338 matches
-
omenesc. Adversarul nu mai este un agent extern și fizic al răului, ci o atitudine interioară, de ordin fundamental psihologic. Comentariul la Apocalipsă al lui Tyconius, donatist moderat (mort către anul 390), a avut un rol important în constituirea acestei eshatologii non‑apocaliptice a lui Augustin. Deși comentariul nu s‑a păstrat, unele dintre ideile sale au putut fi reconstituite. Tyconius propunea aici o interpretare ecleziologică și psihologică a simbolurilor Apocalipsei, Anticristul de la sfârșitul veacurilor fiind un fel de sinteză hiperbolică
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
opinia sa, katechonul de care vorbește 2Tes. 2,6. Mai exact, Anticristul ar fi Biserica septentrională, alcătuită din cei care, prin faptele lor, îl neagă pe Cristos, cea din care se va naște Anticristul de la sfârșitul veacurilor. Rezumat și concluzie Eshatologia augustiniană este profund eclezială, demitizată și psihologizantă. Caracterul eclezial se referă la faptul că o bună parte a scenariului tradițional trece, o dată cu Augustin, în registrul ecleziologiei: realitatea eshatologică poate fi înțeleasă din activitatea de zi cu zi a membrilor Bisericii
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
terminologiei propuse de Thomas Kuhn, „noua paradigmă” eshatologică nu mai distinge între „deja realizat” și „nu încă”. Cei doi termeni se includ reciproc. După înălțarea lui Isus, Biserica nu ar putea exista decât ca realitate profund eshatologică; în același timp, eshatologia nu are sens decât în varianta instituționalizată a Bisericii. Nu poate fi avansată nici o dată exactă pentru sfârșitul lumii. Augustin respinge interpretarea tradițională și mitologizantă a celor „șapte săptămâni” din Cartea lui Daniel (9,24‑27), optând pentru una alegorică
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
în timp ce ultima, cea mai dezvoltată dintre toate, prezintă o expunere sistematică a doctrinei ortodoxe: Treimea (1‑3); creație, angelologie, antropologie (4, 9); providență (10); cristologie (11‑15); bunătatea și dreptatea lui Dumnezeu (16); unitatea celor două Testamente (17); botez (18); eshatologie (19‑23); etică (24‑29). Este vorba, așadar, de un veritabil „manual de dogmatică”, menit să ofere o idee cât se poate de clară asupra tuturor aspectelor doctrinei creștine, în spiritul tradiției ortodoxe. Capitolul referitor la Anticrist este ultimul (23
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pe Anticrist. Adevăratul Mesia va veni după această luptă finală și își va instaura împărăția de o mie de ani. Apocalipsa lui Ilie prezintă un scenariu compus din mai multe elemente inedite, un scenariu care îmbină viziunea mesianică iudaică și eshatologia creștină. Fiul Nelegiuirii constituie o aluzie clară la un mesia iudeu, războinic, care va dobândi puterea, va încerca să se instaleze în templu și va persecuta drepții. Autorul insistă asupra caracterului pacific al adevăratului Mesia, care va coborî pe pământ
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
și note de P. Agaësse, Paris, 1961, SC 75. . Commodian, Instr. 44, 6; Ilarie de Poitiers, De Trinitate 2, 23; 6, 42.43.46; 7, 38; 9, 22; Pseudo‑Ieronim, Exposit. in Cant., hom. 12; Ambrozie, De fide 2, 15. . „Eshatologia creștină primară era o adaptare cristocentrică și o îmbinare a diferitelor tradiții iudaice. De asemenea, ea a adaptat și s‑a folosit și de tradiții religioase elenistice. În contextul creștin, aceste tradiții referitoare la adversarul eshatologic au suferit transformări inedite
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lui Cristos.” (p. 363) Jenks insistă asupra faptului că Anticristul este, în primul rând, un pretendent la funcția de mesia și apoi un adversar al lui Cristos. Potrivit spuselor lui Bousset, această trăsătură a tiranului eshatologic își face apariția în eshatologia creștină și devine predominantă o dată cu Epistola 2 Tesaloniceni. . În realitate, Bousset distinge cel puțin două tradiții - cea a monstrului primordial și cea a tiranului eshatologic sau persecutorului - care aveau să se întâlnească în mitul creștin al Anticristului, însă nu le
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de doctrină (este vorba deci de un metadiscurs ideologic, foarte diferit de discursul adevăratului Pavel); 3) contradicție, la nivelul conținutului, între cele două epistole. În 1Tes. Pavel vorbește de iminența și caracterul imprevizibil al parusiei, în timp ce autorul 2Tes. propune o eshatologie etapizată, al cărei scop este de a justifica, cât se poate de bine, întârzierea parusiei. ∗ Traducere după Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1988 (n.t). . Expresia este întâlnită exclusiv la profeți
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
aÙtoà prostetagmšnwn, cron...zontoς aÙtoà, ¢ponust£xantej oƒ ¥nqrwpoi ™kpšswsin tÁj ™pouran...ou zwÁj. . Condiția pozitivă, de această dată, pentru apropierea sfârșitului, este propovăduirea Evangheliei în toată lumea (IV, 17; cf. Mt. 24,14). Acest lucru va deveni un topos al eshatologiei creștine (cf., de exemplu, capitolele despre Augustin și Theodoret ale prezentei lucrări). Potrivit lui Hipolit, semnele de care vorbesc textele scripturistice și care se împlinesc sub ochii săi „nu sunt decât începutul durerilor” (ibidem). . P. de Labriolle, La crise montaniste, Paris
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
textul ediției a patra B. Dombart și A. Kalb, intr. și note de G. Bardy. Saint Augustin, La Cité de Dieu, trad. fr. G. Combès, revăzută și corectată de G. Madec, Paris, 1995. Am folosit această traducere. . Referitor la problema eshatologiei lui Augustin, cf. G. Filoramo, „L’escatologia di Agostino tra tempo ed eternità”, în Atti delle III giornate patristiche torinesi, Torino 23‑24 septembrie 2000, în curs de apariție. Cf. A. Benoit, Remarque sur l’eschatologie de S. Augustin, în
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
dacă modernitatea este considerată o paradigmă necesarmente atee (care presupune moartea Dumnezeului viu al lui Avraam, Isaac și Iacob), atunci postmodernitatea nu face decât să-i pună în discuție posibila revenire (precum în opera lui Walter Benjamin). Postmodernitatea creditează doar eshatologia spectrală. Sunt argumente pentru a susține totuși că subiectul postmodern- desubstanțiat, irațional, soporific - împărtășește toate păcatele modernului, medievalului și anticului laolaltă (toți, altminteri, nefiind nelipsiți de virtuți). La iubirea de plăceri a modernului, postmodernul știe să adauge uneori fanatismul ideologic
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Dumnezeu, și deci nu se situează nicidecum în inima spiritualității evagriene înseși”1. Ca și Origen, Evagrie și-a scris opera într-un timp în care teologii Bisericii încă mai puteau tatona cu îndrăzneală anumite probleme (e.g., protologie, relația trup-suflet-spirit, eshatologie), necircumscrise dogmatic de propozițiile Crezului apostolic. În aceste arii libere pentru speculație, Evagrie a lansat anumite ipoteze teologice, interpretate apoi cu o pripeală rudimentară de epigonii origeniști din Palestina secolului al VI-lea. Condamnarea lui Evagrie n-a însemnat excluderea
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Răspunsul dat chemării lui Dumnezeu coincide cu realizarea unicității apofatice a persoanei. Revelația catolicității persoanei coincide cu descoperirea unicității „sinelui” în economia restaurării creației. Născută din vocația „iubirilor divine” și replica „iubirilor umane”, dialectica „epectazelor” rescrie mereu gramatica mistică a eshatologiei. Epilog: critica teologică și dezbaterea culturalătc "Epilog \: critica teologică și dezbaterea culturală" There are some people, nevertheless and I am one of them - who think that the most practical and important thing about a man is still his view of
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
duhului, ne învață și să răscumpărăm zilelecăci timpul este un dar al lui Dumnezeu, asupra căruia trebuie săpriveghem și să l folosim cu înțelepciune. Fără tensiunea eshatolo gică a credinței creștinului în Duhul Sfânt, n-ar fi posibile roadeleDuhului. Având eshatologia ca aspect principal, Biserica este loculîn care creștinul înaintează spre Înviere, căci prin rugăciune se ex-periază cel mai intens prezența mântuirii eshatologice în Hristos<footnote Pr. Prof. D. Stăniloae, „Sf. Duh în noi și în Biserică”, în Ortodoxia, Nr. 2
CREDINŢA ŞI MĂRTURISIREA EI by Petre SEMEN ,Liviu PETCU () [Corola-publishinghouse/Science/128_a_428]
-
orelor moarte/ nalt și aspru Turnul a crescut/ zi cu zi, noapte cu noapte/ întemnițându-mă./ Singur veghez. Niciun zvon. Lumea e de mine departe". Sfârșitul în care se sting datele obiective ale mundaneității marchează începutul configurării unui spațiu lăuntric, eshatologia interioară - nu a subiectului creator, ci a poemului însuși - care pune capăt temporalității. Poemul ia timpul pe cont propriu, își începe propriul timp; acolo unde timpul se oprește și lume nu mai este - adică în sfârșitul faptului-de-a-fi - se naște posibilul
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
până în golul întunecat al nevederii. Limbul noptatic e pragul dincolo de care nu mai e nimic de văzut, imaginea ultimă, fără un dincolo în care și-ar putea deschide perspectiva. Imagine a străfundului nevăzut, ea e apariția din miezul dispariției, mica eshatologie infratextuală a nașterii din nou. Iar ceea ce apare e tărâmul unui inaparent de neprivit, imprezentabilul unui pustiu arzător 51. Vederea nu e acum mistuită, absorbită de preaplinul care i se impune; ea e arsă de preagolul unei lumi neîncepute, de
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
acestei adevărate asceze estetice 85, a crea înseamnă acum a imita sau a urma decreația divină, a învăța "felul de-a fi al picăturii de apă"; a-ți apropria apropierea în virtutea distanței care îți ia vederea, a intra în retragere. Eshatologia chipului se originează în acest suprem imagem al esenței. Căci, în ultimă instanță, felul de a fi al picăturii de apă constă în a nu fi, a pune ființarea ca prealabil al ființei, a picta sămânța în care se vede
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
perfect cu o teorie a destinului metempsihotic - aceasta din urmă împrumutată, probabil, din îndepărtate influențe indo-ariene. Credința în metempsihoză - postulată ca realitate cosmică - avea darul de a anula caracterul tragic al destinului athanasic și soluționa problemele grave ale soteriologiei și eshatologiei care chinuiau pe omul elin și care, mai apoi, vor sfâșia sufletul celui creștin. (Similitudinea dintre mitul prehomeric al androginului fulgerat de Zeus și mitul veterotestamentar al Adamului izgonit de Dumnezeul mozaic din Grădina Edenului este totală; înainte de a căuta
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
acest lucru decât în SUA. America, victorioasă în al doilea război mondial, transformase mitul național de „țară a tuturor posibilităților” în realitate. Totul părea a fi rezultatul pragmatismului, progresivismului și eficientismului, adică al unei religii care celebra știința, promova o eshatologie bazată pe prosperitate materială și dădea dovezi clare că este pe cale să edifice, cu ajutorul tehnologiilor, Edenul terestru. În anii ’60, oamenii de știință, savanții, cercetătorii etc. au înlocuit profeții, evangheliștii și apostolii. „Fructul cunoașterii” științifice dădea în pârg, în sfârșit
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
de opinie etc. Curentul „teologiei eliberării”, inițiat de teologul peruvian Gustavo Gutiérrez și de arhiepiscopul salvadorian Óscar Romero, a intrat în dispută cu papalitatea pe problemele religiei libere, educației religioase libere, noii cosmologii (care admite existența extratereștrilor), ale unei noi eshatologii (care pune la îndoială justețea „judecății de apoi”), ale unei noi soteriologii (care admite că omul se poate mântui prin el însuși) ș.a.m.d. Curricula religioase tradiționale ale diferitelor culte creștine din America de Nord au rezistat acestor idei noi până în
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
Pentru Lévinas, totalitatea se retrage în fața Celuilalt, întrucât apare transcendența, pe care o abordează din perspectiva infinitului: "Poate că non-cunoașterea unde începe cunoașterea filosofică nu coincide cu neantul pur și simplu, ci doar cu neantul de obiecte. Fără a substitui eshatologia filosofiei, fără a 'demonstra' filosofic 'adevărurile' eshatologice, se poate regăsi plecând de la totalitate o situație în care totalitatea se sparge, această situație condiționând totalitatea însăși. O asemenea situație este strălucirea exteriorității sau a transcendenței în chipul Celuilalt. Conceptul acestei transcendențe
by CORINA DABA-BUZOIANU [Corola-publishinghouse/Science/1013_a_2521]
-
a ciclurilor (yugă) care se repetă la infinit și aceea a transmigrației sufletelor. Pe de altă parte, ideile arhaice articulate în jurul înnoirii periodice a Lumii vor fi reluate, reinterpretate și integrate în mai multe sisteme religioase din Orientul Apropiat. Cosmologiile eshatologiile și mesianismele, care vor domina timp de două milenii Orientul și lumea mediteraneană, își trag rădăcinile din concepțiile neoliticului. La fel de importante au fost valorizările religioase ale spațiului, adică, în primul rând, ale locuinței și satului. O existență sedentară organizează altfel
[Corola-publishinghouse/Science/85022_a_85808]
-
eshatologic, stângaci articulat în Cartea Morților și în alte opere similare. Aceste texte solicitau mai multe "lecturi", efectuate la niveluri diferite. "Lectura magică" era desigur cea mai ușoară: ea nu implica decât credința în atotputernicia verbului, în măsura în care, grație unei noi eshatologii, "destinul regal" devine universal accesibil, prestigiul magiei nu va înceta să crească. Amurgul civilizației egiptene va fi dominat de credințe și practici magice 70. Se cuvine să amintim totuși că în teologia memfită (cf. § 26) Ptah crease zeii și lumea
[Corola-publishinghouse/Science/85022_a_85808]
-
în egală măsură o cosmogonie, o teogonie și o soteriologie, autorii Brahmanelor multiplică miturile sau fragmentele de mituri, reinterpretându-le într-o nouă perspectivă sau construind altele noi, pornind de la o etimologie fantezistă, de la o aluzie erudită sau o enigmă. 77. Eshatologie: identificarea cu Prăjâpati prin sacrificiu Cu toate acestea, o idee nouă își face loc foarte curând: sacrificiul nu numai că-1 restaurează pe Prăjăpati și asigură perpetuarea lumii, dar este, totodată, susceptibil de a crea o ființă spirituală și indestructibilă, "persoana
[Corola-publishinghouse/Science/85022_a_85808]
-
mitizată a fabuloasei epoci eroice era prea puternică și nu se putea ignora. Vârsta eroilor întrerupe într-un chip de altfel inexplicabil procesul de decădere progresivă declanșat o dată cu vârsta de argint. Totuși, destinul privilegiat al eroilor camuflează cu greu o eshatologie: ei nu mor, ci se bucură de o existență beatifică în Insulele Fericiților, Elysium, în care domnește acum Cronos. Altfel spus, eroii repetă, într-o anumită măsură, existența oamenilor din vârsta de aur, de sub domnia lui Cronos. Această eshatologie va
[Corola-publishinghouse/Science/85022_a_85808]