499 matches
-
acest tablou complet de sonete nu slujește altceva. Fie și numai versurile de deschidere a câtorva poeme, așezate unul după altul, pot fi definitiv relevante în acest sens: „am vrut să trec prin lumea asta perfectă nevăzut asemeni unui narator omniscient”, „momentele de iluminare sunt rare”, „găsesc tot mai puține lucruri care merită să fie scrise”, dar „vă avertizez: în acest poem voi fi deosebit de profund”. Se simte însă imediat că reprezentările poetului au destulă forță pentru a valida (cum e
Oldies but goldies! by Marius Chivu () [Corola-journal/Journalistic/13232_a_14557]
-
Eugen Ionescu la un loc. Să mor io dacă nu-i așa”. Sau: „Feng-shui, feng-shui, ești nițel cam șui, tovarășe poet Pulică!, îl puse la punct Cîrmaciul. (...) Bine ai spus, mînca-ți-aș fuduliile pe grătar!”. Demonstrativ pînă la tezism, kitschosul narator omniscient comite, apoi, eroarea de a împacheta o compoziție abracadabrantă, alterată de trivialitatea șarjată a stilului, în hîrtia de ziar a unor cogitații pamfletare de rutină despre natura regimului și a manifestărilor sale: „Iată, spunea printre rînduri vocea de buhai a
Elucubrații din blocul comunist by Paul Cernat () [Corola-journal/Journalistic/3651_a_4976]
-
da. Cred că francezii sînt cei care au inventat termenul de autoficțiune, termen care trebuia să desemneze o realitate. O realitate mai degrabă nouă în literatura occidentală. Pentru că romanul este strîns legat de folosirea persoanei a treia și a naratorului omniscient. Acesta e modelul marelui roman al secolului al XIX-lea. Dar romanul continuă să fie marele gen literar. Autobiografia e un gen minor, biografia e un gen minor, memoriile sînt un gen minor, jurnalul e un gen minor. La fel
Fernando Vallejo: "Romanul e marele gen literar" by Diana Nicoleta DIACONU () [Corola-journal/Journalistic/8658_a_9983]
-
memoriile sînt un gen minor, jurnalul e un gen minor. La fel, eseul, cartea politică, cartea de sociologie. Marele gen literar este romanul. Însă drumul acesta pe care a mers romanul scris la persoana a treia și cu un narator omniscient, care știe tot ce li se întîmplă personajelor, care le repetă dialogurile, e un drum care nu conduce nicăieri. E un gen mort. În plus, acest mod de a pune problema este complet eronat, contrazice realitatea, căci mintea omenească este
Fernando Vallejo: "Romanul e marele gen literar" by Diana Nicoleta DIACONU () [Corola-journal/Journalistic/8658_a_9983]
-
de un gen nou. Bineînțeles că romanul la persoana întîi exista deja, căci persoana întîi în literatură vine încă de la începuturi. Iliada și Odiseea sînt scrise în cea mai mare parte la persoana a treia și cu un narator aproape omniscient, deși nu complet, căci e un narator cu viziune mai limitată, care vede lucrurile din afară. Dar în Odiseea, din momentul în care Ulise ajunge la feaci, urmează mai multe cînturi care sînt la persoana întîi. Ni se povestește la
Fernando Vallejo: "Romanul e marele gen literar" by Diana Nicoleta DIACONU () [Corola-journal/Journalistic/8658_a_9983]
-
în somn ca într-un refugiu. Concomitent, Cesar autorul și Cesar personajul se intersectează prin obsesia pentru control, care ia forme distincte: controlul narațiunii în primul caz, controlul existenței în cel de-al doilea. Este reactivat astfel un narator supraindividual, omniscient, care are răspunsul la orice întrebare. Dar narațiunea transcende realitatea, Cesar autorul, asemeni personajului său are pasiuni voayeur-istice, lansează zvonuri, conspirații, este victimă a firii "întortocheată și fantasmatică, imaginativă până la delir și vagantă, paranoic de curioasă și de bănuitoare, versatilă
Autorul nu vrea să moară by Daniela Firescu () [Corola-journal/Journalistic/10543_a_11868]
-
de până acum pentru că se reîntoarce la narațiunea clasică și directă. E drept, există vocea unui narator, Scrap, care te ghidează prin poveste. Dar aceasta nu e lineară (spuneam că planurile se întretaie), iar personajul, chit că nu se pretinde omniscient, pentru că narează în retrospectivă, îți aruncă nade anticipative ca să te țină în priză, plus că sînt anumite indicii vizuale - scăunelul - redundante care îți induc senzația că obiectul în cauză va fi declanșatorul tragediei. Așa că mai degrabă aș spune că povestea
Un regizor de milioane - la propriu by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11239_a_12564]
-
susținută de o structurare complexă a romanului, pe diverse planuri temporale și niveluri de ficționalizare, care coexistă prin alternare, suprapunere, intersectare. Unitatea este menținută printr-o voce narativă unică, aceea a Penelopei, care spre final alunecă spre postura unui narator omniscient. Ca și în alte versiuni moderne ale mitului odiseic din literatura spaniolă contemporană (cum sînt acelea din textele dramatice ale lui Antonio Buero Vallejo sau Antonio Gala), i se acordă Penelopei o funcție mult mai importantă, în așa măsură încît
Marea în ruine de David Torres by Dana Diaconu () [Corola-journal/Journalistic/10054_a_11379]
-
se stabilește între timpul interior, subiectiv și cel istoric, obiectiv. Din punctul de vedere al tehnicii narative folosite, romanele sale se constituie ca niște cronici care consemnează evenimentele atât prin intermediul vocilor din text, ale personajelor, cât și prin intervenția naratorului omniscient: cronica se scrie singură, evenimentele se produc dincolo de voința subiectivității, iar personajul este prins în acest vârtej al istoriei. Secvența care deschide textul Galeriei plasează timpul narațiunii pe dimensiunea coordonatei istorice: „Prin anii cincizeci, Chiril începuse să se refere din ce în ce mai
Constantin Țoiu, o retrospectivă critică by Ioan Holban () [Corola-journal/Journalistic/3205_a_4530]
-
Abe și Chick. Nu cred, contrar unora dintre aparențe, că Bellow are ceva foarte personal de stabilit sau de propus în legătură cu Eliade - poate doar rectificarea frisonată a unei atitudini amicale din viața reală care, ne informează și în această privință omniscientul Ravelstein, i-ar fi slujit lui Grielescu (Eliade) ca alibi politic și ideologic la Chicago, dată fiind ereditatea iudaică a lui Chick, respectiv a lui Bellow. În genere, începând cu etalarea unor cunoștințe filosofice, istorice, economice, antropologice, biografice etc., uneori
Despre Ravelstein - cu și fără (r)umori by Dorin-Liviu Bîtfoi () [Corola-journal/Journalistic/15097_a_16422]
-
-și neliniștesc cititorii, tragedii neasumate. Și toate astea doar printr-un control excelent al stilului indirect liber, pe care Aldulescu îl amplifică și-l deturnează după caz. Se pliază pe vocile alunecoase ale unor personaje și mai alunecoase. Nu e omniscient, e numai matur. Are, adică, în plus experiența trecerii timpului și controlul fără cusur al limbajului. Există, în finalul capitolului al douăzecilea, un pasaj care ar suna intolerabil dacă ruptura dintre "omul nou" și vocea povestitorului n-ar fi categorică
Patul nupțial by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Imaginative/10061_a_11386]
-
clipe în urmă, care doar participă la fapte, însă nu le poate altera. Și nu știe nici măcar cum vor sfîrși. După cum nici sinele care dă ceasul înapoi - singura modalitate în care timpul nu se pierde, se cîștigă! - nu e chiar omniscient. Cu atît mai puțin, omnipotent. Dar chiar și știind puțin mai mult - și oricît ar fi de îngrădit -, ceva poate, totuși, să modifice. Probabil că lucrurile ar sta la fel și dacă proiecția ar fi în viitor, nu în trecut
Editura Timpul basmelor culte by Mariana Neț () [Corola-journal/Journalistic/15615_a_16940]
-
plus mai e și personaj, adică alte personaje vorbesc despre el, îl implică în acțiune. Pe urmă... - Iar începi? - Bine, dar e important autorul, mai ales că e și narator și personaj, asta îmi permite să-l fac să pară omniscient fără să tulbur prea mult verosimilitatea narațiunii. - Prostii! Mie spune-mi subiectul, vreau să știu ce se mai întâmplă. Asta vreau să știu... - Păi ce să se întâmple? Nu prea știu. încă n-am scris decât vreo zece pagini. - Vrei
Camionul bulgar by Dumitru Țepeneag () [Corola-journal/Imaginative/7549_a_8874]
-
conștiință, care discută cu nevestele sau amantele despre putere și adevăr, libertate și necesitate, critică și autocritică). De altfel, Rebarbor poate fi considerată prima carte de proză din literatura română care nu mai tratează nivelul activiștilor comuniști autohtoni (fie ei omniscienți sau failibili), ci pe cel al produselor acestora: rebuturile unei societăți rebutate. Pentru întîia oară (într-un proces care va fi urmat, sporadic, de Buzura, cu Vocile nopții, 1980 și Băieșu, cu Balanța, 1985), cineva se ocupă și de ei
Pe urmele lui Monciu-Sudinski by Ion Manolescu () [Corola-journal/Imaginative/13772_a_15097]
-
considerați drept pontifii doctrinei privitoare la interpretare. Nu lipsesc exemplele de exces exegetic, scolastica medievală fiind terenul predilect, de unde Gherghel își alege cazuistica abuzurilor explicative. De exemplu, o întrebare cu care teologii și-au schingiuit mințile a fost: „Dumnezeu, fiind omniscient, știe tot. Poate oare să știe mai mult decît știe?“ Și a doua: „cîți îngeri pot dansa pe vîrful unui ac?“ Asupra celei din urmă Bonaventura, Toma d’Aquino și Duns Scotus s-au aplecat cu zel speculativ, găsind următoarea
Cauda pavonis by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/4142_a_5467]
-
eticheta de "fascist" este aplicată de comuniști și simpatizanții lor inamicilor ideologici, gesturilor și ideilor neconvenabile, în realitate, "liberalii" de stânga, și nu "conservatorii" de dreapta, au îmbrățișat idealul fascist al "perfecționării societății cu ajutorul unui stat puternic, condus de lideri omniscienți. Iar cei care văd în represiune cheia rezolvării lucrurilor sunt liberalii, nu conservatorii". Subliniez încă o dată că termenii de "liberal" și "conservator" trebuie înțeleși în contextul circulației lor americane. Pe nebăgate de seamă, cuvântul a devenit însă arma presupus letală
Un furt by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/8745_a_10070]
-
dar, în rest, nici o afirmație. Cum se face? Simplu, fiecare paragraf (frază, propoziție) se termină, invariabil, cu virgulă. Mărturisesc, curiozitatea m-a împins să ,dau", înainte de vreme, la sfîrșit și da, romanul se termină cu virgulă. Ziceam că naratorul e omniscient, statut greu de contestat cîtă vreme îi vede pe toți, stă călare pe două trenuri - ,grosul" acțiunii se împarte între niște compartimente de rapid și altele de accelerat, curse despărțite de 28 de minute - mai și povestește ce se-ntîmplă prin
Train grande vitesse by Simona Vasilache () [Corola-journal/Journalistic/11001_a_12326]
-
n-a urmat nimic. Nici de data asta? în ADEVĂRUL LITERAR ȘI ARTISTIC de pe 1 oct., dl Niculae Gheran semnează un studiu intitulat sugestiv Rebreanu - recurs în anulare. Dl Gheran este pentru Rebreanu ceea ce este G. Pienescu pentru Arghezi: editorul omniscient. în studiu e vorba de corespondența de familie a autorului lui Ion, salvată de la imixtiunile soției și fiicei acestuia de către Gabriel Strempel, care nu le-a restituit pe toate din fondul BAR cînd i-au fost solicitate, și de problema
Actualitatea by Cronicar () [Corola-journal/Journalistic/14707_a_16032]
-
le făcea cu putință, un fel de infirmități incomode trădînd stadiul ei imatur. Astăzi, optica s-a schimbat, oamenii de știință căzînd în resemnare de principiu: haosul și hazardul nu sînt noțiuni menite a camufla inaptitudinea omului de a fi omniscient, ci ele țin de esența realității. Cu alte cuvinte, ele există nu pentru că ignoranța noastră nu le poate înlătura, ci pentru că ele sînt sădite în intimitatea universului. Chiar știind tot, nu vom scăpa de haos. De aceea, cine mai crede
Binefacerile întîmplării by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/2499_a_3824]
-
Naratorul lor - asupra căruia nu planează vreo îndoială privind identitatea să cu autorul - păstrează față de lumea înfățișata și de faptele relatate aceeași distanță că și savantul față de un obiect de studiu, iar semnalul acestei distanțe e tonul narativ de o omniscienta neimplicare. În fine, eroul românesc - mai puțin un individ cât un ătipă - este ținut să asculte de un determinism strict, pe care Hippolyte Taine îl definește drept conjugarea a trei factori: la race, le milieu, le moment. Atitudinea autorului față de
O declaratie de dragoste Barcelonei by Victor Ivanovici () [Corola-journal/Journalistic/18030_a_19355]
-
cu mijloacele lui Eliade din Domnișoara Christina. Rezultatul este dezamăgitor pentru că ratează ambele obiective. În ciuda strădaniilor autorului, capitolele nu se încheie cu ceea ce s-ar putea numi un cliffhanger , o situațielimită care să te invite să continui lectura. Vocea naratorului omniscient contribuie din plin la eșecul poveștii, având neplăcutul obicei de a anticipa la tot pasul acțiunea. Fraze de genul „Dacă ar fi știut X ce urma să se întâmple, atunci...” apar la tot pasul și lasă impresia unei literaturi care
Un râu la sud de Dunăre by Răzvan Mihai Năstase () [Corola-journal/Journalistic/4830_a_6155]
-
al fabricii fără știința lui etc. Nu trebuie omis faptul că A. Yehoshua are grijă, în ciuda situațiilor cvasimacabre, să nu cadă nici măcar o clipă în melodramă ieftină. Dintre strategiile narative ale autorului israelian amintim tehnica alternanței clasicului expozeu al autorului omniscient cu jurnalul diverșilor subiecți la persoana întâi, precum și o extraordinară forță a detaliilor realiste: a se vedea descrierea buncărului antiatomic sau episodul otrăvirii aproape letale a eroului nostru cu un fel de fiertură (de ciuperci?), cumpărată de la niște negustorese ambulante
Expiere și renaștere by Geo Vasile () [Corola-journal/Journalistic/4957_a_6282]
-
extrem-orientale sau caraibiene, are ocazia unor priviri panoramice asupra lumii. Prin vocea lui Michel sau a cîtorva alte personaje de plan secund autorul nu ezită să tragă mereu și mereu concluzii despre lumea în care trăim. Naratorul devine cu-adevărat omniscient, atotștiutor, și totuși nu renunță niciodată la amare autopersiflări. Sînt clipele sale de luciditate care, deși nu-i schimbă viața, i-o explică. Pe de o parte, machismul ni-l face antipatic, pe de alta resemnarea și conștiința morții ni
Scandalosul Michel Houellebecq by Alexandru Matei () [Corola-journal/Journalistic/13496_a_14821]
-
romanului este că în anumite locuri vocea povestitorului este înlocuită de un glas rece, tăios, de istoric (biografia autorului își spune cuvântul în acest caz). Autorul alternează căldura și patimile personajelor cu discursul distant și aseptic al unei instanțe naratoriale omnisciente care relatează întâmplă rile cu o detașare suverană. Există o anumită ruptură narativă care pentru unii s-ar putea dovedi un contrapunct fericit, iar pentru alții o găselniță ușor obositoare. Trebuie salutată însă aici traducă- toarea, Ligia Caranfil, care a
Cronica unui apocalips anunțat by Răzvan Mihai Năstase () [Corola-journal/Journalistic/5645_a_6970]
-
și asimilate, descoperi uimit contextul. Realizezi că nu există o grilă unică de lectură și interpretare, că binele și răul și-au diluat concentrația inițială, intrând în combinații variabile. Perspectiva se modifică și ea, privirea de sus, pătrunzătoare, a romancierului omniscient fiind substituită prin multiplicare. Fiecare dintre eroi are dreptul la povestea lui, ca și la relatarea, încărcată cu justificări și motivații, a acesteia. Iar autorul se suspendă, voit, din vechea postură a judecătorului infailibil, pentru a descoperi și desfășura - alături de
Clopotul spart by Daniel Cristea-Enache () [Corola-journal/Journalistic/9271_a_10596]