460 matches
-
K. Lawson, punctul de vedere behaviorist „alterează problema frustrației”, făcând din ea o pseudo-problemă. Într-adevăr, stipularea tezei că fenomenele „conștiinței” nu pot fi accesibile cunoașterii științifice obiective reduce, în general, cercetarea psihologică la studiul comportamentului exterior. Înțelegerea fenomenului de frustrație este redusă, astfel, la analiza recțiilor compotamentale produse sub acțiunea unui agent frustrant; în felul acesta fenomenul frustrației este golit de conținutul său psihologic, de ceea ce formează însăși specificitatea sa. Prin faptul că a practicat în cercetările sale „divorțul dintre
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
că fenomenele „conștiinței” nu pot fi accesibile cunoașterii științifice obiective reduce, în general, cercetarea psihologică la studiul comportamentului exterior. Înțelegerea fenomenului de frustrație este redusă, astfel, la analiza recțiilor compotamentale produse sub acțiunea unui agent frustrant; în felul acesta fenomenul frustrației este golit de conținutul său psihologic, de ceea ce formează însăși specificitatea sa. Prin faptul că a practicat în cercetările sale „divorțul dintre conștiință și conduită”, că a așeza „de o parte conștiința ruptă de activitatea practică, în cursul cărei se
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
mod mecanicist: „Pentru Waton, între stimulentul extern și reactia de răspuns ar exista o relație mecanică nemijlocită. El ignora întregul lanț de procese nervose și psihice care leagă stimulentul cu reacția de răsnuns”. Sub influența concepției behevioriste, unii cercetători ai frustrației (cum ar fi, de exemplu, J. Dollard, L. Doob, O.H. Mowrer, R.R. Sears etc.) au exagerat rolul „situației frustrante” și al „răspunsurilor comportamentale” la frustrare, susținând existența unei laturi mecanice directe intre agentul frustrant și reacția de răspuns a
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
frustrant și reacția de răspuns a subiectului frustraț: cunoașterea stimului trebuie să ducă la prevederea reacției care-i va urma, sau dacă reacția este cunoscută, trebuie în mod implicit identificat stimulul (conform postulatului lui Watson). Acești cercetători interpretează, prin urmare, frustrația mai mult ca „reacție”, având în vedere doar acțiunile și mișcările executate de către subiectul frustrat, fără a lua în considerare faptul că aceleași acțiuni și mișcări pot avea, în plan psihologic, semnificații diferite (la diferiți oameni, sau chiar la același
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
chiar la același om, în condiții și împrejurări deosebite). Între stimulent și reacția de răspuns nu există, în realitate, o dependentă mecanică nemijlocită: în aprecierea situației exterioare ca frustrantă, în trăirea, mai mult sau mai puțin intensă, a „stării de frustrație”, un rol important îl joacă, de exemplu, procesul „evaluării”, acesta depinzând, la rândul său, nu numai de resursele intelectuale ale subiectului, ci și de experiența sa de viată, de nivelul său de aspirație și de acordul acestui nivel cu posibilitățile
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
a conștiinței de sine și de altul mai precis, pe cea a răspunderii față de sine și față de alții). Nu putem fi de acord, așadar, în primul rând, cu acele concepții care, sub influența behaviorismului, simplifică analiza psihologică a fenomenului de frustrație, reducând-o la o interpretare mecanicistă, minimalizatoare a rolului factorilor interni, de HYPERLINK "personalitate.Din.tr'"personalitate. Dintre aceste concepții menționăm: l) teoria „fixistă” a frustrației (N.K. Maier), care ne prezintă frustrația ca o conduită neîndreptată spre un scop, caracterizată
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
rând, cu acele concepții care, sub influența behaviorismului, simplifică analiza psihologică a fenomenului de frustrație, reducând-o la o interpretare mecanicistă, minimalizatoare a rolului factorilor interni, de HYPERLINK "personalitate.Din.tr'"personalitate. Dintre aceste concepții menționăm: l) teoria „fixistă” a frustrației (N.K. Maier), care ne prezintă frustrația ca o conduită neîndreptată spre un scop, caracterizată prin trăsături de „rigiditate” și „nematuritate”; 2) concepția „frustrație-regresiune” a lui Barker, Dembo și Lewin; 3) teoria „frustrație-agresiune”, prin care J. Pollard și colaboratorii săi încearcă
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
influența behaviorismului, simplifică analiza psihologică a fenomenului de frustrație, reducând-o la o interpretare mecanicistă, minimalizatoare a rolului factorilor interni, de HYPERLINK "personalitate.Din.tr'"personalitate. Dintre aceste concepții menționăm: l) teoria „fixistă” a frustrației (N.K. Maier), care ne prezintă frustrația ca o conduită neîndreptată spre un scop, caracterizată prin trăsături de „rigiditate” și „nematuritate”; 2) concepția „frustrație-regresiune” a lui Barker, Dembo și Lewin; 3) teoria „frustrație-agresiune”, prin care J. Pollard și colaboratorii săi încearcă să demonstreze relația necesară dintre „frustrație
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
frustrația ca o conduită neîndreptată spre un scop, caracterizată prin trăsături de „rigiditate” și „nematuritate”; 2) concepția „frustrație-regresiune” a lui Barker, Dembo și Lewin; 3) teoria „frustrație-agresiune”, prin care J. Pollard și colaboratorii săi încearcă să demonstreze relația necesară dintre „frustrație” și „agresiune”. l) Punând în discuție prima dintre aceste teorii, este evident faptul că pentru N.K. Maier conduita animalului sau a omului depinde de doi potențiali: unul care include „registrul conduitei”, și altul care este constituit din „procesele și mecanismele
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
de doi potențiali: unul care include „registrul conduitei”, și altul care este constituit din „procesele și mecanismele de selecție”. Acestea din urmă, la rândul lor, se subîmpart în: mecanisme care actionează într-o „activitate motivată”, și mecanisme care apar la „frustrație”. În timp ce „conduita motivată și orientată” se distinge - arată Maiei prin „variabilitate”, „constructivitate” sau „maturitate”, și prin „exerciții de libertate a alegerii”, conduita neîndreptată spre un scop, caracteristică pentru frustrație, se remarcă prin trăsături de „distructivism”, „rigiditate” și „nematuritate”. Maier caută
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
care actionează într-o „activitate motivată”, și mecanisme care apar la „frustrație”. În timp ce „conduita motivată și orientată” se distinge - arată Maiei prin „variabilitate”, „constructivitate” sau „maturitate”, și prin „exerciții de libertate a alegerii”, conduita neîndreptată spre un scop, caracteristică pentru frustrație, se remarcă prin trăsături de „distructivism”, „rigiditate” și „nematuritate”. Maier caută, în felul acesta, să ridice fenomenul de frustrație la rangul unor fenomene logice, care apar cu necesitate în activitatea vitală a organismului și a personalității: când organismul se afla
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
arată Maiei prin „variabilitate”, „constructivitate” sau „maturitate”, și prin „exerciții de libertate a alegerii”, conduita neîndreptată spre un scop, caracteristică pentru frustrație, se remarcă prin trăsături de „distructivism”, „rigiditate” și „nematuritate”. Maier caută, în felul acesta, să ridice fenomenul de frustrație la rangul unor fenomene logice, care apar cu necesitate în activitatea vitală a organismului și a personalității: când organismul se afla în situația unei probleme insolubile, din care nu poate scăpa, el dezvoltă - spune Maier - un comportament „fixat” (o reacție
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
fixat” (o reacție sterotipă, rigidă și conservatoare), extrem de persistent, care prezintă tendința de a se produce mereu în aceeași formă în noile situații, devenind, în felul acesta, lipsit de sens sau chiar periculos. Dacă pentru N.K. Maier trăsătura caracteristică a frustrației o reprezintă, așadar, „fixația”, lipsa de finalitate rațională, pentru Barker, R., Dembo, T., Lewin, K. „regresia” constituie reacția tipică a frustrației. Ei înțeleg „regresiunea” ca o coborâre, sub influența agentului frustrant, a „nivelului” activității, până la blocarea acesteia și reapariția unei
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
noile situații, devenind, în felul acesta, lipsit de sens sau chiar periculos. Dacă pentru N.K. Maier trăsătura caracteristică a frustrației o reprezintă, așadar, „fixația”, lipsa de finalitate rațională, pentru Barker, R., Dembo, T., Lewin, K. „regresia” constituie reacția tipică a frustrației. Ei înțeleg „regresiunea” ca o coborâre, sub influența agentului frustrant, a „nivelului” activității, până la blocarea acesteia și reapariția unei deprinderi anterioare părăsite (adică reîntoarcerea la unele forme de conduită primitive, infantile). Fără a exclude posibilitatea ca „fixația” și „regresiunea” să
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
forme specifice de reacție la frustrare, N.D. Levitov arată că, în lumea umană, aceste două modalități de reacție capătă noi sensuri și semnificații, fiind condiționate de factori mult mai complecși și mai diverși. Astfel, în legătură, cu teoria „regresiunii” în frustrație N.D. Levitov observă: „Primitivismul în regresie se referă nu numai la reacțiile manifeste, ci și la trăiri, de pildă la necesitatea de a mângâia pe cineva. În mod analog cu agresiunea, regresia nu constituie, în mod necesar, rezultatul frustrării, ea
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
compasiunea și a obține, în felul acesta, ceva”. (op. cit., p. 127). Considerarea „frustratiei” numai ca o conduită neorientată spre un scop, nemotivată de nimic, caracterizată doar prin trăsături de „distructivism”, „rigiditate”, „nematuritate”, duce evident la simplificarea și chiar deformarea problematicii frustrației, la negarea diferențelor de ordin calitativ care există între fenomenul frustrației produs în lumea umană și cel apărut în lumea animală. Astfel, se impune remarca că în cazul omului, - ființă rațională, conștientă și, totodată socială, reprezentând „suma relațiilor sociale” - „situația
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
Considerarea „frustratiei” numai ca o conduită neorientată spre un scop, nemotivată de nimic, caracterizată doar prin trăsături de „distructivism”, „rigiditate”, „nematuritate”, duce evident la simplificarea și chiar deformarea problematicii frustrației, la negarea diferențelor de ordin calitativ care există între fenomenul frustrației produs în lumea umană și cel apărut în lumea animală. Astfel, se impune remarca că în cazul omului, - ființă rațională, conștientă și, totodată socială, reprezentând „suma relațiilor sociale” - „situația frustrantă” are o semnificație psihologică mult mai profundă: dacă la animal
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
blocuri include doar câteva forme primitive și simple de emoții care se desfășoară ca sete impulsive, în cazul omului - ca urmare a realizării procesului de evaluare, de apreciere de regulă realistă a obstacolului frustrant și de anticipare a pericolului amenințării - frustrația este trăită în special ca o stare internă de „conștiintă” deosebit de complexă, exprimată printr-o mare varietate de forme și nuanțe ale proceselor afective (printre ele predominând sentimentele complexe, care includ elemente de ordin intelectual și voluntar). În sfârșit, dacă
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
prin care subiectul dă dovadă de stăpânire de sine, de „amânare”, de capacitate de „raționalizare” etc. 3) Aceeași orientare behavioristă, de esență mecanicistă, dovedesc J. Dollard, L. Doob, N.F. Milier, C.H. Mowrer, R.R. Sears, atunci când demonstrează experimental relația necesară dintre „frustrație” și „agresiune”. Potrivit acestei concepții, ori de câte ori un obstacol obstrucționează realizarea unei dorințe, tendințe, trebuie să aibă loc un act de agresiune împotriva obstacolului respectiv, și invers: oriunde apare un act de agresiune, trebuie să găsim în mod necesar și antececentul
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
agresiune”. Potrivit acestei concepții, ori de câte ori un obstacol obstrucționează realizarea unei dorințe, tendințe, trebuie să aibă loc un act de agresiune împotriva obstacolului respectiv, și invers: oriunde apare un act de agresiune, trebuie să găsim în mod necesar și antececentul ei, frustrația. Într-unul din studiile lor, acești cercătători precizează: „Celui care cercetează natura umană, trebuie să-i insuflam idee a că atunci când el vede agresiunea trebuie să se întrebe: nu există aici frustrație? Iar atunci când observă interferența cu obiceurile individului sau
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
să găsim în mod necesar și antececentul ei, frustrația. Într-unul din studiile lor, acești cercătători precizează: „Celui care cercetează natura umană, trebuie să-i insuflam idee a că atunci când el vede agresiunea trebuie să se întrebe: nu există aici frustrație? Iar atunci când observă interferența cu obiceurile individului sau ale grupului, trebuie să se întrebe: nu e aici printre toate celelalte, și agresiune?” („The Frustration Aggresions Psycthesis”, în Psych. Rev., vol. 48, 1941). Ipoteza că „agresiunea” este consecința unei frustrări este
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
au căutat s-o supună unor verificări experimentale și s-o explice la interpretarea numeroaselor comportamente sociale. În formularea ei modernă, care atenuează, în parte, tonul categoric al afirmațiilor inițiale, teoria „frustrație-agresiune” poate fi redusă la următoarele puncte esențiale: a) Frustrația tinde să provoace o agresiune directă contra sursei frustrării. Forța incitației la agresiune variază în raport direct cu importanța frustrației, aceasta din urmă fiind sub dependența a trei factori: a’) forța motivației blocate, adică a impulsului sau a deprinderii fruatrate
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
modernă, care atenuează, în parte, tonul categoric al afirmațiilor inițiale, teoria „frustrație-agresiune” poate fi redusă la următoarele puncte esențiale: a) Frustrația tinde să provoace o agresiune directă contra sursei frustrării. Forța incitației la agresiune variază în raport direct cu importanța frustrației, aceasta din urmă fiind sub dependența a trei factori: a’) forța motivației blocate, adică a impulsului sau a deprinderii fruatrate, b’) gradul de interferență (contrariere) pe drumul ce conduce spre scop, c’) gradul de toleranță la frustrare. b) Actul agresiv
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
al dezintegrării, al nevrozelor și psihozelor. Obiectând psihologiei sociale apusene faptul că, sub influența psihanalizei și a unor teorii inspirate de aceasta, prezintă tendința de a psihologiza forțele motrice ale dezvoltării sociale, N.D. Levitov aduce teoriei lui H. Anderson asupra frustrației și agresiunii, următoarele critici întemeiateă: „Jalonul acestei scheme îl constituie, după cum putem observa, atitudinea fața de dominare sau față de autoritate în societate, fără a se face diferențierile necesare în privința tipului de societate, de autoritate și dominare. Dacă ne-am situa
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
o interpretăm pe baza unei scheme sociologice eronate, total rupte de fenomenele sociale concrete, istoricește constituite”. (op. cit., p. 125). Considerăm și noi ca evident simplismul ipotezei „frustrație-agresiune”. Agresiunea nu poate constitui decât una din manifestările stenice (cele mai expresive) ale frustrației, dar nu putem să reducem aceste manifestări numai la agresiune. Este de la sine înțeles că „frustrarea” nu determină actele de agresiune în mod automat. Ce determină, atunci, ca frustrarea să conducă, sau nu, la agresiune? Chiar și în lumea animală
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]