477 matches
-
care să zdruncine această etimologie, susținută de majoritatea specialiștilor. Evangheliștii vor fi folosit acest supranume pentru a-l individualiza pe Iuda, personajul nostru, de celelalte personaje omonime. Dacă așa stau lucrurile, atunci dobândim o informație foarte importantă, poate chiar fundamentală: Iuda Iscariotul ar fi singurul apostol negalilean dintre cei doisprezece. Or, cel puțin la Marcu, există o opoziție radicală Între Galileea și Ierusalim, prima fiind tot timpul conotată pozitiv (miracole, adunarea apostolilor, chemarea lor după Înviere), al doilea, negativ (predarea, procesul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
mai sus, susceptibilă a fi Îmbogățită, ne conduce spre o serie de concluzii destul de tulburătoare. Observăm, din inventarul parcurs, că verbul paradidomi caracterizează acțiuni săvârșite de Dumnezeu, de Isus, de Pilat, de oameni, În general. Între aceștia se numără și Iuda Iscariotul. Nu există nici o rațiune, cel puțin de ordin filologic, pentru ca verbul respectiv să fie tradus prin „a vinde” sau „a trăda”. Fapta lui Iuda nu poate fi pusă Într-un registru separat de al acțiunilor săvârșite de Dumnezeu, Isus
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
dat În mâinile păcătoșilor”. Singurătatea lui Isus este absolută: cei doisprezece Îl părăsesc cu toții, nu doar Iuda. Această singurătate va atinge punctul maxim În momentul În care Fiul se va simți părăsit de Însuși Tatăl, dar aceasta e altă chestiune. Iuda apare grăbit, „ca din senin” (sugestia verbului grecesc), Însoțit de „o mulțime” Înarmată cu săbii și ciomege. Săbiile erau ale soldaților romani, fără doar și poate, ciomegele (literal: „lemnele”), ale iudeilor trimiși de Sinedriu. În fine, ucenicul le dăduse consemn
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
dar fără să indice vreun nume exact. Motivul cârtirii lor era prețul, socotit exorbitant, al parfumului din vasul de alabastru, peste trei sute de dinari, bani care ar fi putut fi Împărțiți săracilor. Tot din relatarea de mai sus reiese că Iuda Însuși a avut inițiativa predării lui Isus. Nu arhiereii au provocat gestul ucenicului. Ei s-au arătat Însă „foarte bucuroși”, făgăduindu-i acestuia „argint” (argyrion este la singular, Marcu nu precizează nici o sumă). Surprinde gratuitatea gestului: Iuda le propune arhiereilor
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
final, un punct terminus care-i conferă sens, care-l aureolează Întrucâtva. La Matei, pentru prima dată, Iuda apare pocăindu-se, apoi curmându-și singur viața. Fragmentul este puternic și sugestiv. Propun următoarea traducere, cât mai aproape de original: „Atunci, văzând Iuda, cel care L-a predat, că a fost condamnat (katekrithe), fiind cuprins de Îngrijorare/părându-i rău (metameletheis), le-a Înapoiat (estrepsen) cei treizeci de arginți arhiereilor și bătrânilor, zicând: Am greșit dând (paradoun) sânge nevinovat. Ei au zis: Ce
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
secolelor. Ele accentuează și mai mult aporia sugerată mai sus: cum a fost fost posibil ca printre apostolii desemnați de Isus În persoană să se numere un asemenea individ precum cel descris de Ioan și care nu prea concordă cu Iuda din Sinoptice? Dar să mergem mai departe, fiindcă povestea nu s-a Încheiat. Aș spune că Ioan face din ultima Cină momentul supremei răfuieli (13,1-30). Dacă, În Evanghelia după Luca, lui Iuda nu i se acordă nici o atenție și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
arhiereilor și bătrânilor, dovadă limpede că se dezice de fapta sa, care Între timp capătase cu totul alte dimensiuni. Mai mult, aruncarea banilor În templu, urmată de retragerea (anahoresis) de la locul mârșăviei pune o stavilă Între el și complicii săi. Iuda realizează că a fost tras pe sfoară, că arhiereii n-au respectat Înțelegerea. El nu se pocăiește, așa cum afirmă unii exegeți și cum interpretează câteva tradiții vechi, ci e „cuprins de Îngrijorare”. Metanoia, „pocăința”, „convertirea” presupune ideea Întoarcerii la Dumnezeu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
Faptele apostolilor. La Matei, Iuda se spânzură; În Fapte, el cade „cu fața În jos” (exact: „cu capul Înainte”) și crapă la mijloc, plesnește În două. La Matei, arhiereii cumpără terenul numit „țarina sângelui”, pe când În Fapte se spune că Iuda Însuși l-a dobândit. Au existat tot felul de Încercări de armonizare a celor două relatări, Însă discuțiile persistă. Unii au presupus că Iuda s-a spânzurat, dar funia s-a rupt (chiar de mai multe ori) și el a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
fusese, la rându-i, trădat. Cât privește „țarina” dobândită cu cei treizeci de arginți, cred că avem de-a face cu o explicație etiologică retroactivă. Matei spune că arhiereii au cumpărat terenul, numindu-l „țarina sângelui”; Luca, dimpotrivă, afirmă că Iuda Însuși l-a dobândit, Înainte de „a crăpa” și că din cauza morții sale „toxice” locul a fost botezat ca atare. Elementul comun este numele: „țarina sângelui”. Probabil bucata de pământ purta deja numele respectiv, iar evangheliștii nu fac decât să speculeze
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
ele nici nu pot primi răspunsuri definitive, ca toate chestiunile profund umane și profund religioase. În primul rând, cum se explică participarea lui Iuda la Cina de Taină, mai precis la prima liturghie din istoria Bisericii? Apoi, din ce cauză Iuda L-a predat pe Isus Sinedriului? În fine, de ce a fost necesară trădarea pentru economia mântuirii? Sunt interogații care-i vor obseda nu doar pe teologi, de-a lungul secolelor, dar asupra cărora vor reveni și importanți scriitori precum Papini
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
Îl consideră pe Iuda, aproape În bloc, un trădător mânat de pofta de arginți, condamnat la focul Gheenei. Dar fapta pentru care nu-l pot ierta nu este trădarea pur și simplu, ci trădarea din necredință și mai ales sinuciderea. Iuda Îl dă pe Isus În mâinile arhiereilor Întrucât nu-L recunoaște ca Mesia, ca Fiu al lui Dumnezeu. El procedează așadar ca marea masă a evreilor, „trădători ai lui Isus”. Ura față de Iuda se transformă Încetul cu Încetul În ură
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
a fost ales de Isus Între cei doisprezece și că i s-a Încredințat vistieria grupului arată că toată lumea avea Încredere În el. Ucenicia lui Iuda, Într-o primă etapă, n-a fost mincinoasă, ci cât se poate de autentică. Iuda L-a iubit realmente pe Isus, așa cum Acesta și-a iubit realmente „trezorierul”. În 20,17, Matei scrie că Isus i-a luat deoparte pe „cei doisprezece”, ca să le destăinuie, În secret, ce I se va Întâmpla În Ierusalim. Iuda
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
trupul și sângele Domnului. Prin urmare, pentru a descrie prima parte, pozitivă, a uceniciei lui Iuda, Origen se referă mai cu seamă la mărturiile lui Matei; pentru a doua parte, negativă, el preferă explicația lui Ioan. Diavolul Îl prinde pe Iuda neprotejat de „scutul credinței”. Pavel spune, În Ef. 6,16: „În toate luați scutul credinței cu care veți putea stinge toate săgețile arzătoare ale celui rău”. Origen pleacă de la versetul paulinic pentru a dezghioca misterul trădării lui Iuda. Diavolul țintește
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
a fi cei doi. Totuși, posedarea ia sfârșit În clipa În care Isus ajunge În fața lui Pilat. În acel moment, spune Origen, diavolul se retrage din sufletul lui Iuda, iar apostolul realizează, brusc, enormitatea răului pe care l-a comis. Iuda acționează deci În transă? Da, putem afirma acest lucru, dar transa survine abia după ce a hotărât să se despartă de Isus, din proprie voință, prin liberul său arbitru, astfel spus, printr-un proces deliberativ strict rațional, neinfluențat de nimeni. Diavolul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
să constate și să cântărească efectul faptei sale. Dar abia retrezit la realitate, Iuda ia din nou o hotărâre greșită, Împins tot de către diavol. Pentru a explica sinuciderea, Origen propune o explicație care va intra ulterior În folclorul medieval creștin: Iuda se grăbește să moară Înaintea lui Isus ca să beneficieze de milostenia Acestuia. Altfel spus, Iuda se judecă singur, devine propriul său judecător, gest de orgoliu, impardonabil. Origen nu face nici o aluzie la soarta postumă a ucenicului pierdut, nu vorbește nici
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
și autor precis, datarea pune probleme. În Evanghelia arabă a copilăriei, versiune din secolul al V-lea, probabil, Iuda se Întâlnește cu Isus la o vârstă foarte fragedă. Autorul apocrifei Încearcă să răspundă, narativ, la două Întrebări: cum a devenit Iuda ucenic al lui Isus și de ce L-a trădat? Vindecarea timpurie (dar relativă) de Satana poate furniza răspunsul la prima Întrebare; reposedarea ulterioară răspunde la a doua. CITAT RETRAS Trăia acolo (În Betleem) o femeie care avea un fiu muncit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
urma să le distrugă neamul (destructorem sui generis), punându-l Într-un coș Împletit (fiscella), Îi dau drumul pe mare. Valurile mării l-au Împins până la o insulă care se numește Scarioth. Prin urmare, de la insula aceea se numește el Iuda Scariotul. Iar regina locului, care nu avea copii, plimbându-se, a ajuns la țărmul mării și a văzut că un coș Împletit a fost azvârlit de valurile mării. S-a dus Înainte ca să-l deschidă și văzând acolo un copil
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
Un Cain care nu-și ucide fratele, ci tatăl, pe Adam, substituindu-i-se. Nu există și cred că nici nu poate exista o biografie a lui Iuda mai tendențioasă, mai demolatoare decât cea preluată În Legenda aurea. Practic, Între Iuda lui Matei și Iuda-Oedip al lui Iacopo da Varazze singurul punct comun pare să fi rămas doar numele. * Antichitatea a cunoscut Însă și un Iuda pozitiv, eroizat. Câteva grupuri de gnostici, despre care vorbesc Irineu și Tertulian, Îl consideră adevăratul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
grupuri de gnostici, despre care vorbesc Irineu și Tertulian, Îl consideră adevăratul mântuitor al omenirii. După Pseudo-Tertulian, „deoarece puterile [vrăjmașe] ale acestei lumi nu doreau ca [Isus] Cristos să pătimească, pentru ca nu cumva moartea Lui să aducă mântuirea neamului omenesc, [Iuda], preocupat de mântuirea neamului omenesc, l-a predat pe Cristos”. Alt grup, mult mai radical, văd În Iuda singurul apostol cu discernământ, care a recunoscut În Isus un pseudo-mântuitor, un impostor. Prin urmare, nu mai avem de-a face cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
acest pasaj se bazează teoria „revoluționară” a vulgatei legată de Evanghelia lui Iuda. Kasser traduce, tendențios, printr-un imperativ. Isus i-ar porunci lui Iuda să-i jertfească trupul carnal pentru a declanșa mecanismul mântuirii universale. Or, textul spune simplu: Iuda Îi va depăși În oroare pe toți ceilalți apostoli-preoți, care practică jertfa euharistică (respinsă de Isus gnostic), tocmai pentru că el Îl va jertfi pe Isus Însuși. Într-un context dogmatic antisacrificial, antieuharistic, precum cel al apocrifei noastre, e aberant să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
Elvirei Popesco. Doi actori au jucat rolul protagonistului și amândoi au ajuns la spital, În stare foarte gravă, după numai câteva reprezentații, dovadă că acatistele Bisericii catolice au prins. Totuși, Biserica nu avea de ce să fie chiar atât de necruțătoare. Iuda apare umanizat, dediabolizat, Într-un context istoric reconstituit cu minuție și talent de Pagnol. Trădarea lui survine după o noapte petrecută În casa părintească, la sugestia unui Străin (probabil simbolul „diavolului de treabă”). În Ficciones, Borges imaginează un tratat metafizic
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
asumată. Așa cum Isus, Dumnezeu, s-a trădat pe Sine, adică S-a smerit până la ultima limită, făcându-se om, creatură, tot așa Iuda se smerește, se Împuținează pe sine făcându-se trădător. „Ordinea inferioară este o oglindă a ordinii superioare. Iuda Îl reflectă așadar pe Isus.” Voi Încheia amintind o povestire „apocrifă” a lui Vasile Voiculescu, publicată În culegerea, postumă, Toiagul minunilor. Ea se numește „Copacul lui Iuda”. Imediat după predarea lui Isus, Iuda, ajuns„pe culmile disperării”, Începe să caute
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
dat, după ce ocolește la limită gura iadului, vede o stâncă izolată, În plin ocean, iar pe această stâncă o mogâldeață În pielea goală, bătută de valuri. Apropiindu-se, abatele află că personajul Înlănțuit acolo, ca un al doilea Prometeu, este Iuda Iscariotul. Ce face Iuda pe stânca neprimitoare? „Se odihnește”! Ciudată odihnă, remarcă abatele, să fii scufundat În fiecare minut de valuri și ridicat apoi la suprafață, chinuit neîncetat, plesnit peste față și peste trup de vijelii, cu ochii plini de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
limită gura iadului, vede o stâncă izolată, În plin ocean, iar pe această stâncă o mogâldeață În pielea goală, bătută de valuri. Apropiindu-se, abatele află că personajul Înlănțuit acolo, ca un al doilea Prometeu, este Iuda Iscariotul. Ce face Iuda pe stânca neprimitoare? „Se odihnește”! Ciudată odihnă, remarcă abatele, să fii scufundat În fiecare minut de valuri și ridicat apoi la suprafață, chinuit neîncetat, plesnit peste față și peste trup de vijelii, cu ochii plini de sare. Dar Iuda Îi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
bazată pe un atac-surpriză, nocturn, cu pătura-n cap. Succesorii lor maturi, „turnătorii”, sînt abominabili prin excesul de zel și prin meschinărie. Întotdeauna, între răul pe care-l fac și plata pe care o primesc e, cred, o mare disproporție. „Iudele” își vînd victimele pe (aproape) nimic. Numai Iisus îi poate privi cu detașare. Un om: nu! Din cîte îmi spune Ani, care s-a întors în urmă cu o oră de la Iași, lucrurile nu merg cum ne-am așteptat. Deși
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]