672 matches
-
se descoperă un caz de lepră și deci, încă o dată, îndemn la practicarea Legii. O singură dată Zakhor-ul biblic se aplică în mod clar unui eveniment colectiv negativ: amintirea atacului lansat de Amalec împotriva poporului evreu abia ieșit din Egipt, istovit, la capătul puterilorgggggg. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, poporul evreu l-a învins pe Amalechhhhhh. Și că amintirea lui Amalec însuși este sortită să fie ștearsă "de sub ceruri". Memorie a pericolului trecut, conștiință a pericolelor prezente și viitoare? Da, cu siguranță
Suferinţa ca identitate by Esther Benbassa [Corola-publishinghouse/Science/1430_a_2672]
-
putere că nu odată mă gândii cum de rămăseseră nevătămate catargele. Fulgerele izbucneau atât de puternic și erau atât de groaznice, încât toți gândeam că toate corăbiile se vor scufunda dintr-un moment în altul. Oamenii erau peste măsură de istoviți și doreau să moară cat mai curând, în dorința de a fi izbăviți de asemenea chinuri" ("Jurnalul de bord al lui Cristofor Columb", Editura Artemis 1992, pag.303-306). De reținut în acest context, conform informațiilor oferite de călugărul Barto-lomé de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1571_a_2869]
-
un miros foarte urât. Groaza a pus stăpânire pe mine. Sunt, de pe acum, un cadavru în stare avansată de descompunere. E absurd, dar toate astea mi se întâmplă tocmai mie, care eram maestrul tuturor îngrijirilor cosmetice și corporale. Mă simt istovit, fără să mai am vreo putere de a reacționa. Gândul sinuciderii mi-a devenit familiar. Aia spune că e doar un gând de om nevolnic și că unei persoane culte, ca mine, n-ar trebui nici măcar să-i treacă prin
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2342_a_3667]
-
trăiești pentru moarte. Să trăiești pentru a-ți căuta moartea ce ți se potrivește. Și totuși, eu nu reușesc să mă las complet convins. Ca latin, sunt încă mult prea legat de plăcerea epicureică a lui carpe diem. Mă simt istovit și neputincios. Nu reușesc să-mi conciliez identitatea mea culturală cu aceste terapii esoterice, care totuși sunt așa de binefăcătoare pentru spiritul celui ce izbutește să le facă cu adevărat ale sale. Când am să ajung la Sarmisegetuza, am să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2342_a_3667]
-
clișee, ieșit din staza religioasă", el trebuind să intereseze azi "ca scriitor viu", ca prezență "dinamică" în actualitatea literară". Întrebarea, deloc retorică: Ce facem cu/din Eminescu?, pe care o pune, necesită, totuși, răspuns: Acceptăm, împăcați cu ideea, un Eminescu istovit și o eminescologie blazată, neputincioasă, în retragere muzeistică? Cultivăm, "protejându-i" imaginea, caravana unui Eminescu ritualizat și verbalizat la zile fixe, supus jetului festivist? Considerăm valabilă "retrogradarea" sa, părăsind galeria marilor clasici, noile lecturi impunând, prin deplasarea unor accente, un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
ca niște dale împrăștiate, cu poienițe adânci, tăiate de câte un pâlc de brazde calde, peste care se prosternează încet hățișuri stufoase..."; Pe lângă plopii fără soț : "... dezvăluie spațiul concret în care poetul își consumă drama proprie. Criza sufletească, zvâcnetul sentimentului istovit, necazul /.../ în care istoria iubirii incurabile anunță amalgamul neliniștilor trăite de poet" ș.a.), chiar dacă motivele inspirației pot fi identificate în biografia poetului. Ar fi și caraghios să-l imaginăm pe Eminescu tot trecând pe sub plopi și așteptând ca iubita să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
este frânt. Nu stricase casa nimănui și nici nu îi furase cineva cu vorbe ușoare sentimentele de femeie. Nu a acceptat nicicând vre-un Don Juan. Iubirea trecuse cu viteza luminii, oprindu-se acolo unde începuse. Cu sufletul în palmă, istovită iubirea-i devenise ca o piatră ascuțită într-un pantof cu un tăiș dureros. Sub tăcerea timpului, într-o nedumerire totală, plasa țesută ca de paianjen ucidea fără milă culorile vieții. Ca un rug fumegând în neștire, într-o imensă
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
veșnica vecie. Ep. Ioan Duma Iară tu rânjind cu ură mi-ai pus curse de pierzare... Pr. Alois Done Fără iubire și fără jertfă, noi nu suntem nimic!” Pr. Mihai Rotaru Lucrurile superioare m-au mistuit și trupul a rămas istovit, dar eu sunt mulțumit și nu am nimic de dorit... Eu plec la cer, unde vă aștept și pe voi. Pr. Anton Bișoc Prefață Mi se pare că nu sunt deloc în măsură să spun ceva despre un subiect atât
Franciscani în zeghe : autobiografii şi alte texte by Iosif Diac () [Corola-publishinghouse/Memoirs/100985_a_102277]
-
în lumină/acei ce-au mers în veșnica vecie.( Ep. Ioan Duma, S-a dus un an!, Viața, 1927); „Fără iubire și fără jertfă, noi nu suntem nimic!” (Pr. Mihai Rotaru); „Lucrurile superioare m-au mistuit și trupul a rămas istovit, dar eu sunt mulțumit și nu am nimic de dorit... Eu plec la cer, unde vă aștept și pe voi.” (Pr. Anton Bișoc, din Testament). Mi-i imaginez de ceva vreme ca pe niște pomi roditori sau ca pe niște
Franciscani în zeghe : autobiografii şi alte texte by Iosif Diac () [Corola-publishinghouse/Memoirs/100985_a_102277]
-
și dirijarea bunului Dumnezeu. Eu plec la cer, unde vă aștept și pe voi. Rugați-vă și pentru mine. Al dumneavoastră confrate întru Cristos Isus”. Semnătura. Către prea Cucernicia sa Pr. Dumitru Lucaci: „Lucrurile superioare m-au mistuit și trupul a rămas istovit, dar eu sunt mulțumit și nu am nimic de dorit”. Semnătura. Pentru conformitate, Pr. Anton Dămoc, martor ocular în multe din cele spuse Arestarea Pr. Dr. Anton Bișoc declarația Domnului Petru Sescu din Săbăoani (NT) Pentru început câteva detalii scurte
Franciscani în zeghe : autobiografii şi alte texte by Iosif Diac () [Corola-publishinghouse/Memoirs/100985_a_102277]
-
dată Îl salută..., iar bunicul: „bună dimineață, tată!”. 22 mai 1941 Ia seama Văd suflete muncite de flacăra ideii Ce rătăcesc „cărarea” de patimi mult orbiți... Nu-nconjură prilejuri, ci se aruncă-n ele... Cercând să se ridice, s-afundă istoviți... Privește la o mare pe vreme de furtună, Cum valurile sale se zbuciumă mereu, Nu cruță ce-ntâlnște, pe toate le sfărâmă, Și-n unde spumegânde, mugește ca un leu. Ce-ai zice dacă-atuncia, un om s-ar da în valuri
Franciscani în zeghe : autobiografii şi alte texte by Iosif Diac () [Corola-publishinghouse/Memoirs/100985_a_102277]
-
A fost fantastic! Puțin a lipsit ca Vodă aista Ștefan! "Nebiruitul! Sabia lui Hristos!" să elibereze Constantinopolul! Să salveze Creștinătatea! Elanul i se frânge brusc, se îneacă, tușește... Tace... Daniil, cu tunica ghemotocită la piept, oftează, bolborosește: Doamne, Dumnezeule... Ștefan, istovit, cu ochii pironiți în gol, îngână răgușit: La Valea-Albă... începe el, dar se lasă să cadă pe lăicioară, sfârșit, cu umerii pleoștiți, cu ochii goi, pierduți. "Văleatul 6984 de la zidire, 26 a lunii Cuptor, Vodă Ștefan fu înfrânt de către turci
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Mi-e dor de soare, unchiule. Aici e frig. Tânjesc după soarele Eladei... Tu ai plâns, Maria... Am... am dormit prost. Pe mine nu mă duci. S-au... s-au arătat iar? întrebă el cu teamă. Iar, unchiule! mărturisește ea istovită. Iar! Doamne!... Iar?... În ultimul timp, tot mai des, îngână ea, sleită, agitându-se de colo-colo. Am sărit din somn țipând. Ce coșmar! Eram lac de sudoare... Singură, în întuneric, cu candela și umbrele de pe pereți. Am aprins toate lumânările
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Femeile își smulgeau părul, își striveau la sân pruncii ce țipau... Și lacrimile șiroiau pe obraji: "Fecioară!! Nu ne lăsa!! Nu ne părăsi!! Mântuiește-ne!! Apără-ne!! Salvează Orașul Sfânt!! Nu!! Nu se poate ca Minunea Lumii să moară!!" Țamblac, istovit, cu tristețe, răpit amintirilor: Și, iată că s-a putut! După săptămâni de asediu, de luptă disperată pe ziduri, cei câți mai rămăsesem am căzut. Constantinopolul a murit în zori. Cumplitul Mahomed a dat orașul pe mâna bașbuzucilor. Trei zile
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
ce nu se vor întoarce blestemul acestui pământ robit asupra lor cadă!! Ați plecat?! Țăranii se îmbulzesc de plecare, uită să se mai ploconească. Se grăbesc, nu care cumva Măria sa să se răzgândească. Ștefan a rămas singur, cu boierii... E istovit, pustiit, simte că i se taie picioarele, se sprijină de țeava tunului, oftează mai-mai să-și dea duhul și încet, răgușit, întreabă: Ei, acu că mi s-a zburătăcit oștirea, ce-i de făcut, boieri dumneavoastră? V-ați înghițit limba
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
cerut -, să rămână acolo, ca să acopere retragerea... Am vrut să rămân cu ei, împreună, cu sabia, acolo, la Valea Albă... Nu m-au lăsat!... M-au târât! Răcneau: "De piere Ștefan, piere Moldova!!! Pleacă!!! Fugi!!! Fugi!!!"... Și am fugit! oftează istovit, răgușit. Ca un șobolan! Am fugit!... Și ei... ei, apărându-ne... au căzut, acolo, cu sabia în mână... au pierit acolo, până la unu' au pierit... cu sabia... Floarea oștirii mele... îngână Ștefan, sleit, lac de sudoare, cu ochii în pământ
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
aveți grijă de ea! Găsiți-o și apărați-o, până nu-i prea târziu! Cioplitorul În piatră povesti toate Întâmplările zilei dinainte. Din clipa În care l-au trezit dimineața strigătele de ajutor până În clipa În care s-a târât istovit până aproape de mânăstire. Cu excepția lui Bodo, care zăcea leșinat În patul lui, cei prezenți Îl ascultară fără să scoată un sunet. Când sfârși, starețul Întrebă: — Încotro s-a Îndreptat Adelheid când v-ați despărțit? — Nu știu. Mi-a pus agrafa
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
ajută pe toți cei care Își pun nădejdea În El! Bodo Încercă să zâmbească: — Îți mulțumesc, părinte. Ce-i cu Adelheid? De ce nu poate veni și ea la mine? știu că cer prea mult, dar când ești În pragul morții... Istovit, tânărul se opri, Închizând iar ochii. — Ai nădejde În Dumnezeu, fiule, răspunse iar ciudatul călugăr. Căile Lui sunt de nepătruns și mila Sa nemăsurată... Dar Bodo nu-l auzi. Căzu din nou În somnul lui adânc, care aducea mai curând
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
în metafore care, din păcate, vor corespunde întocmai realității, despre „sârma ghimpată“ care o va încercui, despre sfârșitul vieții ei „fără adăpost, fără sprijin, fără mormânt“ și despre „gândul cumplit că ființe dezgustătoare și-ar bate joc de trupul acesta istovit, că le voi auzi vocile rostind cuvinte nemiloase și că voi îndura, și dincolo de viață, cele mai adânci tristeți, cele mai grele insulte“. Viziunea finalului vieții ei este șocantă - după câte se știe din mărturia altor deținute, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu a
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
nu-i așa, Monica? O să pot să-ți sărut iar ochii, fața așa de dragă, părul ars de soarele Mangaliei, în vacanțe - nenumăratele noastre va canțe însorite. Curaj, scumpa mea copilă. Te binecuvântez din toată inima mea îngrijorată și adesea istovită. Să știi că sunt fericită că ești la Paris și că aș mai face iar acest sacri ficiu, cu bucurie și durere, dacă ar trebui să-l mai fac o dată. Te binecuvântez și te încredințez grijii bunului Dum nezeu, mare
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
să-ți simt oricum bucuriile, succesele. Eu, una, mi-am îndeplinit bine misiunea pe pământ, de vreme ce am adus pe lume o ființă ca tine. Te sărut cu evlavie. Mama Joi seara, 4 martie [1948] Vezi ce mult te iubesc; chiar istovită, vreau să te sărut înainte de culcare. Azi dimineață m-am putut da jos din pat la 7½ fiindcă nu aveam ore, doar articole de scris pentru azi la șase; le-am ouat. Trei: un articol despre 1945-1948, „6 Martie“, al
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
păcate, în luna august scrisorile ne vor fi mai oficiale, căci și G. pleacă în concediu. Ultimele tale scrisori, pentru că au trecut pe la cenzură, mi-au sosit abia după 15-18 zile. Te sărut, fetița mea frumoasă, din toată inima mea istovită, îngrijorată, descumpănită. Mama ta 66/1948 Duminică 25 iulie [1948], ora 7 seara [...] Micuță, te întorci în țară în două cazuri: 1) dacă se extinde comunismul până la Paris - mai bine te obișnuiești cu cel de aici, care va fi trecut
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
schimbat puțin din momentul când l am întrebat pe doctor: „Băiețelul meu țipă așa tare?“ și mi s-a răspuns cu teamă: „Nu e băiețel, e fetiță“. De atunci, Mouette a mea, ai fost totul pentru mine; chiar când sunt istovită, istovită de să-mi plângi de milă, chipul tău drag, frumos și înduioșător, pe care foarte adesea nu mi-l pot reprezenta, îmi zâmbește din ceața de acum, încurajator și prețios. Uneori mă gândesc că, chiar dacă aș fi schingiuită, chiar dacă
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
2½. Covoarele, toate cele 18, de la cel mai banal până la cel mai de preț, au fost numărate, măsurate. Și lămpile, și mașina de gătit din bucătărie, și dulapurile din bucătărie. Tot, tot, tot. În timpul ăsta, ca un leu în cușcă, istovită, scârbită de tot, mă dusesem în dormitor; atunci marele șef a deschis sertarele ca să pună pe listă ce mai era pe acolo: pânzeturi, fețe de masă, lenjerie. Și cum deschidea, cu o neobrăzare imposibil de suportat, dulapul în care fuseseră
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
intimideze și să terorizeze. Marți seara, 6 decembrie [1949] Aseară m-am întors la ora 11, dulcea mea, iubita mea, steaua mea din depărtări, mica mea prietenă, preascumpă și preaiubită. Nu prea mai am elan. Mi-am pierdut bravura, sunt istovită, îngrozitor de istovită, dar mai am în mine putere cât să-ți spun că te iubesc. Cred că și după plecarea mea definitivă de pe tărâmul ăsta am să continui să te iubesc de dincolo. Azi a trebuit iar să dau telefoane
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]