429 matches
-
ani la medicină și se apucă de literatură. E descoperit de criticul Mircea Martin, publică și primește premii. Proza lui Răzvan Petrescu, s-a spus, parcurge drumul de la scriitura realistă la cea fantastică, de la notația de atmosferă, la ironie și pastișă. Afirmație neîndoielnic adevărată, pe care gruparea din volumul de față o face în bună măsură evidentă. Dar alăturarea - joc întotdeauna paradoxal - mai face evident și un alt fapt, oarecum contrariu: pentru un scriitor cu stil și talent, drumul lung de la
Proză în imagini by Cătălin D. Constantin () [Corola-journal/Journalistic/13185_a_14510]
-
din anii 1939-1940, fiind regăsite după patru decenii. Modele culturale sunt luate frecvent ca pretexte poetice: Oscar Wilde, Rembrandt, Cântecul lui Roland, insula Noa-Noa a lui Gauguin, antichitatea râului Hebrus, muntele Fuji al lui Hokusai etc. Clopotele e o acceptabilă pastișă după Edgar Poe. Un lirism livresc, cosmopolit, îl scoate pe George Meniuc din micul provincialism. O notă de colocvialitate din alte poeme din anii ´80 pare conectată la poezia lui Marin Sorescu: în Fosile, Vămile văzduhului, Lulu, Sofia Ardilean și
George Meniuc by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/11815_a_13140]
-
patru acte, nu tresărisem nici măcar o dată, emoționată de un gest personal care să îmi dezvăluie o cută ascunsă a sufletului ei. La Baiadera, suport cel mai greu actul doi, atât datorită muzicii lui Ludwig Mincus, cât și libretului, o nefericită pastișă după actul doi din Giselle, și nu mai puțin datorită coregrafiei -de astă dată neinspirate - a lui Marius Petipa, readaptată și regândită la Opera din București, atât cât era posibil, de Mihai Babușka. În schimb, ca și la premiera bucureșteană
Mâinile care cântî și vorbesc by Liana Tugearu () [Corola-journal/Journalistic/8871_a_10196]
-
că existența caragialeană a stat mereu, într-un fel sau altul, în preajma teatrului, de la care a împrumutat stilul de existență. Caragiale dramatiza chiar și cele mai banale momente de viață și își înscena, adesea, amorurile și amici- țiile, ajungând cu pastișa până la parodia teatrului însuși. În O soacră (Soacră- mea Fifina), dramaturgul - a demonstrat Florin Manolescu - parodiază o specie dramatică de care era, altminteri, îndrăgostit, și anume vodevilul. Șerban Cioculescu, adversar, cum spuneam, al includerii criticii în beletristică, își propune să
Reeditarea unui model by Răzvan Voncu () [Corola-journal/Journalistic/3814_a_5139]
-
critice e aproape un atentat la rotunjimea ei. O disecție nu se cere, deși altfelul acestei viziuni a poeziei intrigă, mai ales dacă o vedem pe fundalul epocii. Mai legitim, totuși, ar fi să alegem textele cu adevărat închegate de pastișe sau de forțări, să reținem, dintr-un fond care crește mereu, prin publicarea ineditelor, și devine tot mai inegal, acele texte care, abuzând și de imaginație, și de limbaj, au dezinhibat poezia. Nu știu, foarte limpede, cum am putea-o
O viziune a poeziei by Simona Vasilache () [Corola-journal/Journalistic/3731_a_5056]
-
pe scriitorii Joyce Carol Oates, John Gardner și pe alte câteva sute de cititori, determinându-i să-și anuleze ostentativ abonamentele la „New Yorker". „New Yorker" nu cobora însă ștacheta exigenței atunci când îl publica pe Donald Barthelme. Dimpotrivă. Giumbușlucurile colajelor, pastișelor, calambururilor, vorbelor în doi peri, se exercitau asupra unei materii de esență nobilă. Scriitorul jongla cu texte literare, cu teze filosofice, cu opinii despre artă, punându-le în fața unor oglinzi strâmbe care le transformau uneori în imagini hilare sau de-
Colaj de perle și nestemate by Felicia Antip () [Corola-journal/Journalistic/6115_a_7440]
-
atunci, foarte utilă mie. Pentru Cu ou și cu oțet mi-am citit colegii romancieri și am încercat să dau alt suflu epic unor idei din cărțile lor și, de ce nu, să amuz cititorii ce-i vor fi citit, cu pastișe stilistice și intertext. Pentru Cărțile vieții, romanul abia scos pe piață, am studiat cronicarii munteni, mai ales pe Stolnicul Canatacuzino. Dar nu asta e important. Cărțile vieții au un model... intuitiv, Biblia. Din Biblie am luat ideea de Carte (o
Dan Perșa: „Singurul limbaj universal e omul.“ by Mădălina Roșioru () [Corola-journal/Journalistic/7390_a_8715]
-
de la Geo Dumitrescu și Constant Tonegaru la Nichita Stănescu și Leonid Dimov, nici măcar crearea ad hoc a unei grupări - altminteri compozite - în care finețea livrescă a părintelui lui mopete să coexiste cu umorul etnografic din Liliecii lui Sorescu și cu pastișa sămănătoristă din Georgicele aduse la zi, cărtăresciene. Aplicații tactice mai mult decât parade tehnice, cazurile românești propuse în Labirintul de oglinzi sunt numai niște posibile eboșe pentru alte și alte discuții. Cum ar fi - ca să alegem un exemplu nu întru
Pornind de la prefață by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/8722_a_10047]
-
că are 48 de ani și că e timișorean. Dan C. Mihăilescu s-a și întrebat, mai în glumă mai în serios, dacă acest Nicolae Strâmbeanu există cu adevărat. Evanghelia după Arańa este un roman picaresc sau, mai exact, o pastișă a romanului picaresc. Eroul cărții și totodată naratorul este castilianul Joaquin Arana, un fel de menestrel care intră în toate încurcăturile posibile în timp ce este purtat de un destin capricios dar cu imaginație prin mai toată lumea, prin porturi și pe pământuri
Odiseea saltimbancului by Marius Chivu () [Corola-journal/Journalistic/12203_a_13528]
-
practic și organic, limbajul firesc al romanului. Travaliul ghicit în spatele acestei cărți denotă o scrupulozitate și o capacitate de organizare rar întâlnite. în sfîrșit, un romancier care poate reconstrui din cuvinte o lume trecută. Evanghelia după Arańa nu e o pastișă a romanului picaresc decât dacă știm numele și originea autorului. Retorica e impecabilă, stilul fără cusur. Nicolae Strâmbeanu știe să scrie. Are umor, e sarcastic, patetic sau, după necesități, poetic, cunoaște artificiile narative, respectă perfect convențiile, narațiunea lui are măsură
Odiseea saltimbancului by Marius Chivu () [Corola-journal/Journalistic/12203_a_13528]
-
în Prefața din 1873), a dorit crearea unei poezii opuse celei contemporane, adică a unei poezii tragice. Nivelul și maniera poetică a acestei poezii de intenții novatoare rămîn însă cele ale postpașoptiștilor de jos nivel. Unele versuri au aer de pastișe nereușite după Bolintineanu, în ceea ce poetul avusese mai plat (La Iulia, Craniul lui Mihai). Poezia i-a rămas, structural, străină lui Hasdeu, iar mania lui de a explica, în final, metaforele utilizate, duce de obicei la anularea întregului efort (Frunzele
Poliglotul literat by Mihai Zamfir () [Corola-journal/Journalistic/7668_a_8993]
-
o imagine grandioasă asupra învățământului cu un extemporal despre ceea ce elevii săi propun, Revoluția franceză, și introducând precaut în valiză clondirul cu mastică prima pentru dozarea emoțiilor, cerând iertare și bani de la chinezul Chen (George Guoqignyun) vânzător de petarde și pastișe de Moș Crăciuni, chinez bălăcărit cu o zi înainte într-un chef monstru. De la De ce trag clopotele, Mitică? (1981) al lui Lucian Pintilie puține filme mai au un filon caragialesc atât de accentuat, atât de pur. În fața camerei, Mănescu inventează
Locul unde nu s-a întâmplat mai nimic by Angelo Mitchievici () [Corola-journal/Journalistic/7253_a_8578]
-
bucurăm. Totodată, bucuria constă și în faptul că acest transfer al lumii lui Caragiale în arta dansului s-a făcut cu o deosebită inteligență, pe toate planurile: coregrafic, regizoral, scenografic și interpretativ. Nu este vorba, nici pe departe, de o pastișă. În scenă se dansează intens, dăruit, inspirat, iar Caragiale plutește printre dansatori, doar ca o boare transparentă, din când în când mai apăsat vizibilă, ajutat în egală măsură de coregrafie și de costum. Dar, atât la început cât și la
Un Caragiale excelent marca Gigi Căciuleanu by Liana Tugearu () [Corola-journal/Journalistic/4511_a_5836]
-
cu filmările cu camera în mână îți creează iluzia că te afli de fapt la un film al lui Cristi Puiu, gen Marfa și banii (2001), - Ioana Flora a jucat și acolo - un efect care în literatură poartă numele de pastișă. Un cuplu, Mihai (Adrian Titieni) și Mihaela (Ioana Flora), până și numele denotă o anume indiferență împinsă spre sublinierea convenției, iese cu mașina la un picnic. Aici accentul cade pe verbul de mișcare, pentru că o bună parte din film se
Cârligul și peștele by Angelo Mitchievici () [Corola-journal/Journalistic/7579_a_8904]
-
cărții, s-au vehiculat, de fiecare dată, cam aceleași nume. Eminescu, Bolintineanu, Arghezi, Barbu. Sigur că da. Trimiterile la ei sar în ochi. Cu atât mai mult cu cât unul dintre cânturi le redă, fiecăruia dintre ei, vocea, într-o pastișă de mare tandrețe. Prevalându-se de dimensiunile limitate ale paginii de revistă, criticii au luat, de obicei, caimacul. Dar sub acesta se află lucruri formidabile. Sunt pomeniți, explicit, și alți poeți. (Dacă nu mă înșel, cel mai tânăr dintre ei
Poeme vechi, nouă by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/4582_a_5907]
-
cântul al șaptelea, cel mai faimos fiindcă cel mai accesibil, se știe, protagonistul descinde într-o sală plină de statui. Eminescu, Arghezi, Bacovia, Blaga. Toți intonând versuri proprii. (E un fel de a spune, desigur, căci totul e sub imperiul pastișei.) Ultimul colos, al cărui chip va rămâne nevăzut va declama nici mai mult, nici mai puțin decât începutul Levantului: „Floare-a lumilor, val verde cu lucori de petre rare, Mări pe care vase d-aur port piper și scorțișoare, Părând
Poeme vechi, nouă by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/4582_a_5907]
-
luciditate, ironie, narațiune, oralitate, discursivitate, prozaism, ludic, livresc, intertextualitate și înclinație retro. Tematic, poezia se inspira din cotidianul cel mai obișnuit sau chiar derizoriu, avea deseori un subtext politic străveziu, care făcea din ea una propriu-vorbind politică, descria în loc să metaforizeze, pastișa și parodia, când nu transcria de-a dreptul. Una sau două din aceste note sunt de remarcat și în poezia șaizecistă. E destul să aruncăm o privire asupra scriitorilor importanți ai generației 1980 spre a constata că nici una din notele
Portretul generației la maturitate by Nicolae Manolescu () [Corola-journal/Journalistic/2742_a_4067]
-
ale criticii literare nu te pregătește temeinic pentru "exerciții de admirație". Și asta e cam tot ce poți să faci cu Enciclopedia Zmeilor. Ca atare, n-am de gând să discut despre deconstrucția categoriei tradiționale de zmeu, ori despre postmodernista pastișă. O să spun doar că îmi pare rău că a trebuit să mă opresc din recitirea cărții pentru a scrie acest articol. Dacă un anumit grup de scriitori sud-americani postula necesitatea de a reabilita narativul pur, Cărtărescu o face și el
Șase critici în căutarea unui autor () [Corola-journal/Journalistic/14161_a_15486]
-
în fond a doua parte a cărții este o culegere de povești, o zurbă "autentică"); iar pe de alta, poveștile funcționează în continuarea satirei din primele capitole ale cărții, prin trimiteri directe la teme, motive, sau chiar prin parodii și pastișe la opere clasice din literatura română (de aceea partea a doua este o zurbă, "ceartă, gîlceavă"). Poveștile se înlănțuie una din alta și încurcă deliberat planurile narative (Zurbalan din zurba spusă lui Chung de balaurul cu 12 capete este un
Șase critici în căutarea unui autor () [Corola-journal/Journalistic/14161_a_15486]
-
păsări și animale) sau chiar la Caragiale și Ion Barbu. Deși se joacă în permanență cu aluziile la lumea literară, Zurba lui Meer-Tscha este autentică. Iată un descîntec din unul din cele mai frumoase basme din colecție, cel despre Animicștiutor (pastișă în același timp la Ion Barbu): "Hilozois, Hilozois,/ Singurei pe lume doi-s:/ Moș bătrîn cu barba moale/ Și-o fetiță ca matale./ Hilozois, Hilozois,/ Vino pe genunchi ce moi-s,/ Cornulețe lungi îți scoate,/ Fii poznașă cît se poate
Șase critici în căutarea unui autor () [Corola-journal/Journalistic/14161_a_15486]
-
stârnit, din păcate, emulație. De remarcat mi se pare și amănuntul că în scurtele „pastile” de aici incriminat (sau amendat, sau imitat) nu e niciodată stilul (Mușina găsindu-ș i dintru-nceput o voce care-l scutește de efortul inutil al pastișei), ci atitudinea. El rămâne, chiar și în aceste emanații marginale, fidel noului antropocentrism pe care l-a teoretizat. Obiectul malițiilor lui e întotdeauna omul din spatele operei. Acestuia nui judecă, mărunt, abaterile morale, viciile pasagere, ci stereotipiile. Infatuările intratabile. Orgoliile. Gata
Cărțile neliniștirii by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/3710_a_5035]
-
moi, prin culorile ei tăioase și neliniștite, cît prin eternitatea profundă de dincolo de ele". Așijderea o fascinează coloanele de la Olimpia, "groase cît stejarii multiseculari", moscheele maure transformate în lăcașuri de cult catolice, satirii lui Picasso care ar fi "numai palide pastișe ale celor vii de pe amforele grecești". Sau într-o formulă sintetic-patetică: Timpul îl căutam în toate aceste profunde și senzaționale întîmplări, știința lui de a urîți și arta lui de a înfrumuseța, puterea lui de a uita și priceperea lui
Ana Blandiana și homo viator by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/9077_a_10402]
-
d. Intertextualitatea domnește în Morții incomozi: scriitorul Manuel Vásquez Montalbán și al său ilustru detectiv Pepe Carvalho sunt invocați deseori, cu mărturiile pe care le aduc, fragmente din lirica lui Cernuda și a altor poeți mai puțin cunoscuți. Parodia și pastișa răsar de la o pagină la alta, de la celebra sursă "Gâtlej adânc" la note sau informații codificate, de la vârtejul de acte și fișele individuale la pleiada aluziilor culturale. Apogeul îl oferă jocul pluriperspectivist din "Capitolul IX": Răul și Răii sunt văzuți
Răul și Răii lumii by Elisabeta Lăsconi () [Corola-journal/Journalistic/7486_a_8811]
-
am certat totuși cu soția?" se întreabă naratorul incurabil, tele-martor și nu protagonist, de data aceasta, martor frustrat al jocului erotic performat de celălalt. Răspunsul se află în celelalte proze. A doua povestire notabilă este Muncă veche, oameni vechi, o pastișă bucolică și paideică după Sadoveanu. Eliberat de tema sa preferată și concentrat exclusiv asupra texturii stilistice a manierei, seriozitatea lui Dumitru Ungureanu izbutește în moș Din, "profesorul" de coasă, primul său personaj simpatic și un text liric frumos la citit
Cum se dezbracă o femeie by Marius Chivu () [Corola-journal/Journalistic/11716_a_13041]
-
este loc și pentru oameni absorbiți de vertismul unui ambuteiaj care strivește orice urmă de umanitate. El însuși este un personaj întunecat în orașul fluorescent, un fel de gangster singuratic de pe străzile New York-ului. Îl regăsim într-un fel de pastișă după strigătul lui Edvard Munch, unde se salvează din vârtejul portocaliu produs de zeul mașină, externându-se într-o singurătate circumspectă, aproape împins în afara tabloului. Femeile sale sunt decupate cumva de pe coperțile celebrelor dox-uri, din perioada interbelică: siluete mondene așteptând pe
Nicolae Comănescu din Berceni by Petre Tănăsoaica () [Corola-journal/Journalistic/5387_a_6712]