312 matches
-
nu este o elipsă, ci ceva asemănător cu o elipsă ce se rotește în jurul unui focar, având ca rezultat o curbă asemănătoare cu roza polară. Einstein a obținut pentru prima oară acest rezultat folosind o metrică aproximativă ce reprezintă limita newtoniană și tratând corpul în mișcare de revoluție ca pe o particulă test. Pentru el, faptul că teoria sa dădea o explicație directă a deplasării anormale a periheliului planetei Mercur, deplasare descoperită de Urbain Le Verrier în 1859, a fost o
Teoria relativității generale () [Corola-website/Science/309426_a_310755]
-
forme care depind de situația fizică analizată. Această secțiune prezintă ecuația în cazul general precum și în câteva cazuri simple. Pentru sistemul cuantic general avem ecuația: în care: Operatorul hamiltonian descrie starea energiei totale a sistemului. Aidoma legii forței din mecanica newtoniană, și aici, forma exactă a forței trebuie calculată independent, fiind o funcție a proprietăților fizice intrinseci ale sistemului. Pentru un sistem tridimensional avem ecuația în care: Einstein interpretează cuanta lui Planck ca foton, particulă de lumină, și a presupus că
Ecuația lui Schrödinger () [Corola-website/Science/305969_a_307298]
-
Max Planck și Niels Bohr. Termenul "mecanică cuantică" a fost inventat de către Max Born în 1924. Acceptarea mecanicii cuantice de către marea colectivitate a fizicienilor s-a realizat datorită acurateții predicțiilor sale asupra comportamentului sistemelor fizice, incluzând sisteme pentru care Mecanica Newtoniană eșuează. Chiar și relativitatea generală are limitări—în moduri în care mecanica cuantică nu le are—în sistemele care descriu structura materiei la nivel atomic sau mai scăzut, cu nivele ale energiei foarte joase sau forte înalte, sau cele aflate
Introducere în mecanica cuantică () [Corola-website/Science/314087_a_315416]
-
undă sau particulă, nu este pe deplin satisfăcătoare. În general, oricare model științific poate doar să aproximeze ceea ce modelează. Un model este util doar respectând anumite condiții în acest caz fiind posibil să prezică destul de precis comportamentul sistemului modelat. Fizica Newtoniană poate fi încă utilizată pentru a descrie multe dintre fenomenele din viața noastră cotidiană. Pentru a ne reaminti că ambele concepte (undă respectiv particulă) folosite la scara noastră de mărime au fost folosite pentru fenomene ce au loc la scară
Introducere în mecanica cuantică () [Corola-website/Science/314087_a_315416]
-
Novocerkassk și la Institutul energetic din Ivanovo. Participant la războiul al doilea mondial. Rănit la Balaton. Doctor în fizică și matematică (1964), profesor (1965). Decorat cu două ordine "Slava". Se referă la problema mișcării a doi elipsoizi sub acțiunea atracției Newtoniene, mișcarea de translație-rotație a sferoizilor și sateliților artificiali sub acțiunea atracției, acțiunea figurii Lunii asupra mișcării acesteia, problema limitată generalizată a celor trei corpuri. A fost îndrumat de academicianul Gheorghii Nicolaevici Duboșin, a creat o școală de specialiști în mecanica
Vladimir Conduraru () [Corola-website/Science/313304_a_314633]
-
Navier-Stokes, numite așa după Claude-Louis Navier și George Gabriel Stokes, descriu mișcarea fluidelor. Aceste ecuații au luat naștere prin aplicarea legii a doua a lui Newton la mișcarea fluidelor împreună cu ipoteza că tensiunea fluidului este proporțională cu gradientul vitezei (fluid Newtonian), la care se adaugă gradientul presiunii. sunt folosite în foarte multe domenii ale mecanicii fluidelor pentru a modela, de exemplu, mișcarea curenților atmosferici, ai curenților oceanici, scurgerea fluidelor prin tuburi, scurgerea aerului în jurul unei aripi de avion, pentru mișcarea din
Ecuațiile Navier-Stokes () [Corola-website/Science/317916_a_319245]
-
mai apropiate de realitate sunt modelările statistice sau chiar prin dinamică moleculară. Diferențierea dintre un "mediu continuu" și un "mediu discret" este dată de numărul Knudsen. În mod uzual, ecuațiile Navier-Stokes sunt scrise pentru fluidele cunoscute sub numele de fluide Newtoniene. Aceste fluide au tensiunile tangențiale dintre două straturi vecine proporționale cu viteza de deformație, coeficientul de proporționalitate μ numindu-se vâscozitate. Desigur, există și fluide care nu au această proprietate, ele numindu-se "fluide nenewtoniene", fluide la care legile dintre
Ecuațiile Navier-Stokes () [Corola-website/Science/317916_a_319245]
-
masei" este absolut necesară. Acest lucru se realizează prin adăugarea ecuației de continuitate a masei, dată în forma cea mai generală de ecuația: sau, folosind derivata substanțială: O simplificare a ecuației Navier-Stokes se obține când fluidul este considerat fluid incompresibil Newtonian. Ipoteza incompresibilității exclude apariția undelor de șoc, viteza fiind mult mai mică decât viteza sunetului. Dacă viteza fluidului se apropie de viteza sunetului, atunci apar fenomene de compresibilitate, iar ipoteza simplificatoare de incompresibilitate nu mai este valabilă. În general, fluidele
Ecuațiile Navier-Stokes () [Corola-website/Science/317916_a_319245]
-
presupune că vâscozitatea dinamică μ și densitatea ρ sunt constante, iar ecuația Navier-Stokes în formă vectorială se scrie: în care, f reprezintă "alte" forțe, precum gravitația sau forțe centrifugale. Termenul tensiunii de forfecare formula 39 devine în cazul fluidului incompresibil și Newtonian formula 40. Pentru a pune în evidență sensul fiecărui termen să comparăm ecuația de mai sus cu ecuația impulsului a lui Cauchy: De notat că doar termenul corespunzător "accelerației convective" este neliniar pentru fluid incompresibil Newtonian. Accelerația convectivă este o accelerația
Ecuațiile Navier-Stokes () [Corola-website/Science/317916_a_319245]
-
în cazul fluidului incompresibil și Newtonian formula 40. Pentru a pune în evidență sensul fiecărui termen să comparăm ecuația de mai sus cu ecuația impulsului a lui Cauchy: De notat că doar termenul corespunzător "accelerației convective" este neliniar pentru fluid incompresibil Newtonian. Accelerația convectivă este o accelerația cauzată de o schimbare a direcției vitezei, de exemplu, accelerarea fluidului care intră într-o duză convergentă. Deși individual particule de fluid sunt accelerate și prin urmare sunt în mișcare instabilă, câmpul de viteze nu
Ecuațiile Navier-Stokes () [Corola-website/Science/317916_a_319245]
-
de timp. O altă observație importantă este că, vâscozitatea este reprezentată de Laplacianul vectorial al unui câmp de viteze, aici, interpretat ca diferența dintre viteza dintr-un punct și valoarea medie a vitezei volumului înconjurător. Acest lucru arată că vâscozitatea Newtoniană este un transfer de impuls, care lucrează cam în același fel ca transferul de caldură din ecuația transferului de căldură, care de asemenea implică Lapacianul. Dacă efectul temperaturii este de asemenea neglijabil, pentru a rezolva problema mai avem nevoie de
Ecuațiile Navier-Stokes () [Corola-website/Science/317916_a_319245]
-
incompresibilă, funcția fiind tot scalară. Apropierea vitezei fluidului de viteza sunetului are ca efect principal apariția compresibilității fluidului. Descrierea acestui fenomen conduce la o formă mai complicată a ecuațiilor Navier-Stokes. Dacă se presupune că vâscozitatea "μ" este constantă, fluidul fiind Newtonian, ecuațiile Navier-Stokes capătă forma: în care, formula 83 este coeficientul de vâscozitate volumică, cunoscut și sub numele de "al doilea coeficient de vâscozitate". De data aceasta, problema mișcării mecanice nu mai poate fi trată separat de cea a câmpului de temperaturi
Ecuațiile Navier-Stokes () [Corola-website/Science/317916_a_319245]
-
etc. Principial, relația ecuației este expresia legăturii cauzale dintre forță (cauza modificării stării dinamice) și variația impulsului (efectul acțiunii, adică măsura schimbării stării dinamice). Cunoașterea expresiei explicite a ecuației fundamentale are o importanță centrală în studiul mișcării corpurilor din cadrul mecanicii newtoniene întrucât permite găsirea integralei generale a mișcării, adică a relațiilor care exprimă dependența de timp a vitezei și poziției corpului. Determinismul newtonian afirmă că dacă expresia ecuației fundamentale este explicit determinată, atunci starea dinamică inițială a unui sistem mecanic (ansamblul
Ecuația fundamentală a mecanicii newtoniene () [Corola-website/Science/319866_a_321195]
-
stării dinamice). Cunoașterea expresiei explicite a ecuației fundamentale are o importanță centrală în studiul mișcării corpurilor din cadrul mecanicii newtoniene întrucât permite găsirea integralei generale a mișcării, adică a relațiilor care exprimă dependența de timp a vitezei și poziției corpului. Determinismul newtonian afirmă că dacă expresia ecuației fundamentale este explicit determinată, atunci starea dinamică inițială a unui sistem mecanic (ansamblul pozițiilor și vitezelor punctelor sistemului la un moment de timp dat) determină în mod univoc întreaga mișcare. Din expresia ecuației fundamentale și
Ecuația fundamentală a mecanicii newtoniene () [Corola-website/Science/319866_a_321195]
-
material. Modelul punctului material se poate utiliza pentru studierea mișcării de translație; pentru mișcări compuse, în care corpul este supus, pe lâgă translație și unor mișcări de rotație sau de vibrație, se utilizează modelul sistemului de puncte materiale. În mecanica newtoniană, principiul forței se scrie sub forma: formula 10, unde formula 2 este forța, formula 12 masa și formula 8 vectorul vitezei corpului (a punctului material). În mecanica clasică, masa corpurilor este considerată ca fiind constantă, ea nu depinzând de mișcarea față de alte corpuri, deci
Ecuația fundamentală a mecanicii newtoniene () [Corola-website/Science/319866_a_321195]
-
luminii, studii asupra novelor și studiul stelelor duble. Telescopul de 1 m diametru și cupola sa au apărut în fața Marii Cupole din Meudon în 1891. Cu ajutorul lui se pot efectua observații în domeniul vizibil. Inițial, acest telescop avea o configurație Newtoniană și era deci foarte luminos datorită distanței sale focale scurte (3 metri). În jurul anului 1969, a fost însă modificat, devenind un telescop cu configurație Cassegrain și având în consecință o distanță focală mult mai mare (22 metri). Aceasta este configurația
Observatorul din Paris () [Corola-website/Science/332960_a_334289]
-
Kepler, publicarea primei concepții cosmogonice închegate aparținând lui Jean-Antoine Lavoisier, descoperirea legilor interferenței și difracției (Christian Huygens), descoperirile din domeniul electricității ale lui Alessandro Volta și cele din magnetism ale lui Hans-Christian Oersted. Fizica culminează cu închegarea ei în sistemul newtonian. În biologie apariția taxonomiei speciilor ființelor vii, bazată pe limba latină și pe împărțirea atât a regnului animal cât și cel vegetal în specii, subspecii, clase, etc, a reprezentat un imens salt calitativ în gândire și în percepția lumii vii
Revoluția științifică () [Corola-website/Science/298391_a_299720]
-
unei cantități care se conservă. Dacă un sistem este invariant la o translație, înseamnă că, pe direcția respectivă impulsul se conservă. Dacă un sistem este invariant la o rotație în jurul unei axe, atunci, momentul cinetic se conservă. În cadrul mecanicii clasice Newtoniene, este imposibil de a enunța o teoremă generală care să înglobeze exemplele de mai sus, în afară de cazurile în care sistemele posedă simetrii foarte complicate. Teorema lui Noether afirmă că: odată ce avem un grup de transformări a parametrilor care păstrează un
Geometrie simplectică () [Corola-website/Science/317822_a_319151]
-
x", iar "p" este impulsul "mv". Astfel că, obținem: De notat că "T" este funcție numai de "p", iar "V" este funcție numai de "x" (sau "q"). În ecuațiile de mai sus, derivata în funcție de timp a impulsului "p" egalează "forța Newtoniană", deci, din prima ecuație rezultă că forța particulei egalează rata cu care pierde energie potențială prin schimbarea coordonatei "x", adică, forța egalează gradientul negativ al potențialului energetic. Derivata în timp a lui "q" înseamnă viteză, deci: A doua ecuație a
Mecanică hamiltoniană () [Corola-website/Science/317831_a_319160]
-
cu coordonatele generalizate și Lagrangianul, trebuie să calculăm hamiltonianul exprimând fiecare viteză generalizată în termenii coordonatelor generalizate, pe care o vom înlocui în hamiltonian. În final, vom obține aceeași soluție ca în mecanica lui Lagrange sau folosind legile de mișcare Newtoniene. Principala atracție a hamiltonianului fiind aceea că, oferă o bază pentru rezultate mai profunde în teoria mecanicii clasice, precum și legătura ei cu mecanica cuantică. Sistemele Hamiltoniene pot fi înțelese ca spații fibrate " E" peste timpul "R", cu fibrajul " E", "t
Mecanică hamiltoniană () [Corola-website/Science/317831_a_319160]
-
În matematică, ecuația Hamilton-Jacobi descrie o condiție necesară de extrem geometric în generalizarea problemelor "calculului variațional". În fizică, ea este o reformulare a mecanicii clasice și ca atare echivalentă cu alte formulări, precum mecanica newtoniană, mecanica lagrangiană și mecanica hamiltoniană. În particular, ecuația Hamilton-Jacobi este folositoare la identificarea mărimilor care se conservă într-un sistem mecanic, ceea ce este posibil chiar și în cazul în care problema mecanică nu poate fi rezolvată complet. De asemenea, ecuația
Ecuația Hamilton–Jacobi () [Corola-website/Science/318026_a_319355]
-
exemplu ecuația de stare a gazului ideal. Ecuațiile Navier-Stokes sunt ecuații de conservare a impulsului. Aceste ecuații se bazează pe a doua lege a lui Newton aplicată mișcării fluidului, împreună cu ipoteza că tensiunea fluidului este proporțională cu gradientul vitezei (fluid Newtonian), la care se adaugă gradientul presiunii. Ecuațiile furnizează componentele vitezei unei particule de fluid. Forma vectorială a acestor ecuații este: unde partea stângă a ecuației reprezintă accelerația, și poate fi compusă din efecte dependente de timp și convective, sau, dacă
Mecanica fluidelor numerică () [Corola-website/Science/322472_a_323801]
-
formula 18 sunt considerate ca suma dintre componenta corespunzătoare a vitezei medii (mediată în timp) și componenta fluctuantă: Înlocuind această expresie în ecuația de conservare a impulsului se obțin "ecuațiile Navier-Stokes mediate Reynolds" ( - RANS), care pentru curgerea staționară a unui fluid newtonian incompresibil au forma: În aceste ecuații termenii adiționali care apar sunt cei de forma formula 21, se numesc "tensiuni Reynolds" și au semnificația de tensiuni aparente. Există două abordări în modelul RANS: Această metodă presupune rezolvarea unei ecuații algebrice pentru tensiunile
Mecanica fluidelor numerică () [Corola-website/Science/322472_a_323801]
-
terestre (de exemplu, radarul Doppler și radarele auto), deplasările Doppler spre roșu sunt utilizate în special în astrofizica spectroscopică pentru a determina mișcarea relativă față de Pământ a obiectelor astronomice îndepărtate. O formulă a deplasării spre roșu relativistă (și aproximarea sa newtoniană) se utilizează atunci când spațiul-timp este izotrop. Atunci când devin importante efectele gravitaționale, deplasarea spre roșu trebuie calculată folosind teoria relativității generale. Două formule importante pentru cazuri speciale sunt așa-numita formulă a deplasării spre roșu gravitaționale, care se aplică oricărui câmp
Deplasare spre roșu () [Corola-website/Science/316908_a_318237]
-
Lagrange lucra la celebra problemă a trei corpuri când a descoprit în rezultate o situație interesantă. Inițial își propusese să descopere o modalitate de a calcula ușor interacțiunea gravitațională între un număr arbitrar de corpuri din sistem. Asta deoarece mecanica newtoniană concluzionează că un astfel de sistem rezultă în corpuri orbitând în mod haotic până când apare o coliziune, sau un corp este aruncat în afară sistemului în așa fel încât echilibrul să poată fi atins. Prin urmare, un sistem cu un
Punct Lagrange () [Corola-website/Science/316969_a_318298]