1,715 matches
-
simbolul motrice al acestuia, șarpele. Cele două vise relatate în Doctrina substanței se regăsesc, la o lectură avizată, în textura romanelor, după cum Ladima e "pământeanul", în timp ce Fred Vasilescu este "aerianul" (termenii îi aparțin lui Bachelard). Creativitatea scriitorului, situată sub semnul fatalității de a nu reuși să definitiveze o operă, sau de a o finisa foarte greu, este lesne de demonstrat prin gestul neobișnuit de a lucra numai pe șpalturi. În spiritul aserțiunilor noastre anterioare, creația trebuie să se sprijine pe ceva
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
adevăr, care îi dădea lui Blaga o neliniște metafizică, se explică mai ușor existența "creaturilor schiloade, pocite, caricaturale", după cum e cazul să ne reamintim că articolul este extras din biblioteca lui Bulgăran "adevărat laborator al diavolului". Orice creație stă sub fatalitatea perfectibilului și, cu atât mai mult, omul. Ladima, chiar dacă este un poet genial și dă dovadă de o moralitate absolută, își are plusurile și minusurile sale. E chiar revelația pe care o are Fred Vasilescu în ultimele fraze ale jurnalului
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
Atmosfera apăsătoare, de plumb, menționată în descrierea onirică se cuvine coroborată cu celălalt aspect tragic al existenței copilul orfan, abandonat, lipsit de orice perspectivă. Plumbul din vis traduce angoasa tânărului de a-și vedea propriul destin încremenit, situat sub zodia fatalității, nereușind să-și depășească această condiție umilitoare. Întreg eșafodajul de argumente, care converg spre transfigurarea viselor în proză și poezie, se confirmă într-o notă de subsol, de fapt unicul episod în care Autorul intră în dialog cu Ladima. Inițial
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
de respingere. Cu toții tindem să devenim cât mai puternici, să ne dominăm destinele hărăzite, cu prețul desacralizării. A noastre și a lumii în care locuim. Toposul sacru se definește prin opoziție cu cel profan. Însă, omul nu poate scăpa de "fatalitatea" originii sale divine, oricât de sofisticată și evoluată ar fi devenit viața pe care o duce. Într-un mod paradoxal, conceptul de inconștient devine pentru civilizația actuală un receptacol al vechilor trăiri religioase și, consubstanțial, mitice. Ne declarăm areligioși, respingem
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
care apariția a fost extirpată nu sunt decât învelișuri goale de conținut, mai degrabă decât simpla existență, pentru că ele nu servesc la nimic."444 Acestea au, în general, la bază acel moment de grație, dintr-o perspectivă parcă marcată de fatalitate, care le statuează ca totalitate, ca entitate le fondează pentru universalitate. Momentul "fertil", în cazul lui Camil Petrescu, este desemnarea doamnei T. ca acel element superior, demn de a fi jertfă și ofrandă în actul creației. Din acea clipă, Opera
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
valoarea metafizică a lui farniente, crede pe mai departe în cărți și e la fel de entuziast ca la douăzeci de ani” (20noiembrie 1971 Ă 434). La douăzeci de ani, se știe, el însuși credea în fapte, în destin și nu în fatalitate, în cărți și nu în fragmente. În Paris, și nu în Balcani. Centrul era oricum în altă parte decât acolo unde se afla el însuși. Dar în 1975, într-o scrisoare către Arșavir Acterian, totul căpăta un sens invers. Se
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
englez de la BBC ca fiind „popor înșelător Ă nestatornic, viclean, plin de fantezie, teatral”, Cioran conchide: „cred că am moștenit și defectele unora și ale altora, așa încât sunt un «român absolut»” (12 iulie 1974 Ă 605). În fine, crede în fatalitate Ă și n-o mai disprețuiește, căci „datul” e și „noroc”, neîmplinirea e (și) împlinire. De fapt, în această ecuație fragilă își înscrie Cioran existența și Ă poate lașă sau poate curajoasă Ă justificarea. Nu (mai) crede în fapte și
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
excesiv de lucid și sceptic postura aceasta călduță, înșelătoare, care-i va fi părut duplicitară? Nu-i rămânea decât să se răzbune... Răzbunarea?! Da, e un termen care pune în balanță chiar relația sa cu neamul. Lucidul Cioran, care crede în fatalitate, pune în balanță, la un moment dat, răzbunarea și compensația. Toate acestea eventual ca ironie a istoriei. Ca joc al aparențelor. El, care nu crede în nimic, bănuiește că va fi existând vreo lege ascunsă care pune adevărul în făgașul
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
vreo lege ascunsă care pune adevărul în făgașul lui firesc. Care-l scoate din marginile istoriei și-l plasează în centru. Este ascunsă aici, orice s-ar spune, admirația (de care, de fapt, se temea) pentru neamul său căzut în fatalitate. De aceea, e tot mai convins că Occidentul trebuie să plătească cumva. Vorbind de bolile lui, pe care le târăște după el de ani întregi, pune totul pe seama bunăstării din Occident. „Noi, cei de-aici, care n-am suferit în
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
către el (25 februarie 1970 Ă 485). În aceste condiții, mai este neamul său, pe care îl disprețuiește, o „seminție fără rost” (5 ianuarie 1976 Ă 608)? Viziunea sumbră e dublată, din orgoliu, din speranță, poate chiar din credința în fatalitate, de convingerea că absența din istorie e o participare la sens, că suferința este acces la adevăr, că neantul legitimează, ca o temelie, lumea. Trecutul deocheat și înțelepciunea din urmtc "Trecutul deocheat [i înțelepciunea din urm\" Să fie Cioran un
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
iluziilor. Acum, propria existență se revendică de la iluzoriu, astfel încât luciditatea e și alienare. Oricum, pentru Cioran, cel altădată atât de vorbăreț, de fanatic, de pornit împotriva valahilor, înțelepciunea, dacă e să folosim acest cuvânt inadecvat, înseamnă abandon, curgere în șuvoiul fatalității, negarea oricărei convingeri. În fine, sunt acestea ipostaze pe care le viseză, dar care nu-i sunt, din nefericire, nici măcar ele, în totul accesibile. De unde altfel această corespondență atât de bogată? Absența sinelui e compensată de nevoia existenței celuilalt. Scrisorile
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
făcut totul pentru a se despărți, Cioran acordă imposturii (și, prin urmare, ipocriziei) nu sensul unei mistificări deliberate, ci expresia existențială a unui neajuns. Vidul pe care și-l radiografiază este consecința acestei neputințe de a fi ceva. În fața acestei fatalități, disperă și, uneori, privește cu acea seninătate definitorie pentru umor, care e, deopotrivă, detașare și ruptură de sine. În fond, lipsa de convingeri, de credințe, de crezuri atrage după sine o desubstanțiere a sinelui până la conștiința propriei stranietăți. E dezamăgit
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
-i decât bufonerie” Ă I, 250), sau i-am așeza pe compatrioții săi, cu care se identifică în zonele de adâncime; îi numește „escroci sentimentali” (III, 400). Oricum, departe de a fi voință de a înșela, impostura este la Cioran fatalitate. O fatalitate a inautenticității, alienării și suferinței. În drumul către adevăr, Cioran trăiește această experiență a propriei inconsistențe. Așa încât, Cioran trebuie crezut pe cuvânt atunci când spune că «sinceritatea» e „prima calitate pe care eu însumi mi-o recunosc” (I, 125
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
bufonerie” Ă I, 250), sau i-am așeza pe compatrioții săi, cu care se identifică în zonele de adâncime; îi numește „escroci sentimentali” (III, 400). Oricum, departe de a fi voință de a înșela, impostura este la Cioran fatalitate. O fatalitate a inautenticității, alienării și suferinței. În drumul către adevăr, Cioran trăiește această experiență a propriei inconsistențe. Așa încât, Cioran trebuie crezut pe cuvânt atunci când spune că «sinceritatea» e „prima calitate pe care eu însumi mi-o recunosc” (I, 125). Că pune
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
este un „factor de suferință” (I, 238); cei care au suferit „vor fi trăit cu maxim de profit” (I, 294). De aceea îi admiră pe „originalii scrântiți”, pe aceia „care sunt excentrici în chip inconștient; care își fac numărul din fatalitate” (III, 78). De aceea, de asemenea, preferă natura. A fi natură devine însă o imposibilitate: „La Paris, nu mai poți vedea nici un animal adevărat. Câinele și pisica sunt prea umanizate ș...ț, fac figură de trădători” (III, 255). Cu câteva
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
umanizate ș...ț, fac figură de trădători” (III, 255). Cu câteva excepții, Cioran trăiește revendicându-se de la mitul bunului sălbatic și al paradisului originar din care va fi căzut. E un demon căzut, care șchioapătă; histrionic, ștrengar uneori, ipocrit din fatalitate, impostor prin damnare, probabil că suferea de strabism. Dacă nu șchiopăta, dacă nu suferea de strabism, atunci va fi fost la mijloc numai o greșeală a naturii. Numai că, în legătură cu ipostazierile acestea ale adevărului în originar, Cioran are o revelație
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
instituirea ființei. Prin urmare, nu este vorba de criza ori de critica modernității. Nu modernitatea e în discuție, ci omul, condiția lui de ființă fără sens, căzută, din ființă, adică din adevăr, din Dumnezeu, în istorie. Dacă e calcul sau fatalitate în căutarea adevărului? Într-un loc, Cioran vorbește despre opțiune: „Unii caută Gloria; alții, adevărul. Îndrăznesc să mă situez printre ultimii. O misiune imposibilă e mult mai seducătoare decât un țel accesibil. Să râvnești aplauzele oamenilor Ă ce umilință!” (I
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
se salvează preferând să se vadă în permanență celălalt. În fond, el este în permanență celălalt. Fața și reversul umoruluitc " Fața [i reversul umorului" Să ne amintim, măcar în trecere, paginile dedicate „ipocriziei” lui Cioran. Fiind, în drumul către adevăr, fatalitate Ă a alienării, inautenticității și suferinței Ă, ipocrizia încarnează experiența chinuitoare a propriei inconsistențe, care o dublează pe aceea a lumii. De aici, nu numai anxietatea, ci și umorul, în fond, atât de puțin bănuit, căci ar contrasta cu demonismul
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
mai potrivit pentru deschiderea acestei discuții, dar mi se pare, totuși, că, oricât de forțată, situația pe care o voi invoca ne situează în interiorul unei probleme care are drept finalitate exact această chestiune. Într-o seară din octombrie 1966, când, fatalitate, cineva își serba la el ziua de naștere, Cioran primește o telegramă care îi aduce vestea morții mamei sale. „Am revenit fără să le spun nimic celorlalți. Cu toate astea, pe la ora 11, J.M. îmi spune că trebuie să plece
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de simțul ridicolului?” (III, 228). Concluzia e una singură: „Filozofia nu pare să fie compatibilă cu umorul” (idem). Cât despre Cioran, el este un slujitor al umorului, nu al filozofiei, al culturii, nu al naturii. Câtă deliberare, însă, și câtă fatalitate aici? Câtă realizare și câtă neputință? Totuși, atunci când are conștiința propriei detașări, a propriului râgâit cinic, Cioran deplânge neputința sa de a fi natură. Eșecul său este tocmai al acela al relativității sceptice care se hrănește cu nostalgia elementarității pe
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
chiar cu umor, a devenit un obiect oarecare, străin, simplu teritoriu de explorat. Chit că eu a devenit altul. Eșecul, această rană, acest balsam...tc "E[ecul, aceast\ ran\, acest balsam..." Ce a moștenit Cioran de la strămoșii săi?! Pe lângă nihilism, fatalitatea eșecului. La drept vorbind, totul se însumează în aceste două cuvinte. Într-un loc, invocă vorbele mamei, care, testamentar, i-ar fi spus: „Omul, orice ar face, va regreta întotdeauna”. Continuă Cioran: „Recunosc aici filozofia neamului nostru. N-am inventat
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Compatrioții mă asaltează, îmi mănâncă timpul: Ă firesc, câtă vreme pentru ei timpul nu înseamnă nimic” (II, 242). Or, deși pare că dorește să se sustragă atât dezamăgirii strămoșilor, cât și acestei vocații a neantului, Cioran mărturisește că, prin nu știu ce fatalitate, s-a simțit întotdeauna atras de eșec. Cum să ne explicăm o astfel de atitudine? Să fie chiar în acest instinct al eșecului reacția revanșardă a cuiva care are presentimentul neputinței?! Să fie coborârea în eșec o formă de salvare
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
mult ca, altădată, Nenorocirea. În realitate, e unul și același cuvânt. Să nu poți fi altul decât cel care ești. Sunt imposibil de schimbat, și sufăr pentru asta în fiecare clipă. Dați-mi un alt eu!” (II, 179). Dar dincolo de fatalitatea aceasta alienantă, care provoacă strigătul disperat al nevoii de a fi altul, de reținut fascinația predestinării. Cioran e atras de tot ce înseamnă eșec, ratare, neîmplinire, nenoroc. „Binecuvântate fie eșecurile! Le datorez tot ce știu” (II, 122), spune la un
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
predestinării. Cioran e atras de tot ce înseamnă eșec, ratare, neîmplinire, nenoroc. „Binecuvântate fie eșecurile! Le datorez tot ce știu” (II, 122), spune la un moment dat. Sau: „Nu mă poate interesa o ființă asupra căreia nu apasă o anume fatalitate” (I, 225). Cum s-a ajuns aici? Nu cumva predestinarea e numai o justificare?! La un moment dat, Cioran își recunoaște ipocrizia sau jocul. Doar că, jucând o anumită imagine pentru ceilalți, mimând chiar pentru sine un rol, Cioran devine
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
extaz, suferința în cunoaștere, Cioran instituie, din nou, legile unui cod al supraviețuirii. Nu-i e oricui dat să-și admire căderea și să caute mortificarea, știind că toate acestea nu fac decât să amâne. Să înșele destinul. Cu conștiința fatalității, Cioran chiar asta face: își amână destinul. Este, poate, în viziunea sa, marele păcat al neamului său, pe care el nu face decât să-l repete.
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]