533 matches
-
este formulat într-o teorie filosofică propriu-zisă, bazele sale implicite par a ține de o anumită interpretare a cartezianismului, din care, bineînțeles, este exclus rolul subiectivității. Critica structuralismului 49 se centrează pe câteva coordonate esențiale: lipsa unui concept adecvat pentru istoricitate, structuralismul acționând sincronic și nu diacronic (din moment ce sistemele sunt permanent stabile); "propovăduirea" unui determinism total, deoarece se referă doar la structuri anonime, care ar exclude libertatea, inițiativa sau alegerea; însăși definirea conceptului de structură, care pare a masca chiar fundamentul
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
unei construcții filosofice și "nu doar ca pe un simptom al decadenței"170 ține de instituirea postmodernismului activ. După cum precizează și David Lyon, "pentru un nihilism deplin ce poate deveni activ, consumarea ființei în valoare de schimb (adică valoare supusă istoricității) face ca lumea adevărată să devină povestea, și aceasta pentru că refuză să atribuie aparențelor care o compun o forță constrângătoare de ordinul esenței. Procesul comportă o slăbire a realității, astfel că totul este dat ca mesaj, ca narațiune, ca poveste
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
Postmodern 1983-1998, Verso, London, New York, 1998, p. 3. 26 Umberto Eco, Apostille au Nom de la rose, Grasset, Paris, 1985, p. 75. 27 Comentând atitudinea lui Eco în legătură cu abordarea fenomenului postmodern, M. Călinescu consideră că aceasta este o "exorcizare eșuată" a istoricității postmodernismului, mai ales că definiția oferită de Eco nu pare a fi utilizabilă în alte discursuri care nu sunt orientate istoric. De o eroare similară este acuzat și Lyotard, care într-un articol din 1983 respinge dimensiunea periodizatoare a termenului
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
Așa s-a ajuns la "umanitatea europeană" ca la "... ceva similar cu o legătură între frați și surori, care, în acest cerc, ne dă conștiința unui a fi la sine (einer Heimatlichkeit). Aceasta survine de îndată ce, de exemplu, ne transpunem în istoricitatea indică (...) ininteligibilă nouă. Pe de altă parte, indienii ne simt pe noi ca străini (...) Mi se pare (...) că omenirii noastre europene îi este înnăscută o entelehie (...) o formă ideală de viață și ființare ca spre un pol etern.(...) Omenirea, considerată
Modernitate și tradiție in Est by TĂNASE SÂRBU [Corola-publishinghouse/Science/1010_a_2518]
-
p. 31) și idealității (15), cum sunt temele infinite, scopurile, adevărurile, valorile adevărate, bunurile veritabile, normele "absolut" valabile. Grecii au mai inițiat "o nouă formă de socializare" și "o nouă formă de comunitate stabilă"; un "spirit cultural universal"; o nouă istoricitate: cea a "ridicării omenirii la tipul uman capabil de sarcini infinite" (Idem. p. 35), pe baza unor noi atitudini, interese și practici, precum atitudinea teoretică, practică și sinteza lor în critica generală sau în utilizarea limitată a rezultatelor teoriei. (Ibidem
Modernitate și tradiție in Est by TĂNASE SÂRBU [Corola-publishinghouse/Science/1010_a_2518]
-
cuvintele lizibile pe care Scriptura sau înțelepții antichității care au fost iluminați de o lumină divină le-au depus în aceste cărți pe care tradiția le-a salvat". (17, p. 75) Reținem că Durand nu a acceptat înlocuirea mitului cu istoricitatea, adoptată în interpretarea lui Hristos de către P. Ricoeur și R. Bultmann într-un studiu din 1968. El menționa dovezile adunate în sprijinul dependenței timpului și ritmului istoriei de "ariile culturale", de interpretarea "destinului" ca timp "local", confirmat și de fizica
Modernitate și tradiție in Est by TĂNASE SÂRBU [Corola-publishinghouse/Science/1010_a_2518]
-
pentru abordarea obiectului istoric în general, nu doar a operei de artă. Platon și Nietzsche funcționează ca repere în elaborarea acestui scena riu epistemologic, într-o sinteză surprinzătoare. Miza lui Benjamin este, de astă dată, să discute în același timp istoricitatea cu noașterii și a obiectului acesteia. Câteva dintre formu lările de acum ale sale se vor regăsi apoi în dezvoltarea con ceptului de „experiență“, în special în scrierile care au în centrul lor opera lui Baudelaire. Interesant este faptul că
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
Benjamin procedează deconstructiv, prin continua recontextualizare a fenomenului și prin exploatarea negativității conceptului. În același timp însă, el conține o miză esențială: aceea a „salvării platoniciene“ (Platonische Rettung) a lucrului în idee. Critica pseudo rigidității lucrului echivalează, așadar, cu salvarea istoricității sale, a originii ca amprentă a vieții sale, a autenticității. Rolul acesta, voi încerca să arăt, va fi regă sit mai târziu în fizionomia orașului pe care o realizează flaneu rul, ca, de altfel, și în lupta pentru memorie a
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
a determinațiilor opuse, ci ca depășire (Aufhebung) a diferenței, deci ca mișcare a acestora. El este, în mod esențial, viață a spiritului, care ajunge la întâlnire cu sine. Pentru Benjamin, această înțelegere a dialecticii păstrează, într-adevăr, doar apa rența istoricității. Imaginea, iar nu conceptul, este, în Passagen-Werk, locul veritabil al dialecticii, întrucât doar ea dă negativității o expresie ireductibilă: „Was die Bilder von den Wesenheiten der Phänomenologie unterscheidet, das ist ihr historischer Index. [...] Der historische Index der Bilder sagt nämlich
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
sau „despre istoria obiectelor“ A doua figură importantă pentru Benjamin deschide o problematică pe care o voi relua mai în amănunt în capitolul al doilea: cea a istoriei. Deocamdată analiza privește modul în care funcția epistemologică a experienței depinde de istoricitatea aces teia din urmă. Textul care intră acum în atenție este Eduard Fuchs, der Sammler und der Historiker (1937). Deja, în această perioadă, scrierile lui Benjamin abordează mai apăsat problema teologico-politică, iar studiul la care mă refer poate fi citit
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
die Erlösung verwiesen wird.“ Indiciul mesianic al trecutului stă, arată Benjamin, în posibilitățile sale neîmplinite, tocmai acelea care se impun ca datorie pre zentului. Is to ricitatea însăși este văzută ca neactualizare a posibilităților obiectelor, ca rest infinit al ființei. Istoricitatea presupune, în această accepțiune, o deplasare de sens în raport cu înțelesul tradițional: nu este vorba atât de caracterul trecător al lucrurilor sau al omului, cât de faptul că acest caracter este „orientat“ spre împli nirea lor ulterioară. Prezentul și trecutul definesc
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
drama barocă, trecând apoi prin teza lui Benjamin despre romantismul german și terminând cu scrierile sale zise „urbane“, aceste gesturi se compun în imaginea unei „asceze“ a subiectului și a structurilor sale constitutive pentru a lăsa locul survenirii obiectului în istoricitatea sa originară. Semnele acestei istoricități, arată Benjamin, se înscriu ca urme pe chipul lumii, transformând-o în alegorie. Imaginea dialectică este, pentru secolul al XIX-lea, ceea ce este alegoria pentru baroc. Descriind metropola ca imagine dialectică, Benjamin face o incursiune
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
teza lui Benjamin despre romantismul german și terminând cu scrierile sale zise „urbane“, aceste gesturi se compun în imaginea unei „asceze“ a subiectului și a structurilor sale constitutive pentru a lăsa locul survenirii obiectului în istoricitatea sa originară. Semnele acestei istoricități, arată Benjamin, se înscriu ca urme pe chipul lumii, transformând-o în alegorie. Imaginea dialectică este, pentru secolul al XIX-lea, ceea ce este alegoria pentru baroc. Descriind metropola ca imagine dialectică, Benjamin face o incursiune în caracterul istoric al lumii
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
printr-o arheologie onirică, o Grecie similară utopicei Isarlâk, pe care o exaltă poetul Ion Barbu în poezia lui, paradis imobilizat idilic într-o suspensie nietzscheană, "la mijloc de rău și bine", unde spectacolul lumii, golit de orice urmă de istoricitate sau moralism, dobândește relevanță exclusiv estetică. Există o întrega direcție anticizantă în cadrul simbolismului în artele plastice și, în particular, în cadrul simbolismului german, cu care Loghi intră într-un contact direct. La rândul său, Gustav Klimt descoperea o vârstă mai veche
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
ținut-o la Casa Pogor, mi s-a părut, să-mi spuneți dacă mă înșel, că sunteți adeptul unei perspective hegeliene asupra istoriei, anume ca întrupare progresivă a spiritului în lume. Pe de altă parte, nu agreați dihotomia eliadescă între istoricitate și sacralitate. Sacralitatea nu este absentă din istorie. N-a fost nici la Hegel, nici la Eliade, ultimul nefiind așa de categoric în această disociere. El a vorbit, dimpotrivă, de o permanentă prezență a sacrului în profan și de obligația
[Corola-publishinghouse/Science/1469_a_2767]
-
la Hegel, nici la Eliade, ultimul nefiind așa de categoric în această disociere. El a vorbit, dimpotrivă, de o permanentă prezență a sacrului în profan și de obligația de a pune mereu în valoare dimensiunea sacră. Dar raportată negativ la istoricitate. Până la un punct. În cele din urmă, descoperă în istoricitate planul divin. Aceste direcții sunt oarecum complementare, se intersectează. Fără prezența divinității, istoria nici nu ar exista. E nevoie deci să recunoaștem supremația binelui în istorie, altfel lumea n-ar
[Corola-publishinghouse/Science/1469_a_2767]
-
în această disociere. El a vorbit, dimpotrivă, de o permanentă prezență a sacrului în profan și de obligația de a pune mereu în valoare dimensiunea sacră. Dar raportată negativ la istoricitate. Până la un punct. În cele din urmă, descoperă în istoricitate planul divin. Aceste direcții sunt oarecum complementare, se intersectează. Fără prezența divinității, istoria nici nu ar exista. E nevoie deci să recunoaștem supremația binelui în istorie, altfel lumea n-ar supraviețui. Răul continuând să existe... Desigur, dar într-o condiție
[Corola-publishinghouse/Science/1469_a_2767]
-
și timp (Sein und Zeit, 1927) pentru a găsi o citare explicită a lui Nietzsche. Menționările sale sunt trei la număr, dar una dintre ele este mai cu seamă importantă. Către sfârșitul părții publicate a operei, în contextul tratării problemei istoricității Daseinului, Heidegger trimite la a doua dintre Unzeitgemäße Betrachtungen (Considerații inactuale) reevocând practica triplă a istoriei care este teoretizată aici: de tip monumental, anticvarial și critic. Aici, în sfârșit, Nietzsche este menționat într-un punct și pentru o chestiune decisivă
Nihilismul by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
sale nu ar fi fost identificate și demonstrate de Nietzsche în termeni suficienți. După cum explică acesta, cu o teză scrisă nu întâmplător în cursive, Nietzsche nu ar fi văzut decât faptul că "tripla ipostază a istoriografiei se află prefigurată în istoricitatea Daseinului". Dar după câteva rânduri, de la început, judecata limitativă este redimensionată: deși, la un examen filozofic, nu se dovedește destul de radicală, subdiviziunea lui Nietzsche nu este accidentală. Aceasta își are rațiunile sale întemeiate de a fi care derivă din chiar
Nihilismul by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
judecata limitativă este redimensionată: deși, la un examen filozofic, nu se dovedește destul de radicală, subdiviziunea lui Nietzsche nu este accidentală. Aceasta își are rațiunile sale întemeiate de a fi care derivă din chiar lucrul aflat în chestiune sau din structura istoricității existenței umane. Așadar, în fond, Nietzsche a intuit și a înțeles problema. Mai mult, Heidegger se hazardează să-i atribuie lui Nietzsche dificila hermeneutică a reticenței: începutul celei de-a doua Considerații inactuale ne face să presupunem că Nietzsche a
Nihilismul by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
-i atribuie lui Nietzsche dificila hermeneutică a reticenței: începutul celei de-a doua Considerații inactuale ne face să presupunem că Nietzsche a înțeles mult mai mult decât spune. În acest punct, Heidegger încheie digresiunea asupra lui Nietzsche și reia analiza istoricității preluând cele trei determinări nietzscheene ale istoriografiei de tip monumental, anticvarial și critic, conform strategiei sale de apropriere care îi caracterizează modul de a se confrunta cu filozofi din trecut importanți pentru el, vizând așadar nu reconstrucția istoriografică a filozofiei
Nihilismul by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
mai naivă și cotidiană, întreține în noi o memorie care nu cere decât să fie puțin reactivată pentru a deveni o unealtă mai mult de autonomie decât de pasivitate (...) Înțelegerea ei ne cere să luăm în seamă contextele comunicării, a istoricității interpretării ei ca și specificațiile sale culturale"521. Nu putem vorbi despre credințe și reprezentări fără a aduce în discuție momentul 1922 când Walter Lippmann le acordă o nouă semnificație introducând conceptul de stereotip, pe care îl analizează din perspectiva
Morfologia Imaginii by CORINA DABA-BUZOIANU [Corola-publishinghouse/Science/1013_a_2521]
-
al excelenței asociat uneia dintre ipostazele Sinelui avea acces la eternitate. Îndărătul acestei pompoase triade, al obsesiei imperative a continuității multimilenare, regăsim o voință faustică de încremenire a timpului. Istoriografia oficială îmbălsăma astfel poporul român abstractizat într-un regim de istoricitate al eternei reîntoarceri, cu o logică de taxidermist care confunda trecutul, prezentul și viitorul. Nu voi uita stupoarea prietenului meu, marele istoric al Antichității Pierre Vidal-Naquet, în vizită la Muzeul Național de Istorie a României în septembrie 1974, când am
România post 1989 by Catherine Durandin, Zoe Petre () [Corola-publishinghouse/Science/1044_a_2552]
-
special centrate pe individ și pe modul său de înțelegere a informației (Ghiglione et al., 1990), aceste cercetări asupra "cogniției sociale" sînt puse sub semnul întrebării, din punctul de vedere al teoriei reprezentărilor, legate de ierarhia acordată unor noțiuni precum istoricitatea, poziția socială și societatea ca entitate sui generis. Instanța "cognitivă" este declarată, pe baza mai multor lucrări, ca putînd fi analizată ca entitate autonomă în legătură cu sistemele de credințe, de valori și alte proprietăți interne (creier, percepție) ale individului. Ne sprijinim
Reprezentările sociale by Jean-Marie Seca () [Corola-publishinghouse/Science/1041_a_2549]
-
identitatea și deci să se așeze în opoziție, să opereze clasificări. Reflectăm asupra obiectelor ținînd cont atît de criteriile de logică formală (căutare a echilibrului, a consecvenței, a non-contradicției), cît și de cele propriu-zis sociologice (poziții, statuturi, apartenențe, gusturi, norme, istoricitate). Ne situăm deci mereu pe două niveluri de gîndire: cel al cadrului de referință al subiectului (metasistem al inserției sale sociale) și cel al activității sale discursive și cognitive (sistem de relații operatorii), aceasta exercitîndu-se în acord cu el. "Supunerea
Reprezentările sociale by Jean-Marie Seca () [Corola-publishinghouse/Science/1041_a_2549]