KorAP: Find »[drukola/base=individualism & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...11 12 13 ...86 >

2,142 matches

Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259

căror tradiții culturale minoritare se pot afla În pericol. În fond, ca și În cazul drepturilor-creanțe, este vorba despre eficientizarea garantării drepturilor individului. Dar „este oare posibil, fără pagube grave, să punem lupul holismului colectivist particularist de pază la stâna individualismului universalist?” (Haarscher, 1996, p. 171). Ni se pare că se poate răspunde pozitiv la această Întrebare, respectiv că se poate depăși opoziția dintre libertate și egalitate. Așa cum subliniază Kervégan, „la origine, oamenii nu sunt nici liberi, nici egali ș...ț

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
câștigarea de piețe. În cadrul managementului comparat, multe studii au ajuns la concluzia că practicile firmelor trebuie adaptate la contextul Înconjurător. Geert Hofstede propune astfel modele culturale care combină mai multe sisteme de valori (aversiunea față de incertitudine, distanța ierarhică, gradul de individualism etc.). Pornind de la anchete socio-antropologice, Philippe d’Iribarne pune În evidență modele de administrare foarte variate (logica onoarei În Franța, a schimbului echitabil În Statele Unite, a consensului În Olanda etc.), aceleași fapte căpătând sensuri foarte diferite În funcție de situație. Michael Porter

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
analizează punctele forte și cele slabe ale țărilor În ceea ce privește capacitatea lor de asimilare de unități productive, ținând seama de normele și de valorile lor (Hofstede, 1994; d’Iribarne, 1989; Porter, 1993). Concepții heterodoxe asupra actorului economic Paradigma neoclasică, bazată pe individualismul metodologic și pe principiul raționalității, consacră existența unui homo œconomicus universal, centru de decizie autonom, și se Înscrie Într-o epistemologie deductivo-nomologică a explicației științifice. Aceasta este paradigma dominantă, prin raportare la care se identifică școlile neortodoxe. Procedurile de decizie

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
din procesul de socializare. În ceea ce privește neoinstituționalismul, al cărui cel mai de seamă reprezentant este Geoffrey Hodgson, acesta se eliberează de constrângerea „paradigmei mecanice a echilibrului general” pentru a se sprijini pe modelele fondatoare ale evoluționismului biologic. Făcând apel la un individualism metodologic modernizat, acest curent reține actori parțial condiționați de cultură și de mediu. Fiecare dintre ei este o individualitate, iar totalitatea experiențelor și cunoștințelor fiecăruia este unică. Totuși, mecanismele de dobândire a cunoștințelor și cunoștințele Înseși reflectă niște practici specifice

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
În definiția unei prime forme de reciprocitate, politețea. Politețea se pretează la aceleași tipuri de neînțelegeri ca și civilitatea: riscăm În permanență să confundăm manifestările empirice, istorice și sociale cu necesitatea lor simbolică și Întemeietoare. Orice reciprocitate este considerată ipocrizie: individualismul temporar reușește astfel să nege importanța spațiului public: În consecință, spațiul privat poate să invadeze totul. Articularea celor două spații nu mai este asigurată, iar provocarea poate deveni un fel de artă de a trăi. Un grup poate astfel crea

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
social În secolul al XIX-lea au aderat la idealurile egalitare ale Epocii Luminilor și ale revoluțiilor franceză și americană. Totuși, recurgerea la un unic principiu, cel al rațiunii individuale, nu mai era suficientă. Inegalitatea n-a dispărut la apariția individualismului democratic. Au apărut noi forme de excludere, cum sunt cele legate de condiția proletară. Aristocrația banului s-a substituit aristocrației bazate pe statut. Așa cum reamintește Robert Castel În 1995, Înimportanta sa lucrare Métamorphose de la question sociale, modernitatea crezuse că va

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
Într-o primă fază, precaritatea. Libertatea de a munci unde dorim, ca și libertatea de a ne stabili unde dorim, Înseamnă și libertatea de a nu beneficia de asistență când intervin perioade de șomaj, de boală sau bătrânețea. Și atunci, individualismul modernilor este oare un principiu integrator suficient pentru a păstra legătura socială, pentru a da naștere unei societăți? Excluderea și noua sărăcie nu sunt oare semne ale slăbirii acestei legături? Teama de atomizare și dorința de a descoperi noi mecanisme

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
lui Marx rămâne marcată de o condamnare virulentă a noilor forme de oprimare și de exploatare proprii capitalismului. În Despre democrație În America, Alexis de Tocqueville se arată și el speriat de tulburările la nivelul existenței În comun provocate de individualism ca „fapt generator” al revoluțiilor democratice moderne. Modernitatea dă naștere unui fenomen nou, individualismul, sentiment „care Îl predispune pe fiecare cetățean să se izoleze de masa semenilor săi și să se retragă la o oarecare distanță, Împreună cu familia și prietenii

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
de exploatare proprii capitalismului. În Despre democrație În America, Alexis de Tocqueville se arată și el speriat de tulburările la nivelul existenței În comun provocate de individualism ca „fapt generator” al revoluțiilor democratice moderne. Modernitatea dă naștere unui fenomen nou, individualismul, sentiment „care Îl predispune pe fiecare cetățean să se izoleze de masa semenilor săi și să se retragă la o oarecare distanță, Împreună cu familia și prietenii” (Tocqueville, 1986, p. 496). Americanii au contracarat efectele periculoase ale sociabilității moderne făcând apel

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
este legat prin participarea sa diferențiată de niște sarcini specifice. Societatea modernă, ca și cea tradițională, se bazează și ea pe o formă de solidaritate socială. Totuși, În cadrul solidarității organice, individul dobândește un loc inedit. Dezvoltându-se, diviziunea muncii favorizează individualismul, fiecare definindu-se În funcție de o sarcină anume În societate. Această autonomie, pe care Durkheim o consideră un progres, are un preț: anomia. Aceasta este caracteristică unor „societăți formate din indivizi”, adică unor societăți În care importanța colectivului este redusă de

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
riscă să le dea dreptate celor care consideră că explicațiile lui Durkheim sunt o simplă tentativă conservatoare de a (re)supune individul valorilor societății dominante. Pe de altă parte, această concepție evoluționistă asupra solidarității ne face să vedem În dezvoltarea individualismului și În forma de integrare care Îi este proprie singura formă de integrare socială proprie modernității, considerând orice solidaritate „mecanică” doar un reziduu al tradițiilor. Acestea sunt Întrebările la care Încearcă să răspundă sociologia contemporană. Înainte Însă, să ne oprim

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
lungă durată, pensionari, lucrători fără un veritabil statut profesional, noi categorii a căror legătură cu societatea nu mai poate fi interpretată direct prin activitatea lor profesională. O a doua interpretare, mai politică, insistă asupra crizei de solidaritate relevate de dezvoltarea individualismului contemporan și de incapacitatea statului de a răspunde exigențelor unei societăți din ce În ce mai atomizate. În ambele cazuri, accentul cade pe fenomene numite când „descalificare”, când „dezinserție”, „invalidare” sau „excludere”. Și nu este vorba despre fenomene marginale, ca și cum excluderea i-ar alege

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
diferență și până unde merge acesta? Se justifică el prin caracterul dat sau chiar intangibil al diferenței identitare, ori aceasta este, dimpotrivă, contingentă? Aceste drepturi sunt În mod necesar de natură colectivă? Aspirațiile minorităților constituie oare o contestare „comunitaristă” a individualismului pe care se bazează liberalismul politic (preocupare a multor autori anglo-saxoni) sau, mai rău, chiar un atac În toată regula la adresa valorilor republicane (preocupare constantă În Franța)? Atât tradiția liberală, cât și cea republicană pornesc de la principiul că particularismele indivizilor

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
problemelor pe care le pune diversitatea și de ce astfel de drepturi ocupă un loc important În acțiunile organizațiilor internaționale. Dezbaterea continuă totuși pe două direcții care pot, În mare măsură, să fie suprapuse: În științele sociale se pun În opoziție individualismul și „comunitarismul”, iar În drept, drepturile individuale și cele colective. Pentru anumiți autori considerați „comunitariști”, importanța comunității, fără de care omul ar fi condamnat la anomie, merită mai multă atenție În organizarea politică și socială. Chiar și fără a-i acorda

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
propriei persoane, și posibilitatea de a te construi prin intermediul propriei opere. Această ultimă nevoie este numită „vocație” de către Max Weber, În cartea sa Etica protestantă și spiritul capitalismului. Căutarea misiunii noastre În această lume (Beruf) este o temă esențială a individualismului modern. Ea implică generalizarea la nivelul maselor occidentale, În ultimele trei secole, a unui refuz al Înregimentării ce alternează pe de altă parte cu momente de isterie colectivă care trasează cadrul social al unei „angoase În civilizație”. J.-M. S.

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
Încearcă să caracterizeze formarea „ideologiilor naționale”. Conform definiției sale, o ideologie de acest tip asociază reprezentări Înglobante, care fac din corpul social un „tot” organic („holism”), și concepții atomistice care, dimpotrivă, nu văd În colectivitate decât un agregat de indivizi („individualism”). Holismul și individualismul nu se exclud decât aparent. De fapt, se Întrepătrund. Spre deosebire de ceea ce se crede de obicei, „configurația ideologică” a societăților tradiționale este În principal, deși nu În exclusivitate, holistă. Tocmai această dominantă este contestată de modernitate: se introduc

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
formarea „ideologiilor naționale”. Conform definiției sale, o ideologie de acest tip asociază reprezentări Înglobante, care fac din corpul social un „tot” organic („holism”), și concepții atomistice care, dimpotrivă, nu văd În colectivitate decât un agregat de indivizi („individualism”). Holismul și individualismul nu se exclud decât aparent. De fapt, se Întrepătrund. Spre deosebire de ceea ce se crede de obicei, „configurația ideologică” a societăților tradiționale este În principal, deși nu În exclusivitate, holistă. Tocmai această dominantă este contestată de modernitate: se introduc În forță valori

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
dintre fenomene și În funcție de definirea culturii ca dat imanent sau ca o construcție contingentă. Diversitatea abordărilor nu este semnul unei confuzii generalizate: ea trebuie mai curând atribuită caracterului nodal al fenomenului considerat. A. R. & DUMONT Louis (1983), Essais sur l’individualisme. Une perspective anthropologique sur l’idéologie moderne, Paris, Seuil. ă (1991), L’Idéologie allemande. France-Allemagne, et retour (Homo Aequalis II), Paris, Gallimard. FERREOL Gilles (2002), „Nation et affirmations identitaires: regards canadiens”, Documents pour l’enseignement économique et social, nr. 130

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
context mondial, suntem obligați să examinăm marile tendințe ideologice și factuale care se completează și se opun la acest nivel (Delannoi și Taguieff, coordonatori, 2001). Opoziția dintre universal și particular, dintre holism (În dublul său sens comunitar și globalist) și individualism a produs, prin Încrucișare și hibridare, două mari curente ideologice: primul este un universalism individualist. Îl vom numi universalism, pentru că așa i s-a spus Încă din epoca Luminilor. Celălalt este un „holism” particularist (Dumont, 1977), În fapt comunitarist. Să

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
de Dumont, dar nu și oricărui tip de comunitarism. Mai sunt posibile și alte două Încrucișări ideologice. Una este de natură mai curând ecologică, universalismul holist, un fel de holistism. Cealaltă, care pare acum compatibilă cu globalizarea economică, este un individualism particularist, un fel de etno-individualism cu aspecte comunitare și individualiste. S-ar putea rezuma prin „a acționa global și a gândi local”. Pe de altă parte, modul de viață productivist și consumerist În sfera comercială, precum și globalizarea schimburilor realizează o

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
determina credințele și alegerile la vârsta adultă, În interferență atât cu respectarea normei sociale, cât și cu alegerile „raționale” bazate pe interesul personal (Sears, 1983, p. 80). De unde postulatul stabilității sau continuității atitudinilor specifice actorilor sociali Încă din copilărie. În ceea ce privește individualismul, acesta cuprinde atât normele meritocratice ă legate de talent, muncă și efortul personal, de disciplină, de voința de a reuși și de responsabilitatea individuală (Kinder și Sears, 1981, p. 416) ă, cât și valorile ca autonomia, realizarea personală sau inițiativa

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
acestea din urmă funcționează oare doar ca mod de legitimare, ca dispozitiv prin care rasismul clasic devine cultural acceptabil sau, mai profund, ca „o componentă În adevăratul sensal cuvântului a noilor forme de rasism” (Sniderman și Carmines, 1997)? Pe scurt, individualismul este aici instrumental, sau constitutiv? Și, În al doilea caz, cum pot fi explicate și Înțelese operațiunile care au permis convertirea valorilor individualiste În credințe rasiste? Răspunsul lui David Sears este clar, dacă nu Întru totul convingător: rasismul simbolic este

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
răspândească În America albă” (ibidem, pp. 78 și 80). Paul Sniderman reamintește În acest sens că un anumit număr de studii au stabilit că „sentimentele care suprapun În mod deliberat afectul anti-negri cu o referire (directă sau indirectă) la valoarea individualismului (de exemplu, În formule de tipul: «Dacă negrii ar face un pic de efort, ar putea câștiga la fel de mult ca și albii») sunt puternic corelate cu pozițiile pe care albii le adoptă În privința unui anumit număr de chestiuni rasiale” (ibidem

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
zidurile ei, scopul fiind acela de a-i exclude de la cetățenia națională. Însă argumentul de excludere poate fi inversat: tinerii proveniți din imigrație pot fi și ei respinși, tot În numele ordinii sociale („republicane” sau nu), pentru că sunt atinși de un individualism extrem, aproape patologic, explicat cel mai adesea prin „dezrădăcinarea” lor, și trăiesc ca niște prădători Într-un regim de anomie, Într-o stare de incivilitate devenită la ei a doua natură. „Rasializarea” acestor excluși reduși la originile lor etnice presupuse

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
cumva fenomenul dispare. În fața pesimismului teoreticienilor „rasismului simbolic” s-a conturat așadar o reacție contrară, pe care unii comentatori au atribuit-o „noilor optimiști” (Schuman et alii, 1997, p. 296 și urm.). Încă din 1978, Lipset și Schneider susțin că „individualismul” constituie un ansamblu de valori puternice și autentice, care motivează un mare număr de albi ce se opun eforturilor de ameliorare a situației negrilor prin intermediul tratamentului preferențial. Luând ca referință numeroase rezultate ale cercetărilor recente, Lipset și Schneider desprind următorea

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]