1,485 matches
-
le respinge cu hotărâre în cunoscuta sa lucrare consacrată istoriei critice a mecanicii 1. Sistemul lui Kant a fost perceput de empiriștii logici drept o construcție filosofică de factură raționalistă, chiar drept ultimul mare sistem de filosofie raționalistă. Atunci când filosofia kantiană este invocată drept fundal contrastant al prezentării și argumentării unei concepții empiriste asupra cunoașterii se are în vedere, în primul rând, teoria kantiană privitoare la posibilitatea unei cunoașteri independente de experiență, o cunoaștere care se exprimă în enunțuri sintetice a
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
drept o construcție filosofică de factură raționalistă, chiar drept ultimul mare sistem de filosofie raționalistă. Atunci când filosofia kantiană este invocată drept fundal contrastant al prezentării și argumentării unei concepții empiriste asupra cunoașterii se are în vedere, în primul rând, teoria kantiană privitoare la posibilitatea unei cunoașteri independente de experiență, o cunoaștere care se exprimă în enunțuri sintetice a priori. Astfel, Rudolf Carnap afirma că negarea existenței unor enunțuri care sunt sintetice și, totodată, a priori, care conțin adică o cunoaștere ce
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
enunțuri care sunt în același timp sintetice și a priori în sensul lui Kant, adică înzestrate cu atributele necesității și generalității. Dezvoltarea ulterioară a cunoașterii științifice este caracterizată de Reichenbach drept un proces de „dizolvare a sinteticului a priori”. Ideea kantiană a sinteticului a priori a fost o eroare, însă una istoric justificată. (Reichenbach admite că dacă Immanuel Kant ar fi trăit în epoca teoriei relativității și a mecanicii cuantice el ar fi abandonat probabil ideea că există o cunoaștere sintetic
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
aceea mai bine întemeiat decât cunoașterea științifică. Această simplă analiză logică arată că filosofia sinteticului a priori a lui Kant nu poate fi apărată.4 Cititorii care înregistrează asemenea luări de poziție pot ajunge ușor la concluzia că între conceptul kantian al cunoașterii și acel concept al cunoașterii de orientare empiristă care domină gândirea științifică contemporană nu ar exista puncte de convergență notabile. Această impresie este însă greșită. Pe un alt plan al analizei, lucrurile se înfățișează cu totul altfel. Este
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
al cunoașterii de orientare empiristă care domină gândirea științifică contemporană nu ar exista puncte de convergență notabile. Această impresie este însă greșită. Pe un alt plan al analizei, lucrurile se înfățișează cu totul altfel. Este acel plan pe care coceptul kantian al cunoașterii și conceptul cunoașterii propriu gândirii empiriste moderne vor fi examinate pe fundalul opoziției dintre ceea ce numesc aici „două concepte ale cunoașterii”. Am în vedere ceea ce voi desemna în mod convențional prin expresiile concept al cunoașterii orientat spre conținut
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
Am în vedere ceea ce voi desemna în mod convențional prin expresiile concept al cunoașterii orientat spre conținut și concept al cunoașterii orientat spre formă. Voi încerca, mai întâi, să caracterizez conceptul cunoașterii orientat spre conținut. În continuare, voi prezenta coceptul kantian al cunoașterii drept un concept al cunoașterii orientat spre formă. În cele din urmă, îmi propun să pun în evidență unele apropieri între conceptul kantian al cunoașterii și conceptul cunoașterii al empirismului modern de orientare științifică, în calitatea lor de
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
încerca, mai întâi, să caracterizez conceptul cunoașterii orientat spre conținut. În continuare, voi prezenta coceptul kantian al cunoașterii drept un concept al cunoașterii orientat spre formă. În cele din urmă, îmi propun să pun în evidență unele apropieri între conceptul kantian al cunoașterii și conceptul cunoașterii al empirismului modern de orientare științifică, în calitatea lor de concepte ale cunoașterii orientate spre formă. Este o convergență care exprimă, sub un aspect determinat, viabilitatea și perenitatea analizei kantiene a cunoașterii. Un concept al
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
evidență unele apropieri între conceptul kantian al cunoașterii și conceptul cunoașterii al empirismului modern de orientare științifică, în calitatea lor de concepte ale cunoașterii orientate spre formă. Este o convergență care exprimă, sub un aspect determinat, viabilitatea și perenitatea analizei kantiene a cunoașterii. Un concept al cunoașterii orientat spre conținut va putea fi caracterizat drept premisă și punct de sprijin al unor tradiții ale gândirii metafizice. Dincolo de deosebiri notabile dintre aceste tradiții, motivațiile adoptării unui asemenea concept al cunoașterii precum și contururile
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
poate epuiza conținutul. Aici nu trebuie și nu poate să persiste, în cele din urmă, o limită de netrecut; căci gândul și obiectul spre care se îndreaptă acesta sunt unul și același lucru.7 Cotitura sau răsturnarea produsă de criticismul kantian în istoria gândirii filosofice a fost caracterizată în diferite feluri. Ea va putea fi caracterizată și drept o trecere de la un concept al cunoașterii orientat spre conținut la un concept al cunoașterii orientat spre formă. Potrivit acestuia din urmă, cunoașterea
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
Kant. Un număr mare de pasaje din Critica rațiunii pure și din Prolegomene pot fi invocate pentru a susține această afirmație. În cele ce urmează vor fi menționate doar câteva din cele mai semnificative. O determinare pur negativă a conceptului kantian al cunoașterii ar putea fi redată, pe scurt, în felul următor: nu există o cunoaștere directă, nemijlocită, intuitivă. Kant contestă, mai întâi, că oamenii, ca ființe raționale imperfecte, posedă ceva de felul unei intuiții intelectuale. Prin aceasta el se delimitează
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
am putea obține cunoaștere prin intuițiile sensibile. Faptul că nu a realizat această imposibilitate, orientându-se spre deducția empirică a conceptelor intelectului, constituia, pentru Kant, păcatul capital al filosofiei empiriste a cunoașterii din epoca sa. O formulare pozitivă a conceptului kantian al cunoașterii ar putea fi următoarea: nu există vreo altă intuiție în afară de intuiția sensibilă; aceasta oferă doar materia cunoașterii; o cunoaștere despre realitate va lua naștere numai prin unirea acestei materii cu formele pure ale gândirii, cu categoriile. Este un
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
simțuri și o anumită formă de a o ordona din izvorul intern al intuirii și gândirii pure și care sunt puse mai întâi în funcție și produc concepte cu prilejul impresiilor”12. Delimitarea netă a acestor două elemente în analiza kantiană a cunoașterii se sprijină pe opoziția fundamentală dintre sensibilitate și intelect. Prin conceptele intelectului devine abia posibilă sinteza diversului și, prin aceasta, cunoașterea bazată pe experiență. Materia sintezei ne oferă însă intuiția sensibilă. A gândi un obiect și a cunoaște
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
date prin intuiție, conceptele intelectului rămân „simple forme de gândire prin care nu este cunoscut încă nici un obiect determinat.” 14 Kant a oferit o elaborare particulară, specifică conceptului orientat spre formă. Particularitățile acestei elaborări decurg, în primul rând, din concepția kantiană asupra formei cunoașterii. Pentru Kant concepte pure, concepte despre obiecte în genere, fac posibilă experiența, fiind condiții a priori ale acesteia. Valabilitatea obiectivă a acestor concepte, a categoriilor, constă în aceea că, în calitate de forme pure, ele fac posibilă sinteza diversului
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
pentru evidențierea condițiilor care fac posibilă o cunoaștere cu valoare obiectivă. În mod firesc, considerațiile acestor autori, spre deosebire de cele ale lui Kant, au un caracter preponderent metodologic. Cu atât mai remarcabilă ne apare convergența lor cu unele concluzii ale analizei kantiene, pe linia elaborării unui concept al cunoașterii orientat spre formă. Hermann von Helmholtz, socotit cel mai de seamă cercetător german al naturii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a conceput dualitatea conținutului și a formei cunoașterii în
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
cere același semn și că deci semne diferite corespund întotdeauna unei acțiuni diferite.” 16 Coordonarea univocă epuizează relația dintre datele senzoriale și construcțiile conceptuale. Relația nu este una de reflectare, de oglindire, și nici una de natură genetică. Ca și conceptul kantian al cunoașterii, acest concept metodologic al cunoașterii orientate spre formă a fost elaborat printr-o distanțare clară de ideea empiristă tradițională a derivării conceptelor din datele primare furnizate de organele de simț. Tema a căpătat un profil deosebit de pregnant în
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
primit pentru prima dată contururi clare în filosofia transcendentală a lui Kant. Într-un al doilea pas, trebuie să se sublinieze, totodată, opoziția dintre rezultatele acestei reflecții, care s-a dezvoltat pe fundalul unei concepții empiriste asupra cunoașterii, și apriorismul kantian. Pentru Kant, cunoașterea este rezultatul reunirii intuițiilor și conceptelor pure ale intelectului. Pentru empirismul modern, cunoașterea reprezintă o coordonare univocă a unor experiențe senzoriale date și a unor concepte create în mod liber de mintea omului, respectiv a cercetătorului. Reflecția
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
în mod liber de mintea omului, respectiv a cercetătorului. Reflecția metodologică modernă asupra științei pornește de la supoziția că nu există condiții ale posibilității exprienței valabile pentru toate domeniile cunoașterii și pentru toate timpurile, adică de la o respingere frontală a apriorismului kantian. Este o temă care a fost menționată în partea introductivă a acestui studiu. Se pune, totuși, întrebarea dacă această reflecție nu este în măsură să justifice, într-o variantă slăbită, ideea unei condiționări a priori a cunoașterii noastre empirice. Încă
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
seama de rezultatele pe care le-a făcut deja posibile și cu deosebire de cele pe care le promite, decât acceptarea unui verdict constrângător al observațiilor și experimentelor particulare. Din această perspectivă, o recuperare într-o formă relativizată a conceptului kantian de a priori va apărea pe deplin îndreptățită. S-a atras atenția, în acest sens, asupra faptului că un filosof empirist ca Rudolf Carnap, care s-a distanțat în mod clar de conceptul kantian al sinteticului a priori, a evidențiat
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
într-o formă relativizată a conceptului kantian de a priori va apărea pe deplin îndreptățită. S-a atras atenția, în acest sens, asupra faptului că un filosof empirist ca Rudolf Carnap, care s-a distanțat în mod clar de conceptul kantian al sinteticului a priori, a evidențiat, totodată, statutul distinct al structurii conceptuale fundamentale în știința teoretică a naturii prin afirmarea unei distincții nete între cadrul conceptual sau lingvistic al cercetării teoretice și investigațiile empirice propriu-zise care au loc în acest
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
distinctive ale cadrului conceptual al cercetării științifice care îi conferă statutul unui a priori relativ și dinamic 27. Distincția dintre schimbări științifice în cadre date și schimbarea cadrelor conceptuale ale cercetării, o distincție care aruncă o lumină nouă asupra temei kantiene a cunoașterii a priori, a fost consacrată prin opera lui Thomas Kuhn, recunoscut, astăzi, drept cel mai influent istoric și filosof al științei din a doua jumătate a secolului XX. La Kuhn, aceasta este distincția dintre știința normală, ca cercetare
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
putut-o încheia, el face următoarea remarcă semnificativă: „Probabil a devenit clar că poziția pe care o dezvolt este un fel de kantianism post-darwinist. Ca și categoriile lui Kant, lexiconul furnizează precondițiile experienței posibile. Dar categoriile lexicale, spre deosebire de strămoșii lor kantieni, se pot schimba și se schimbă atât cu timpul, cât și cu trecerea de la o comunitate la alta”30. Iar în ultimul text publicat în timpul vieții, Kuhn s-a referit din nou, mai pe larg, la ceea ce apropie și distinge
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
de Kant cu evoluții ale științei matematice a naturii din secolul XX, precum și cu reprezentări mai generale asupra obiectivelor ultime ale cunoașterii lumii fizice, ne poate conduce la concluzii interesante. Atât pretenția de universalitate a unui principiu cum este principiul kantian al cauzalității, cât și a acelor idei regulative pe care Kant le-a caracterizat drept „maxime ale rațiunii”, conferindu-le o valabilitate nelimitată, au fost puse acum în discuție. Distincția dintre implicații regulative ale unui principiu apreciat de Kant drept
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
tip determinist a fost înlocuită cu una de tip probabilist, statistic. Se poate spune că dezvoltarea cunoașterii fizice a dus la precizarea limitelor domeniului fizicii deterministe și odată cu aceasta a limitelor domeniului în care sunt valabile implicațiile normative ale principiului kantian al cauzalității cu privire la forma legilor științei. Morala care poate fi desprinsă din confruntarea unor cerințe regulative ale descrierii științifice a lumii cu noi evoluții în știință, cum sunt cele reprezentate de apariția fizicii cuantice, ar putea fi formulată în felul
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
încheiată asupra lumii fizice, ne-ar da posibilitatea să formulăm condiții universal valabile ale descrierii ei științifice. Dacă nu poate fi însă susținută existența unor cerințe universal valabile ale descrierii științifice a lumii, cerințe de genul celor implicate în analogiile kantiene ale experienței, suntem oare îndreptățiți să credem în existența unor idealuri de cunoaștere universal valabile, a unor țeluri menite să orienteze cunoașterea științifică în genere, cum sunt cele formulate de acele „maxime ale rațiunii” pe care le-a enunțat Kant
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
de Kant poate să orienteze rațiunea morală comună atunci când ea ajunge în dileme și șovăie sau nu poate decât să confirme judecățile acesteia și să-i sporească puterea de discernământ. * * * Unii filosofi au susținut, mai recent, că opoziția dintre întemeierea kantiană și întemeierea utilitaristă a îndatoririlor morale nu ar fi una fundamentală și ireductibilă. R.M. Hare se întreabă, bunăoară, dacă nu cumva Kant ar fi putut fi un utilitarist și argumentează în favoarea unui răspuns pozitiv la această întrebare. Axa argumentării sale
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]