492 matches
-
lui Constantin Banu (adaptîndu-și stilul la linia „populară” a publicației), și de acolo, la Seara lui Bogdan-Pitești. Perioada ocupației germane nu îl va scuti de atitudini „colaboraționiste”, mai discrete totuși decît în cazul unor Arghezi, Galaction sau Ioan Slavici. Treptat, estetismul său de frondă, marcat de voința individualizării și a originalității, renunță la iconoclastie în favoarea iconografiei. Cu același fantezism rafinat, autorul se va întoarce după război „lîngă pămînt”. Etapei fauve îi va lua locul un neobizantinism expresionist, cultivînd stilizarea temelor tradiționale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
reproduce pe cel al unei poezii argheziene apărute mai întîi în Viața socială, nr. 1/1911, și republicată în... Absolutio (nr. 5-6/1914). Într-un articol cu valoare de program, „Curentul nou la noi“, I. Ludo face un istoric al estetismului european și al simbolismului decadent de la noi, recapitulează activitatea micilor publicații estetizante (Literatorul, Linia dreaptă, Vieața nouă, Revista celor l’alți, Versuri și proză, Farul, Simbolul, Insula, Grădina Hesperidelor și Fronda) și, desigur, face elogiul lui Arghezi... Orientare simbolistă „sintetică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
observațiile, foarte juste, ale d-lui Duhamel. Dar dînsul nu spune că și școlile aduc oarecare folos: agită, stimulează, provoacă discuții. Și nu totdeauna discuțiile sînt nefolositoare” (ibid). Contestarea lui Densusianu indică o primă depășire a maniheismului ruralism etno-național vs estetism urban și cosmopolit, fapt evidențiat în articolul „Mișcarea contimporană poetică“: „S-ar atribui grăbit toată zarva ultimei ere artistice celor două curente: tradiționaliști-simboliști, poporaniști-dezrădăcinați. Multă vreme diferențierea se făcea între cei strînși în jurul unui pachiderm universitar și cei izolați în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
prilejul unei identificări cu noua poetică antilivrescă și antiestetizantă: „La poeții de azi se simte hotărîrea fermă de a scăpa de orice artă de inspirație falsă din cărți, așa cum fac 9/10 din poeții noștri, de a scăpa de orice estetism și afecțiune”. Nota bene, Vinea citise volumul Fire de iarbă în traducere franceză, împrumutîndu-l de la Arghezi... (v. «A nu se da cărți cu împrumut» (amintiri despre Tudor Arghezi)”, în Steaua, anul XII, nr. 6, 6 iunie 1961, reprodus în vol
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
cîtă vreme acmeismul caută să-și realizeze idealul, asumîndu-și pe cît se poate mai multă cultură, adamismul o îndepărtează în folosul nudității de suflet și exprimare. Afară de aceste divergențe, acmeismul și adamismul se înțeleg pentru a renega de comun acord estetismul lui Valeri Briusov și misticismul d-lui Ivanov (...) poeți în fond fideli tradițiunei”. Spre deosebire de acestea, „futurismul propriu-zis” și-ar fi găsit interpretul în Igor Severianin, al cărui volum Cupa efervescentă dezvăluie însă - surpriză - un... „suflet profund rusesc”, prin „farmecul și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și poemul în proză din aceeași perioadă, „Chronique villageoise“: „Literatura mă persecută. Îmi e realmente antipatică”, în Cronica, an I, nr. 28, 21 august 1915). Poemul „Salomeea“ al lui Adrian Maniu e citit în cheie imagistă, pornind de la ideea istoricizării estetismului postromantic: „Reluarea temelor legendare și ironizarea sentimentală a eroilor umanizați - Hamlet, Lohengrin, Salomeea - e astăzi un obicei trecut, după cum și ironia în ironie e floarea de foiță a stilului din 1885 (...) Trecem peste motive și fapte. Și atunci, Maniu e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
răspăr cu timpul și observă că „prefața nu izbutește și nici nu pretinde să precizeze în ce anume constă «spiritul modern»”. Recenzentul lasă să se întrevadă opțiunile sale poetice: „au fost lăsați deoparte, fără milă, poeții de inspirație livrescă și estetism școlar. Admiratorii, pasionați pînă la uitarea propriei lor vremi, ai epocii greco-romane, nostalgicii medievalității, făuritorii, căzuți din lună (...) migălitorii de palide compoziții gramaticale și logice au făcut loc poeților treji și atenți la vibrările atmosferei în care au trăit, poeților
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
secolului al XX-lea, ca o reacție împotriva provincialismului și a verismului în artă. Originile sale intelectuale sînt, pe de o parte, cultura politică anarhistă, naționalistă, socialistă și sindicalistă - de sorginte soreliană - a Italiei post-Risorgimento și, pe de altă parte, estetismul „independenților” decadenți (Marinetti a fost inițial un discipol al lui Gabriele d’Annunzio), sursele filozofice asumate fiind intuiționismul lui Bergson, pragmatismul lui William James și vitalismul lui Friedrich Nietzsche. Poemele lui Whitman și Verhaeren (cu ale sale „orașe tentaculare”) au
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Această ambiguitate, sesizată de toți exegeții, între imageria acut modernistă și sensibilitatea simbolistă caracterizează atitudinea poetului Vinea la care, pe lîngă luările de poziție novatoare, există întotdeauna o rezervă, o distanță față de retorica „angajată”. Este, poate, expresia unei inerții „oblomoviene”, estetismul unui „om de prisos”, un temperament scindat, care-l împiedică să se angajeze pînă la capăt în atitudini radicale. Vinea rămîne un „postsimbolist” prins între două lumi, între estetismul fin de siécle de care nu se poate desprinde cu totul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
o distanță față de retorica „angajată”. Este, poate, expresia unei inerții „oblomoviene”, estetismul unui „om de prisos”, un temperament scindat, care-l împiedică să se angajeze pînă la capăt în atitudini radicale. Vinea rămîne un „postsimbolist” prins între două lumi, între estetismul fin de siécle de care nu se poate desprinde cu totul și tentația extrem novatoare a cosmopolitismului avangardist (la ale cărui manifestări „superficiale” nu poate adera). În paginile despre Ion Vinea din capitolul „Lirica avangardistă“ (în vol. I din Literatura
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
potrivite va fi promovat de ei atît înainte, cît și după apariția lui din 1927. Atitudine cît se poate de logică: nu era, oare, Arghezi cel mai important deschizător de drum al modernismului românesc, acela care aclimatizase cel mai convingător estetismul decadent și morbid în solul sănătos al tradiției autohton(ist)e? Faptul că îi tăia lui Ion Vinea „bucățile cele mai libere” în perioada cînd scria la Cronica (1915-1916) rămîne doar un detaliu... În nr. 76, Contimporanul găzduiește o anchetă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
expoziției de sculptură-desene a celor doi, de la Sala Regina Maria (1926), și reproduse în nr. 66-67 al revistei. Critica românească a vorbit practic la unison (și pe drept cuvînt) despre echilibrul dintre „tradiție”/clasicitate și inovația radicală la Contimporanul: un estetism radicalizat în direcția unui avangardism ecumenic, sedus uneori de sublimarea vechimii autohtone (arhaicitate, artă populară, bizantinism), alteori, de fronda socială colorată modern. Printre exegeții cei mai avizați ai fenomenului s-au numărat Ion Pop, Matei Călinescu, Simion Mioc, Marin Mincu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
incitant (Modernitatea ultimă, Editura Univers, Colecția „Prima verba”, București, 1998), Caius Dobrescu face - pe urmele lui Mihail Bahtin și Gilbert Durand - o tipologie cultural-politică a modernismelor din prima jumătate a secolului al XX-lea: Războiul (în care ar intra deopotrivă estetismul „eroic”, aristocratizant al lui D’Annunzio, futurismul militarist al lui Marinetti ș.a.), Revoluția (cu mișcările avangardiste și activiste de stînga - inclusiv constructivismele și Suprarealismul) și Carnavalul (ilustrat, între altele, de relativismul hedonist, antipolitic al Dadaismului zürichez). Privită prin prisma acestei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
a face, în toate aceste cazuri, cu compoziții rafinate, ilustrînd - uneori - ceea ce Mihai Zamfir numea, în volumul său dedicat evoluției poemului românesc în proză (1981), un avangardism născut ca revoltă față de „suprasaturația culturală”. Majoritatea indică o mutație (sinucidere) avangardistă a estetismului. Cochetînd cu avangardismul Aparent, proza din anii 1915-1930 a lui Ion Vinea este, în cea mai mare parte a ei, puțin datoare avangardei: cîteva poeme în proză, cîteva secvențe mai radicale - „urmuziene” sau ba - incluse în volumul de debut din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
e anexat unor țeluri politice opuse. Argumentele „declarației de independență” sînt de natură artistică: estetica evazionistă a visului vs estetica utilitaristă a constructivismului, apărarea purității radicale a unor „atitudini de artă care presupun sacrificiu și singurătate” ș.a.m.d. Acest „estetism individualist” va fi, în curînd, denunțat ca un handicap, ca o lașitate și ca o „concesie” oportunistă de către colegii de la unu. Un adevărat conflict de interese, generat de o „nepotrivire de caracter”. Căci pentru Ilarie Voronca suprarealismul nu era decît
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
ci, dimpotrivă, urmărirea grațioasă și fără insistență a amănuntelor”. Ea evidențiază, de fapt, „nepotrivirea de caracter” între impresionismul „dogmatic” al lui Lovinescu - discipol raționalist, ideologizant și sociologizant al lui Emile Faguet - și impresionismul „pur” al lui Perpessicius, mai apropiat de estetismul idealist subiectiv al lui Rémy de Gourmont. Filiația gourmontiană - comună și lui N. Davidescu - a fost subliniată, între mulți alții, și de către E. Simion, în prefața volumelor De la T. Maiorescu la G. Călinescu. Antologia criticilor români: „Din simbolism pornește și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
E. Lovinescu e un critic de direcție, un post-maiorescian a cărui opțiune ideo-estetică - modernistă - intră uneori în contradicție cu fondul său de conservatorism „moldav” reprimat, autorul Mențiunilor critice se dovedește a fi mult mai apropiat, prin formula lui sufletească, de estetismul modernist. În „Lămurirea” volumului Repertoriu critic din 1925, acest cronicar prin excelență al actualității care este, deocamdată, Perpessicius (cu timpul își va dezvălui admirabile calități de istoric literar), „nu-și recunoaște însușiri didactice, nici un anume dogmatism fără de care, pare-se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
un „urmuzian” paradoxal precum Ionathan X. Uranus (Marcel Avramescu) va urma un itinerar excentric, redimensionîndu-și urmuzismul prin intermediul ezoterismului tradiționalist al lui René Guénon spre a îmbrățișa, ulterior, credința ortodoxă. Urmuz trebuie privit, prin urmare, și ca o punte iradiantă: între estetism și avangardă, între avangardă și o presupusă tradiție balcanico-folclorică, între avangardă și spiritualismul tinerei generații interbelice, între avangardă și proza modernă a unor T. Arghezi și G. Călinescu, între avangardă și „teatrul absurdului” etc. Semnificative sînt și apropierile pe care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
radical-moderniste, impunîndu-le atenției unor cercuri mai curînd rezervate (de la criticii post-maiorescieni și de la tradiționaliștii autohtoniști ai Gîndirii pînă la spiritualiștii eclectici, vitaliști ai „tinerei generații”). Unii dintre ei (Vinea, Maniu, Fundoianu) sînt naturi amfibii, melancolice și fantaste, puternic marcate de estetismul simbolist sau decadentist. Fundoianu recuperează „monografic”, într-o matrice argheziano-bacoviană cu ecouri din neo-bucolismul lui Francis Jammes (dar și din tradiția hasidică), peisajul bucovinean al Herței, cu tîrguri putrede și natură agrestă, în ecorșeuri expresioniste. Membru fondator al revistei de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
populismul ruralist, paseist și etnicist dominant în epocă; ea va fi redimensionată pe linie latinist-academizantă de către Ovid Densusianu și revista Vieața nouă, apoi - foarte repede - contestată de către tinerii „independenți” de la Insula, Simbolul, Viața socială, Noua Revistă Română, Fronda și Chemarea; estetismul parnasiano-simbolist - cosmopolit, aristocratizant și boem - nu reprezintă însă decît un epifenomen al „complexului periferiei”, un evazionism asumat ca protest antifilistin, ca ridicare deasupra mediocrității vulgului și a provincialismului tradiționalist. În forme răsturnate, complexul se regăsește deopotrivă în „micul romantism provincial
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și mesianismului proletar, preluat ulterior de constructivism și de Suprarealism, o „cultură a Carnavalului”, cu mijloacele esteticii dandy a provocării și scandalizării burghezului. „Geniul avangardei” care a fost Dada reprezintă punerea în scenă - teatrală, spectaculară, cabotină - a unei sinucideri a Estetismului, dar și o revanșă a spiritului plebeu al periferiilor (culturale, etnice, geografice) împotriva tradiției dominante a Centrului în disoluție: poeme „maori”, bruitisme, măști africane, happening-uri, elemente de varieteu (actrița Emmy Hennings - soția poetului Hugo Ball - era cunoscută și publicului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
publicist de orientare comunistă) sau Miron Radu Paraschivescu (autor de poeme „revoluționare” whitmaniene, cu mesaj comunizant) sînt ilustrative. Prezentul demers propune un alt tip de decupaj decît cel istorico-literar tradițional. El cantonează, mai întîi, în anumite zone ale tranziției, de la estetismul parnasiano-simbolist la avangardism, examinîndu-i implicațiile; totul - încă o dată - prin prisma amintitului complex al periferiei: obsesia „provinciei” este de altfel centrală în România sfîrșitului de secol al XIX-lea și a sfîrșitului de secol al XX-lea, fie că o privim
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
ai revistei de a căuta în folclor și în bizantinism o posibilă tradiție autohtonă a artei nonfigurative au fost puse în relație cu demersurile artiștilor expresioniști de la revista tradiționalistă Gîndirea (un element de legătură reprezentîndu-l aici Adrian Maniu, „convertit” de la estetismul iconoclast și ironic al începuturilor la imagismul htonic de coloratură tradițională, din anii ’20). Format în mediile cafenelei simboliste, viitorul mentor autohtonist al „tinerei generații” interbelice - Nae Ionescu - e discutat, și el, prin prisma influenței Futurismului, practic neluată în considerare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
senzație este mai mult decât confirmată dacă trecem prin vreo librărie religioasă, deoarece categoria monahism suscită un mare interes, riscând să devină o «modă monastică» bazată pe aparența unei estetici monastice ce, în fine, ar putea să cadă într-un estetism monastic. Mănăstirile au reprezentat dintotdeauna un loc în care să-ți odihnești inima, în care să afli noi direcții și să te confrunți cu diferite situații și vocații ale Bisericii spre binele lumii; trebuie să recunoaștem că această reîntoarcere la
Nu perfecţi, ci fericiţi : pentru ca profeţia vieţii consacrate să aibă sorţi de izbândă by Michael Davide Semeraro () [Corola-publishinghouse/Science/100999_a_102291]
-
Nietzsche nu reține decât spasmul continuu al violenței, în spatele căruia el citește echilibrul unei soteriologii ludice și necruțătoare. Admirația lui Nietzsche pentru Heraclit și pentru cultura dionisiacă trădează conținutul propriu-zis al ontologiei violenței. John Milbank are dreptate să identifice în estetismul postmodern o anumită nostalgie după valorile păgânismului (rezumate de imaginea homerică a „pământului” și a „sângelui”2). Lipsește aici spațiul necesar pentru a infirma - cu o pleiadă de contraexemple istorice - teza despre natura creștinismului înțeleasă ca „morală de sclavi”3
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]