorului Luceafărului, dar și abordând eseistic sau analitic punctual, diverse aspecte legate de tematica, de proble matica diversă a creației marelui poet, cum ar fi, de pildă, studiul comparativ Eminescu Lenau : Un bilanț negativ Eminescu și Lenau, din volumul Opinii literare (2001) etc. Reunite acum într-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
ce vine din perspectiva judecării implicațiilor filosofice. Exegetul însuși și-a construit un sistem de gândire, personal, asupra sensurilor și semnificației umanității în marea dinamică existențială cosmică, având ca sprijin tocmai ideile poetului, pe care le dezvoltă într-un discurs eseistic de rafinament și subtilitate interpretativă. Domnia sa, odată cu atâția alți comentatori ai creației eminesciene, observă că există un fir ideatic foarte pregnant, bine strunit, ce traversează întreaga creație a lui Eminescu, dându-i unitate și consistență. Desigur, poemul Luceafărul este cel
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
eliberări". Tocmai de aceea, Luceafărul îi apare ca "o melodie fără sfârșit, constituită din deschideri metafizice întrebătoare mereu și mereu reluate metaforă muzicală a spiritului omenesc". Într-un soi de anexe, de apendice Addendum sunt trecute în finalul acestui triptic eseistic pe tema treptelor temporalității în Luceafărul, câteva meditații privind relația dintre Faust-ul goethean și Luceafărul lui Eminescu, punctând convergențele și divergențele ideatice și factologice semnificative ale subiectelor și tratării acestora, în cele două capodopere. Mai este atașat și un frumos
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
antic), modelul eminescian se dovedește a fi exemplar în creativitate. Aici, la Nichita Stănescu se înregistrează ne încredințează Florin Oprescu "apogeul eminescianismului" în forma sa catalitică, pe care, de fapt, a urmărit-o cu aplicație de-a lungul întregului demers eseistic al studiului. Gradul influențelor și ruptura, însemnând "despărțirea de model" pe care îl evidențiază poezia lui Nichita Stănescu, relevă "o primă etapă importantă a reactualizării eminesciene în spațiul literar al anilor 60". Funcția catalitică eminesciană determină la Nichita Stănescu "nașterea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
și la nivelul "micro-structural, cel al formelor, stilurilor și prozodiei". Exegetul este pregătit de-acum a urmări "zona filosoficului", care în proză, bunăoară, propune "o mixtură de secvențe textuale, un gen hibrid, construit sintagmatic din fragmente textuale narative, dialogale, epistolare, eseistice, ironice, retorice", ducând totul într-o zonă a fantasticului în care "visul devine la nivel narativ modul de organizare textuală" (se emplifică prin nuvela Sărmanul Dionis). Tot în zona problematicii filosofice în gândirea eminesciană, se oprește asupra alternativei Ființă/Neființă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
aparțină particularilor - m-a trecut un fior rece prin șira spinării, simțind că e vorba de moartea culturii -, spun drept însă că nu l-am crezut; a doua oară, pe o alee a parcului Herăstrău, când devenise autor de volume eseistice privind cultura și istoria Americii Latine (era ambasador în concediu sau acum director în minister) și chiar romancier (publicam și eu, iarăși, dar în ce condiții!) atât de satisfăcut de sine, de cariera lui, de epoca și locul în care
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
cere a fi respectată ca pe o lege supremă. Notre mère nature ne ajută să înțelegem că oamenii nu sunt decât niște puncte imperceptibile, ocupând doar locul ce li se cuvine în ansamblul universului și nimic mai mult. Filipica lui eseistică nu a fost gândită la adresa rațiunii limitate, ci a trufiei ei, nu la temeiuri cât de cât convingătoare, cât la îndoiala că adevărul tău nu este absolut și nici morala ta absolută. Valorile morale nu sunt numai "dincoace de om
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1462_a_2760]