KorAP: Find »[drukola/base=platonician & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...11 12 13 ...40 >

995 matches

Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308

este o analiză critică tot mai aprofundată a ceea ce ar dezvălui explicitarea reprezentărilor inconștiente care însoțesc sentimentul iubirii”. De altfel, din perspectiva însăși a metodei, Banchetul și Phaidros fac figură aparte, și aceasta tocmai din pricina subiectului tratat. În general, dialogurile platoniciene se regăsesc, cele de mai târziu în cele anterioare, cel puțin în anumite puncte și cu siguranță în metoda de „progresie dialectică” pe care o respectă cel mai adesea. Nu este cazul, am spus, Banchetului și dialogului Phaidros. Problema, la

Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
este riscat în Republica fără ca Platon să se riște pe sine în Nomoi. Așa rămâne Platon un fiu risipitor, măcar că e unul incomplet (ceea ce, la o adică, nu e chiar deloc puțin lucru)! 4. Politica seducției. Erosul socratic și erosul platonician (sau despre cum nu are dreptate cel sedus) Subtitlul Banchetului este peri érotos. Iubirea despre care se vorbește în dialog este iubirea homosexuală, mai exact o subspecie a acesteia: paid-erastia. Amintesc că relația paid-erastică era dublată de una paid-agogică, adică

Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
ascendentă”, e adevărat, dar una empirică, încât e greu de acceptat, în cazul lui Socrate, transformarea mișcării erotice într-o experiență metafizică. Și cum trecerea aceasta, în Banchetul, există, ea nu poate aparține decât lui Platon. Aspectul moral, pe filieră platoniciană, e în subordine; pentru Socrate acest aspect este esențial și dacă el există, poate să-i urmeze orice, nu importă, căci orice i-ar urma nu poate fi nici urât, și nici rău. La Platon aspectul moral e condiționat de

Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
privește pierdut pe tineri după cum disprețuiește frumusețea masculină. Ce este, în acest caz, Socrate altceva decât un duplicitar, un ironist în sensul prim al termenului, un disimulant! Aici văd contribuția lui Vlastos, în diferența operată între erosul socratic și cel platonician. Vreau să dezvolt cele patru diferențe plecând de la Vlastos, și numesc diferențele în felul în care urmează: diferența ontologică: în mod implicit, erosul dă seamă unei atât de mari încărcături ontologice încât Platon nu se sfiește să sfârșească întregul proces

Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
pe pământ; există Frumusețe pe pământ numai întrucât ea este posibilă în cer. Și fiindcă Forma Frumuseții este accesibilă privirii, Forma însăși a Frumuseții se livrează sub aspectul imaginii: tânărul frumos. Scurt spus, și cu termenii lui Vlastos: „în erosul platonician, cea iubită este Forma transcendentă a Frumuseții a cărei imagine e băiatul cel frumos”. Socrate e la celălalt capăt al ierarhiei. El nu iubește o imagine. El iubește ceea ce efectiv iubește, pe Alcibiade, nu iubirea în sine, chiar dacă-l aruncă

Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
fi dormit cu tatăl meu sau cu fratele mai mare. Și, după întâmplare, ce credeți că am simțit? De, m-am simțit, firește, umilit, însă totodată copleșit de admirație”. Până în faptul dimineții, Alcibiade gândește ca Platon (sau invers), căci erosul platonician nu suspendă contactul, îl presupune. Amantul cere satisfacție și erosul platonician crede nepotrivit a o refuza; contactul trupesc și pasiunea însoțitoare a acestui contact intră în zona firescului pentru Platon, a firescului devenit necesar (căci există printre cele naturale unele

Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
după întâmplare, ce credeți că am simțit? De, m-am simțit, firește, umilit, însă totodată copleșit de admirație”. Până în faptul dimineții, Alcibiade gândește ca Platon (sau invers), căci erosul platonician nu suspendă contactul, îl presupune. Amantul cere satisfacție și erosul platonician crede nepotrivit a o refuza; contactul trupesc și pasiunea însoțitoare a acestui contact intră în zona firescului pentru Platon, a firescului devenit necesar (căci există printre cele naturale unele care nu sunt de tot necesare, sexul, de pildă). Phaidros e

Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
pe celălalt, să îl sărute, să împartă același pat cu el. Intimitatea fizică este în „diferența de contact” exact ceea ce este ontologia socratică în „diferența ontologică”. În privința „diferenței de contact”, căci aici i-am aflat și numele, Socrate preferă intimității platoniciene intimitatea limitată la contactul mental și vizual. Este de sesizat, de asemenea, o diferență între Socratele lui Xenofon și cel al lui Platon. Primul se teme efectiv de contactul fizic; al doilea, cel platonician, nu mai e la fel de îngrozit (spre

Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
aflat și numele, Socrate preferă intimității platoniciene intimitatea limitată la contactul mental și vizual. Este de sesizat, de asemenea, o diferență între Socratele lui Xenofon și cel al lui Platon. Primul se teme efectiv de contactul fizic; al doilea, cel platonician, nu mai e la fel de îngrozit (spre exemplu, acceptă provocările lui Alcibiade de a se lupta goi, dar nu încurajează demonstrațiile de afecțiune de acest fel); diferența etică: e, într-un fel, în continuarea „diferenței de contact” și debutează cu o

Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
când privim frumusețea de aici, aducându-ne aminte de frumusețea cea adevărată, simțim cum ne cresc aripile”. Dragostea este privită ca un fel de mania (delir) și Platon proclamă acest delir drept cea mai frumoasă formă de „posedare” divină. Erosul platonician e nebunie, fie ea homoerotică sau heterosexuală. Sufletul e prins între bucurie și durere (la urma urmei între Poros și Penia, dar nu în onomastica exclusivă, cât în atributele celor doi) și se comportă în felul următor: „Prins în aceste

Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
a găsit pe cel care să-l vindece de mult prea multa-i suferință”. Cel îndrăgit nu dispare ca fiind sublimat, el rămâne un partener necesar, dar ca subiect al plăcerii comune, împărtășite, nu ca obiect al satisfacției unilaterale. Erosul platonician e dublă activitate: comunicare și avânt către lumea eide-lor (imanența care urcă, și pe măsura urcușului ceea ce este imanent în urcător se diluează, rămâne fără de semnificație) și, pe de altă parte, revărsare în sufletul celui îndrăgit a „izvoarelor lui Zeus

Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
prin strategii adiacente (nemurirea sufletului, în cazul de față). Există chiar un paralelism în desfășurarea dialogurilor: „discursurile-martor” din Banchetul sunt corelate în Phaidros cu discursul lui Lysias și critica socratică a acestui discurs. Brès vorbește în acest loc de „soluția platoniciană la problema iubirii” și o vede în trecerea de la iubire la Logos, de la contemplația iubirii (Banchetul) la logica iubirii (Phaidros). Mai întârzii aici asupra unui ultim aspect, unul tehnic și pe care îl văd născut în alegoria atelajului. Socrate trece

Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
reținut care îl avantajează pe Platon. El intuiește că atunci când Dumnezeu alege pe cineva, îl duce mai întâi în pustie. Așa s-a întâmplat cu Isus și așa se întâmplă cu Socrate și cu pustia. Pustia socratică este, în scenariul platonician, afara cetății, așa cum se petrec lucrurile în Republica și Phaidros, așa cum se întâmplă lui Platon însuși când se pune pe sine în și sub condiția pustiului încă de la începutul Legilor (unde Atenianul - un străin!, adică Platon însuși autopus în postura

Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
întrebării, a cererii de răspuns, răspuns redus, iar nu sedus. Și asta pentru că „orice răspuns pe care mi l-aș da de la mine însumi m-ar pierde”. În fine, și prin repetiție, ca să văd unde sfârșește politica erotică de tip platonician, reinvoc pe Marion, și nu e cazul să justific în exces: „Don Juan nu practică reducția (s.m.) decât la modul seducției (s.m.). Înainte de a se distinge, reducția și seducția (s.m.), și una și alta erotice, sunt de acord în faptul

Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
la dimensiunile sale reale, anvergura și esențele unui orizont istoric confecționat prioritar din scene disparate. Dezamăgiți metodic de „societatea spectacolului” și excedați de proceduri am reușit să „necropsiem” platonismul cu abilitate chirurgicală. Știm, indiscutabil, o seamă de amănunte despre Ideile platoniciene, despre tripartiția sufletului și poate despre Cetatea Ideală. S-a vorbit mai puțin despre felul în care Platon înțelegea să facă filozofie și politică dincolo de ireverențele destinului. Pare să conteze prea puțin pentru contemporani faptul că „și după întoarcerea sa

Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
era țesută viața politică siracuzană”. Suntem, fără excepție, gata să admitem din rațiuni de probitate că Platon, așa cum îl cunoaștem noi azi, este produsul unui anumit „comentarism”. Și cum ar putea fi altfel de vreme ce nu există secol în care Ideile platoniciene să nu fi fost pândite de uitare? Va trebui în egală măsură să consemnăm (cu o anume resemnare) și evaluările unui profesor parizian de filozofie care, încă la 1900, semnala (în prefața monografiei sale despre Platon) faptul că, printr-o

Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
renunțăm la modelul cartezian-clasic de cercetare. Pentru a nu cădea în capcanele formalismului logic (pe urmele lui Aristotel) e necesar să medităm cu mai multă răbdare la ceea ce unul dintre profesorii noștri considera a fi „geniul vizual al platonismului”. Logosul platonician pare să fie „materia” primă a semnelor pe care filosoful le pregătește pentru ochi. Și nu e vorba aici doar de „ochiul interior” pe care îl invoca Platon. Reiterăm aici ideea, tot mai puțin originală, conform căreia Platon este primul

Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
aspiră la legitimitate, implică mitizare. Dacă demitologizarea se produce într-un orizont „echipat” cu o tehnologie specifică, mitizarea presupune o artă. Arta mitizează în sensul în care cultivă cu metodă implicitul în detrimentul explicitului. Respingând inovația în artă (pe linia exigențelor platoniciene) și, în general orice derapaj de la linia tradițională, se încearcă strategic evitarea pulverizării unei semnificații direcționate care legitimează un raport de putere determinat. Pericolul pe care îl poartă cu sine orice inovație nu are în vedere considerente de natură estetică

Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
persuasivă. În acest sens, mitul se dovedește a fi „organul” indispensabil oricărei gândiri care urmărește să acceadă la esențe. De aceea pentru Platon, mitul nu ține de imaginar (înțeles în calitate de construct ficțional), ci de imaginal (definit drept construct ontologic). Textele platoniciene justifică această apreciere în condițiile în care ele conțin în diverse ocurențe argumente potrivit cărora la intelect participă și facultățile de cunoaștere ale sufletului irațional. Mitul este locul unde Ființa devine accesibilă ca „acțiune”. Platon se servește de imaginea mitică

Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
accesibilă ca „acțiune”. Platon se servește de imaginea mitică pentru a descoperi (conform expresiei lui Michel Foucault) un interstițiu între „privirea deja codificată și cunoașterea reflexivă, anterioară cuvintelor, percepțiilor și gesturilor care sunt desemnate să o traducă”. De aceea filosofia platoniciană nu își propune să producă în mit o relație de adevăr, ci un model funcțional de configurare justă a raporturilor de putere. Dialogurile se află, față de mit, într-o relație specifică de utilizare. Segmentul de scrieri platoniciene care preferă soluționări

Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
De aceea filosofia platoniciană nu își propune să producă în mit o relație de adevăr, ci un model funcțional de configurare justă a raporturilor de putere. Dialogurile se află, față de mit, într-o relație specifică de utilizare. Segmentul de scrieri platoniciene care preferă soluționări mitice ale subiectelor filosofice a constituit un motiv constant de critică. Numai o înțelegere greșită a relației lui Platon cu mitul mai poate da ocazia reluării dezbaterilor în ton hegelian asupra relevanței părții mitice a dialogurilor. Aceste

Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
logos și mythos. „Se știe că Platon a construit politicul, (și concomitent a delimitat filosoficul ca atare) excluzând din pedagogia cetățeanului și, mai general, din spațiul simbolic al cetății, miturile și formele majore ale artei care le erau atașate (. . .) Decizia platoniciană cu privire la mituri se sprijină pe o analiză teologico-morală a mitologiei: miturile sunt ficțiuni, și aceste ficțiuni povestesc minciuni profanatoare despre divin. Prin urmare, miturile trebuiesc corectate, eliminate, trebuie prescrise toate aceste povestiri despre paricide si matricide, asasinări de tot felul

Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
tradițională marchează o anume înțelegere a rezervelor lui Platon față de arta nouă. Chiar un filosof redutabil, așa cum este Dominique Quessada pare prins în această capcană. Într-o lucrare care propune o analiză a funcționării și efectelor publicității confruntate cu proiectul platonician, acesta se face vinovat de o înțelegere deficitară a codajelor la care invită orice orizont iconic. Reiterăm aici ideea conform căreia în tradiția Academiei conceptul de eikôn are un înțeles mult mai larg decât cel acreditat prin conotațiile sale moderne

Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
l’objet de remarques platoniciennes incidentes mais fondamentales; elles contribuent à fixer le langage et l’outillage d’une science géométrique nouvelle.” Platon păstrează mereu în toate dialogurile sale ceea ce Deleuze numea „substratul reactiv al limbajului”. Zugrăvind, prin intermediul mito-imaginii, discursul platonician își păstrează prospețimea pentru că este imun la ceea ce Roland Barthes numește fascismul limbajului. În opinia lui Barthes, limbajul nu este nici reacționar, nici progresist, ci este pur și simplu fascist: el nu înseamnă interdicția, ci obligația de a spune...) Caracterul

Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
suport. Imaginile vizuale se combină mental mult mai ușor decât reprezentările lingvistico-semantice, care sunt obligate la un număr limitat de configurații rezultate din constrângerile de natură sintactică și din cerința de consistență logică. Numai aici aflăm explicația justă a „egiptomaniei” platoniciene, a înclinației sale accentuate pentru canonism și schematism. Conectarea produsului iconic la o pedagogie convergentă a virtuții permite un anume control al interpretărilor. Și tocmai din acest motiv, fie că ne place, fie că nu, Platon nu era un adept

Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]