721 matches
-
pe care el îl aduce în cadrul analizei. Tot Sandler mai spune că „interpretarea pe care o dăm mecanismelor de apărare este într-adevăr o creație de noi reprezentări mentale în legătură cu mecanismele utilizate de pacientul analizat”. Astfel, interpretarea mecanismelor ar permite psihanalistului să-i ofere pacientului o reprezentare a mecanismelor pe care le-a utilizat. 2. Aplicații în psihoterapietc " 2. Aplicații în psihoterapie" Speranțele cercetătorilor și practicienilor de dezvoltare a psihoterapiilor se îndreaptă în mare parte spre studiul mecanismelor de apărare. Perry
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
După cum am văzut în capitolul 2 al prezentei lucrări, funcția defensivă a umorului este astăzi larg recunoscută, dar practicienii și cercetătorii încep să se ocupe de rolul pe care acesta îl joacă în psihoterapie. Grotjahn (1949) a fost probabil primul psihanalist care a considerat umorul un instrument terapeutic. Deși rolul său nu este unanim recunoscut, o lucrare cum este cea a lui Kuhlman intitulată Umor și psihoterapie (1984) a stimulat totuși reflecția și cercetarea asupra acestei chestiuni. Interesul pentru studierea apărărilor
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
apropiată le recomandă acest lucru. 3. Mecanismele de apărare ca repere în diagnosticare și indici de evoluție a tulburărilor psihologicetc "3. Mecanismele de apărare ca repere în diagnosticare și indici de evoluție a tulburărilor psihologice" Reticența (sau chiar rezistența) unor psihanaliști față de ideea unui diagnostic, ca și respingerea oricărei semiologii - asimilată unei ingerințe comportamentalist-psihiatrice sterile - sunt bine cunoscute. Partizanii acestei poziții vor fi, fără îndoială, surprinși și poate chiar descumpăniți citind două lucrări recente. Prima, Psyho-analytic Diagnosis. Understanding Personality Structure in
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
din Rutgers (din cadrul Universității de stat din New Jersey). A doua lucrare, intitulată Psychodynamic Psychiatry in Clinical Practice, The DSM-IV Edition (Psihiatria psihodinamică în practica clinică, ediția DSM-IV), îl are ca autor pe Gabbard (1994), director al spitalului Memorial Menninger, psihanalist, formator și supervizor la Institutul de Psihanaliză din Topeka, profesor de psihiatrie la Școala de Medicină a Universității statului Kansas. Cele două lucrări sunt expresia unei tendințe importante care se manifestă în cadrul mișcării psihanalitice, mai ales în țările anglo-saxone, și
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
față de solicitări inconștiente, cu alegerea și respingerea conștiente - într-un cuvânt, judecata, atât în sens moral, cât și logic”. Pentru Lagache, scopul operațiunilor de degajare este conștientizarea posibilităților de care dispune subiectul, faptul de a le „trăi, măcar pe canapeaua psihanalistului”, în loc de a „nu le trăi”, de a le „mortifica”. O contribuție importantă a lui Lagache privește descrierea elementelor caracteristice degajării: 1) recunoașterea, considerată esențială, de către subiect a dorințelor și apărărilor sale fantasmatice; 2) rolul important pe care-l îndeplinește conștiința
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
fetiței, o „mamă neagră” vine și o persecută, vrea s-o alunge din pat, s-o arunce în toaletă. Gabrielle explică foarte bine coexistența în ea a unei mame binevoitoare alături de mama „cu fața neagră, tare, tare urâtă”. La întrebarea psihanalistului dacă fetița detestă acest personaj malefic, ea răspunde: „Mama știe bine”, apoi adaugă: „Nu știu ce mi se-ntâmplă. Doamne, sunt alungată din pat de mama neagră și am un pat așa de bun (nice). Nu, Piggle, n-ai un pat bun
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
Când era lăsată singură cu mine, i se părea că mama cea «bună» o abandona, iar spaima față de mama «care o pedepsea» trecea asupra mea”. Meltzer (1967/1971) subliniază că, în anumite momente, tocmai din cauza acestui profund clivaj al obiectului, „psihanalistul este doar un W.C.” (toiled-breast, adică un sân-toaletă), în vreme ce toate elementele „bune” vin din partea mamei, a stăpânului, a fraților și surorilor, precum și din partea prietenilor copilului. Aceste diferite exemple tind să arate în ce măsură ambivalența iubire - ură este la originea clivajului obiectului
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
nevrozelor, mai ales în nevroza obsesională, ca urmare a înrudirii acestui mecanism în special cu izolarea. Sandler (1985/1989) relatează cazul unei paciente care menținuse în afara analizei „o nevroză obsesională perfect dezvoltată, dar care se limita la spațiul dormitorului”. Când psihanalistul a vrut să „se ocupe” de acest sector, pacienta, cuprinsă de o puternică furie, i-a spus că este un subiect care nu-l privește. „Apărarea sa avea forța unei refulări, cu deosebire că pacienta era conștientă de bucata pe
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
unui gând, a unei dorințe, a unui sentiment care se constituie în sursă de conflict, refuzul de a-și recunoaște paternitatea asupra lor; - refuzul de către subiect a unei interpretări exacte care îl privește, formulată de un interlocutor (de obicei un psihanalist). Discutarea definițieitc "Discutarea definiției" Prezența parantezelor ce încadrează prefixul cuvântului (de)negare accentuează efectul provocat de condensarea termenilor negare și denegare, între care este atât de greu de ales pentru a desemna acest mecanism. Laplanche și Pontalis (1967), cărora li
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
trebuie ca enunțul și negarea sa să se refere la elemente purtătoare ale unui conflict inconștient, care sunt refuzate din chiar acest motiv. Al doilea sens al termenului „denegare” se pretează în mai mare măsură unei discutări amănunțite: interlocutorul, chiar psihanalist, poate pur și simplu să se înșele în interpretarea sa, iar denegarea practicată de subiect (care nu mai este, în cazul de față, o apărare) își găsește justificarea. Insistând asupra echivalenței (de)negare-rezistență, Freud (1937b/1987) consideră că refuzul interpretării
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
și simplu să se înșele în interpretarea sa, iar denegarea practicată de subiect (care nu mai este, în cazul de față, o apărare) își găsește justificarea. Insistând asupra echivalenței (de)negare-rezistență, Freud (1937b/1987) consideră că refuzul interpretării date de psihanalist nu este decât un semn al rezistenței pacientului. În schimb, deși recunoaște că adeziunea acestuia din urmă la interpretare este apreciabilă, el lasă să se înțeleagă, nu fără o anumită ironie, că psihanalistul tinde să păstreze avantajul de partea lui
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
1987) consideră că refuzul interpretării date de psihanalist nu este decât un semn al rezistenței pacientului. În schimb, deși recunoaște că adeziunea acestuia din urmă la interpretare este apreciabilă, el lasă să se înțeleagă, nu fără o anumită ironie, că psihanalistul tinde să păstreze avantajul de partea lui: „Noi avem întotdeauna dreptate în fața acestei sărmane ființe lipsite de ajutor pe care o analizăm, oricare-ar fi comportamentul său față de afirmațiile noastre”. După care adaugă că un „nu” al pacientului nu dovedește
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
ființe lipsite de ajutor pe care o analizăm, oricare-ar fi comportamentul său față de afirmațiile noastre”. După care adaugă că un „nu” al pacientului nu dovedește nimiccu privire la exactitatea interpretării, iar un „da” direct este la fel de echivoc. De fapt, psihanaliștii admit o marjă de eroare în interpretările lor. Leclaire (1968) face ironii pe seama analistului care se complace „pentru o clipă în cultul bine cunoscutului principiu potrivit căruia pacienții nu au niciodată dreptate”, anulându-le astfel manifestările de rezistență. Greenson (1967
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
pacientul o va semnala prin denegarea verbală pe care i-o va opune sau printr-o formă de rezistență și de evitare comportamentală”. Little, care, timp de 7 ani, a urmat o cură psihanalitică dirijată de Winnicott, insistă asupra prudenței psihanalistului: „Făcea foarte puține interpretări și numai atunci când conținutul lor urca spre pragul conștientului. În acel moment, bineînțeles, interpretarea suna just. El nu era «infailibil», ci exprima adesea sugestii sau supoziții: Cred că se poate ca...», «Mă întreb dacă...» sau «S-
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
acest fel, puteam să-i gust sau să-i simt cuvintele, după care eram liber să le resping sau să le accept” (în Marc, 1987). Cea mai bună soluție este, cu siguranță, aceea preconizată de Freud (1937b/1987), care recomandă psihanaliștilor să adopte o atitudine de bun-simț și de modestie: „Nu merităm reproșul că am respinge cu dispreț atitudinea subiectului analizat față de construcțiile noastre. Ținem în mare măsură seama de ea și extragem adesea repere prețioase”. Istorictc "Istoric" În 1895, în
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
moartea tatălui, chiar dacă, așa cum subliniază Freud, „fusese surprins că are asemenea gânduri, deoarece este un lucru absolut sigur că moartea tatălui nu a putut fi niciodată obiectul dorințelor, ci doar al temerilor sale”. Respingerea de către pacient a interpretării date de psihanalist și potrivit căreia el ar dori moartea tatălui ilustrează cel de-al doilea aspect al mecanismului denegării. Comentând reacția pacientului, Freud afirmă: „Pacientul este foarte emoționat, dar și foarte sceptic (...). Pacientul admite că toate acestea sunt destul de plauzibile, dar firește
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
și obține un post de chirurg în același centru medical universitar unde fusese spitalizat. În scurtă vreme, el prezintă manifestări depresive intense, mai ales când trebuie să prescrie medicamente. După o nouă cădere, el cere să-l revadă pe Gamill, psihanalistul său, căruia îi expune astfel dificultățile prin care trece: „Înainte aveam o excelentă judecată clinică, aproape infailibilă; acum am pierdut judecata dumneavoastră”. Conștientizând acest lapsus, Jack și Gamill înțeleg că el este legat de o identificare proiectivă masivă a pacientului
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
o reactualizare a mecanismului legat de idealizarea mamei infailibile din copilărie, care s-a prelungit în cursul adolescenței, în ciuda nemulțumirilor exprimate de Jack ca reacție la influența stăruitoare a mamei. Este interesant de notat că ruptura legăturii fantasmatice idealizate cu psihanalistul, prilejuită de plecarea acestuia, este evenimentul care pune în evidență identificarea proiectivă cu mama idealizată, cu rol de apărare împotriva angoaselor de separare. Părțile bune, ca și părțile rele internalizate depind de acest mecanism rămas fixat în mod activ, fără
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
pulsiunea morții și, după o interpretare mai brutală, ea revine în ziua următoare spunând: „Ceea ce mi-ați zis ieri este din Melanie Klein, p. 428, editura Payot!”. Și-a petrecut oare toată noaptea citind-o pe Melanie Klein, se întreabă psihanalistul, numai ca să nu mă lase să o domin din punct de vedere intelectual? Într-adevăr, specialistul a constatat că pacienta „a început să vorbească «în manieră kleiniană» și cu mare minuțiozitate” (Schaeffer, 1989). În testele proiective, răspunsurile „intelectualizante” permit subiectului
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
să-i aducă la cunoștință intenția de a se căsători cu Mathilde, fiica mai mare a lui Freud. Agresivitatea lui Freud față de acest pretendent neașteptat nu s-a manifestat direct, ci întorcându-se asupra propriei persoane, întrucât în aceeași zi psihanalistul și-a zdrobit degetul mare de la o mână. Astfel, conchide el, „când un membru al familiei mele se plânge că și-a mușcat limba, și-a zdrobit un deget etc., îi pun întotdeauna întrebarea: «De ce ai făcut asta?»”. Există și
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
Expresie a unei relații imaginare cu celălalt, această „situație proiectivă” poate fi decriptată și permite o degajare pornind de la interpretările care îi sunt date. Lebovici (1992) relatează cazul uneia dintre pacientele sale care acordă o mare importanță modului în care psihanalistul o privește când o întâmpină la cabinet. Dacă acesta este puțin preocupat, ea se simte „disprețuită”, reacție în mare parte proiectivă. Faptul o trimite cu gândul la experiențe de același tip, trăite în relația sa ambiguă cu tatăl. Întregul interes
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
Aronson, în Beauvois și Joule, 1981). Istorictc "Istoric" În cele câteva rânduri consacrate lui Jones, cu ocazia celei de-a cincizecea aniversări a celui care mai târziu va deveni biograful său, Freud (1929/1994) se declară încântat de faptul că psihanalistul englez a descoperit raționalizarea (în 1908), pe care el o consideră un „concept important și un termen indispensabil”. Freud va face, încă din 1909, frecvente trimiteri la această apărare în scrierile sale. A. Freud (1936/1993) nu o include în
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
pulsiunile periculoase nu ne sunt cunoscute, ele fiind deci private de orice influență. Pornind de la existența acestei refulări reușite, Le Guen et al. (1985) au putut ajunge la un aforism cu atât mai paradoxal cu cât este enunțat de niște psihanaliști: „Ființa umană nu este născută pentru a fi psihanalizată; refularea nu este făcută pentru a fi suspendată”. Istorictc "Istoric" Psihanaliza nu poate fi concepută în absența refulării, care este unul dintre „stâlpii” săi, afirmație deseori repetată de Freud. Așadar termenul
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
ea trebuind să le comunice imediat (1895/1965). În sfârșit, Freud a ajuns să practice tehnica psihanalitică așa cum este aplicată ea în prezent: bazată în special pe metoda asociațiilor libere și pe regula fundamentală de a nu-i ascunde nimic psihanalistului. „Analistul, scrie Freud (1940/1967), este persoana în măsură să intuiască inconștientul pacientului și care, comunicându-l acestuia, permite eului său să-și cunoască mai bine inconștientul.” În cazul nevrozelor traumatice s-a utilizat o altă tehnică, destinată să producă
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
grupului newyorkez (Hartmann, Kris) au admis că instinctele pot fi „dezagresivizate”. Cât despre energia sexuală, ea se află, bineînțeles, la baza sublimării. Acesta este punctul esențial al teoriei lui Freud, lucru pe care Bachelard (1957) i-l reproșează, regretând că psihanalistul explică „floarea prin îngrășământul ei”! Dar și aici există o divergență în interpretare, pentru că nu se știe exact despre ce energie sexuală este vorba. Freud distinge într-adevăr pulsiunile pregenitale sau parțiale, etape ale dezvoltării - pulsiuni orale, anale și sadice
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]