511 matches
-
e soluția celor neputincioși, a celor care nu mai cred pentru că știu, a celor care refuză artificiul chiar în timp ce-l folosesc. Reversul ironic este că nici un adevăr nu se întemeiază pe suferință și, de altfel, pe nimic altceva. Pe nici o negativitate, oricum. Și atunci, strigătul devine râs histrionic. E un joc la puterea a doua, căci Cioran se preface că joacă un rol, dar, prefăcându-se, el chiar îl joacă. În aceste condiții, cui să-i fie frică de Cioran?! Fie
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
popor în lume care să facă o virtute din faptul de a nu munci. În România, tipul omului inteligent și unanim simpatizat este chiulangiul sistematic, pentru care viața este un prilej de capriciu subiectiv, de exercițiu minor al disprețului, de negativitate superficială. N-am întâlnit om care să aibă o mai slabă aderență la valori ca românul. De când există România, nici un intelectual n-a murit pe o idee, vreau să spun nici unul nu s-a substituit vreunei idei. ș...ț Intelectualul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
mândrește cu teribilul curaj de a nu face nimic, de a nu angaja în vreun fel viitorul, de a trăi exclusiv în prezent, în afara pasiunilor, devoțiunilor, fervorii. Inteligența lui, răsfrântă în luciditate, pare un exercițiu minor al disprețului, expresia unei negativități superficiale. Negativitatea, pe care atât o dezavua, capătă, însă, valoarea pozitivă a întemeierii. Iată: când Noica îi cere să scrie “în românește o carte în care să se vadă latura pozitivă” a naturii lui, Cioran comentează: „S-ar putea să
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
teribilul curaj de a nu face nimic, de a nu angaja în vreun fel viitorul, de a trăi exclusiv în prezent, în afara pasiunilor, devoțiunilor, fervorii. Inteligența lui, răsfrântă în luciditate, pare un exercițiu minor al disprețului, expresia unei negativități superficiale. Negativitatea, pe care atât o dezavua, capătă, însă, valoarea pozitivă a întemeierii. Iată: când Noica îi cere să scrie “în românește o carte în care să se vadă latura pozitivă” a naturii lui, Cioran comentează: „S-ar putea să am și
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
soluție” (2decembrie 1946 Ă 484). De fapt, mutându-se la Paris, sincronizându-se, cum spune într-un loc, cu „decadențele acestui oraș” (15 ianuarie 1940 Ă 483), care devine, ca întregul Occident, „un garaj apocaliptic”, Cioran face posibilă tocmai explorarea negativității până la purificarea ei. De la distanță Ă distanța unui străin Ă, Cioran își identifică și își recunoaște cu tot mai multă exactitate modelul de care s-a despărțit cândva cu dispreț și furie. Îi scrie lui Wolf Aichelburg: „eu înclin, din
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
afirmații-cheie pentru așezarea lui Cioran în încleștarea dintre integrare și înstrăinare. Fără s-o spună explicit, el descoperă în vidul pe care l-a blamat o șansă și în țara din care a plecat prilejul unei întemeieri; o întemeiere în negativitate. La Berlin, în 1933, descoperea cu uimire că „nu te poți dezrădăcina dintr-o țară” (1 decembrie 1933 Ă 620). Peste ani, în 1970, după ce trăiește câteva decenii departe de țara pe care o disprețuise și, deci, după ce încercase exercițiul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
lui Noica: „a fi e cu neputință altfel decât înăuntrul propriei tale etnii” (21 ianuarie 1970 Ă 592). Așa încât, departe de țară, Cioran rămâne structural, fără a se mai minți, în interiorul etniei sale. De aceea își cultivă cu atâta rafinament negativitatea, refuzul istoriei, denunțarea socializării. Refuză chiar scrisul, el însuși expresie a unei angajări de care vrea să se debaraseze, preferându-i, ca într-un fel de mioritism asumat, contemplația, adică abolirea oricărei prezențe lucide. „Nu-i mai important să privești
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
drept că Parisul începe să-i semene. Universul a devenit de nelocuit” (15 septembrie 1977 Ă 531). De fapt, putem deduce că Cioran nu poate trăi decât într-un loc de nelocuit, într-un pământ blestemat, într-un spațiu al negativității. E încercarea, adică proba, prin care dă sens vidului. Nu spusese el că, până la urmă, „neantul provincial începe să fie un paradis” (1 aprilie 1971 Ă 494)? Așadar, Parisul, loc de tortură. Din toate acestea, în 1937, Cioran nu bănuia
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
și mănâncă exact ca un om tânăr. Are o curiozitate prodigioasă, se interesează practic de tot. Nu știe ce-i oboseala și dezgustul, nu e ca noi ceilalți...” (23 august 1979 Ă 538). De fapt, Cioran își explică și acum negativitatea prin rădăcinile sale românești. Rădăcinile îi exhibă negativitatea și îi aduc înțelepciunea. Continuă Cioran: „Singurul avantaj de a trăi și de a fi trăit acolo la voi este că poți cunoaște din oficiu părțile negative ale existenței. Poate ai să
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
o curiozitate prodigioasă, se interesează practic de tot. Nu știe ce-i oboseala și dezgustul, nu e ca noi ceilalți...” (23 august 1979 Ă 538). De fapt, Cioran își explică și acum negativitatea prin rădăcinile sale românești. Rădăcinile îi exhibă negativitatea și îi aduc înțelepciunea. Continuă Cioran: „Singurul avantaj de a trăi și de a fi trăit acolo la voi este că poți cunoaște din oficiu părțile negative ale existenței. Poate ai să mă contrazici. «N-ar fi fost mai bine
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
în cinism. Eventual, în conciliere. Îi scria lui Aurel Cioran: „Cât despre trecut, este inutil să ne facem sânge rău. Cât de absurd e totul!” (15 martie 1969 Ă 112). Așadar, un înțelept, Cioran? Da, dar unul care fundamentează adevărurile negativității: ataraxia e consecința unui eșec, eșecul e semnul unei trăiri delirante. Sau, mai departe: tăcerea, semn al vorbăriei; retragerea din lume, consecință a captării miezului ei. Caietul închistc "Caietul închis" Cu Cioran, despre impostură, ipocrizie, mistificaretc " Cu Cioran, despre impostur
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
se disprețuiește adesea pentru concesiile făcute spectacolului social, obedienței în fața Gloriei. Pare să fie vorba despre o alegere, căci Cioran preferă imposibilul, sau, cum observasem anterior, denegăsitul. Dar nu cumva opțiunea aceasta e impusă tocmai de nevoia unei împliniri în negativitate? Cioran este sedus de misiunea imposibilă a recuperării Ființei, dar este sedus pentru că există la el, în mod fatal, dincolo de orice iluzie, intuiția unei realizări în eșec. Citează dintr-un mistic musulman o afirmație considerată demnă de Meister Eckhart: „Adevărul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ai fi văzut” (ibidem). Așa încât, finalmente, eșecul în căutarea adevărului nu este răvășitor. Contradictoriu, el este definit deopotrivă drept ceea ce „stânjenește viața, ceea ce o contrazice chiar”, dar și „ceva de care nu ne putem lipsi ca să trăim” (III, 346). Orice negativitate are reversul său întemeietor: eroismul lui Cioran ține de această perseverare în asumarea negativității, a contradictoriului și a nuanței. A explora teritoriul adevărului, a înțelege, în general, are la Cioran sensul unei permanente ezitări în afara „spiritului geometric”. „A gândi înseamnă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
el este definit deopotrivă drept ceea ce „stânjenește viața, ceea ce o contrazice chiar”, dar și „ceva de care nu ne putem lipsi ca să trăim” (III, 346). Orice negativitate are reversul său întemeietor: eroismul lui Cioran ține de această perseverare în asumarea negativității, a contradictoriului și a nuanței. A explora teritoriul adevărului, a înțelege, în general, are la Cioran sensul unei permanente ezitări în afara „spiritului geometric”. „A gândi înseamnă să cauți nuanța, nu să simplifici” (III, 295). Căutând, într-un mod fatal, nuanțe
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cauți nuanța, nu să simplifici” (III, 295). Căutând, într-un mod fatal, nuanțe, Cioran fundamentează adevărul contradictoriu. Iubește, cum o spune într-un loc, „ispita ateismului la credincios, veleitățile mistice ale raționalistului”, adică „uitările”, „contradicțiile cu sine însuși” (III, 301). Negativitatea, nuanțele, contradictoriul sunt ipostazele acelui adevăr, mască a ființei, în legătură cu care el nu poate folosi majuscula. Cioran străinul, despre legitimarea iluzieitc "Cioran str\inul, despre legitimarea iluziei" Drumul spre adevăr trece, la Cioran, prin conștiința inconsistenței. Știm bine: hohotul său
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
condamnat la gravitate (cf. I, 77), „un superficial din fire” care nu cunoaște în profunzime decât „neajunsul de a te naște” (II, 296), un laș cu accese furibunde de violență, un bufon care suferă de absența absolutului, un erou în negativitate, care supraviețuiește datorită urii de sine, disprețului de sine, lașității. „Cu o viziune a lucrurilor ca a mea, e îndoielnic că altul ar fi reușit s-o ducă atâția ani. Iată de ce, oricât de ciudat ar părea, sunt zile în
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ele, o luciditate exacerbată, care-l proiectează în miezul contradicțiilor. Chit că această dimensiune a identității sale cere o analiză minuțioasă, nu putem ocoli aici, fie și parcurse în fugă, câteva repere care pot constitui contextul mai larg al analizei negativității. Iată: „E în mine ceva dintr-un călugăr și dintr-un estet, fără vreo posibilitate de sinteză, bine înțeles. În fiecare clipă, cineva protestează și se tânguie în mine, așteptând să iasă învingător” (I, 353). Altundeva: „Nu sunt nici gânditor
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
abandonate și Cioran își regăsește ființa și sensul în refuzul de a acționa, de a participa: „Model de agitație zadarnică: Napoleon. Ă Cum i-am putut admira atâta vreme pe cuceritori?” (III, 281). Este momentul în care Cioran descoperă sensul negativității. Astfel, rezumă: „Tânăr fiind, îi iubeam pe Nietzsche, pe Spengler, pe anarhiștii ruși din secolul al XIX-lea, îl admiram pe Lenin, și aș putea lungi lista la nesfârșit. Îi iubeam pe orgolioșii de toate spețele, și sunt legiune” (III
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
-i simți avantajele. Într-adevăr, sunt lecuit de toate delirurile și, în ascuns, regret amarnic. Pizmuiesc nebunia lumii întregi” (III, 132). Avantajele pozitive Ă ale grandomaniei, gloriei, orgoliului, celebrității, în fine, ale sănătății Ă sunt substituite de Cioran cu avantajele negativității, ale bolii, absenței, morții, anonimatului. Dar poate el să nege până la capăt orgoliul și să facă apologia retragerii? Deocamdată, alte ipostaze ale admirației pentru cei care au reușit în acest exercițiu de retragere din fața vanității. „E mai multă noblețe în
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
să se raporteze la străbuni? Cum să se raporteze la sine însuși? Sclavi, umili, timorați, așa cum este el însuși, strămoșii merită blamul lui Cioran, care s-ar dori altul. Până la urmă, însă, neputând fi altul, Cioran coboară cu voluptate în negativitate. Imaginea celuilalt, a celui ipotetic, visat, continuă să existe, însă, ca într-o oglindă. Iată: „Orice om vrea să fie altul decât este. În tinerețe, am visat acțiune; apoi, filozofie. Am luat delirul drept faptă și disperarea drept gândire. La
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
aceasta: „țara mea: nu e o patrie, ci o suferință, o rană care nu se poate închide” (III, 222). țara sa, care este „farmec, vulgaritate și disperare” (I, 160), sau „scepticism și farmec” (I, 54). Așa cum propria identitate înseamnă convertirea negativității în sens, neantul propriei țări devine prilejul unei reîntemeieri. Când spune că face parte „dintr-o țară cu destin minor dar tragic” (I, 306), Cioran își definește propriul destin. Or, în fața acestei crize, care are drept cauză absența din istorie
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
disperat și pe care nu-l cunoaște decât intermitent, în accese de febră...” (idem). Nici nu știi dacă nu cumva Cioran vorbește exclusiv de sine. Oricum, el identifică în propriul portret imaginea țării, în propriile defecte, defectele alor săi, în negativitatea sa, misterul unei țări care supraviețuiește. Iar dacă la el ura de sine e însoțită de orgoliu, să nu uităm că, abjurat de Cioran, care își aprofundează, asemenea strămoșilor săi, neantul, orgoliul e semnul omului cel vechi. După teribilele experiențe
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
a mă regăsi, de a fi eu însumi. Și nu poți fi tu însuți decât în detrimentul idolilor tăi” (II, 288). Admirația nu lipsește nici acum din felul în care Cioran își privește originile. Chiar dacă e vorba despre o admirație a negativității: Spune într-un loc: „«Geniu pustiu» Ă iată cheia țării mele” (II, 26). Cheia lui însuși, în fond. Cât despre scepticism?! Până și evreii, spune Cioran, au devenit sceptici. Nu are importanță deocamdată că scepticismul capătă aici o conotație negativă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
și politici (de instrumentalizare), cu o complicată geometrie a relațiilor interumane și a raporturilor de putere din cadrul societății moderne, a cărei pozitivitate nu poate fi înțeleasă pe deplin decât prin modul în care gânditorii și politicienii vremii au tratat seria negativităților ("nebunia", "sexualitatea în sine", "delincvența", "criminalitatea", "cunoașterile descalificate social și epistemic" etc.). Foucault a văzut în istorie semne și raporturi semnificante între oameni, între lucruri, între oameni și lucruri. Obișnuia să spună că "acolo unde niciun cuvânt nu se mai
Foucault, cunoaşterea şi istoria by Lucian-Mircea Popescu () [Corola-publishinghouse/Science/1446_a_2688]
-
în lumea spitalului, cel mai năpăstuit, între milogi, cel mai opresat, între deținuți răscumpără cumva condiția comună. Uneori în nesperată izbucnire sublimă (a vieții sau a morții). În mizeria, derelicțiunea lor, acești salvatori se ridică din magma miezul moral al negativității, spre a lumina subterana umană. Zahei îndeplinește pe rînd, în toate lumile traversate, o funcție cathartică. Pentru el, singur, purificarea devine mersul vieții pînă în punctul cînd se vede în afara zidurilor ocnei. Bouc émissaire, dar și mîntuit recăzut în patima
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]