KorAP: Find »[drukola/base=sarmați & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...11 12 13 ...16 >

380 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

părăsită de pătura bogată de coloniști, nu mai era tentantă pentru goți. Pătrunderea și așezarea goților în teritoriile de la de la sud și est de Carpați, care au dus curând și la izbucnirea unor conflicte cu foștii "aliați", daci, carpi și sarmați, nu s-a petrecut, în același timp, în toate teritoriile. Primele teritorii afectate de această pătrundere au fost cele din nordul arealului (spațiului) dacic, în care, în a doua jumătate a secolului al III-lea d. H., au pătruns grupuri

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și pătrunderea mai târzie și limitată în Transilvania. În perioada tetrarhiei (285-305), goții au reluat atacurile împotriva Imperiului pe uscat, dar sunt înfrânți sistematic. În aceeași vreme, carpii își intensifică din nou atacurile (acțiunile) împotriva romanilor, uneori împreună cu goții și sarmații, dar și ei sunt înfrânți și colonizați în parte pe teritoriul roman. Secolul IV aduce chiar din primii ani schimbări esențiale în ceea ce privește situația etno-demografică a regiunilor din nordul Dunării de Jos. Acum se constată o creștere demografică semnificativă și o

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
chiar din primii ani schimbări esențiale în ceea ce privește situația etno-demografică a regiunilor din nordul Dunării de Jos. Acum se constată o creștere demografică semnificativă și o rapidă populare a regiunilor joase de câmpie, în care anterior se mișcau liber grupuri de sarmați nomazi. Într-un timp relativ scurt are loc o reașezare în teritoriu a comunităților umane. 13 Dacă în perioada anterioară populațiile dacice și sarmatice și-au păstrat propria identitate culturală și etnică, deși au conlocuit mult timp una lângă alta

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
același teritoriu, în secolul al IV-lea dispare orice individualizare culturală, așa cum dovedește arheologia. De-aici marea dificultate, pentru cercetători, de identificare și atribuire etnică a descoperirilor aparținând complexului cultural Sântana de Mureș-Cerneahov. Acum dispare și nomadismul practicat anterior de sarmați. Componenta sarmatică nu lipsește din noua configurație etnică a secolului al IV-lea, dar ei devin sedentari în această perioadă. Transformările amintite atestă o nouă coloratură etnică. Așezarea goților în aceste teritorii dacice, la est și sud de Carpați, și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
la est și sud de Carpați, și organizarea lor în comunități rurale, în care se practică agricultura, creșterea vitelor și meșteșugurile casnice, reprezintă evenimentul semnificativ ce determină ulterior toate celelalte schimbări. Pe lângă goți, a doua componentă etnică este cea a sarmaților, care își organizează propriile așezări (vezi mai sus). Populațiile dacice, pe care goții le găsesc la instalarea lor în noile teritorii, se adaptează noilor condiții politice (istorice) impuse de goți. Acestea locuiesc acum, în secolul IV, nu doar în zonele

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
migrației popoarelor". Este adevărat că hunii au inițiat mișcările populațiilor altaice de neam turcic și au provocat în Europa o învălmășeală generală de populații, valurile acesteia ajungând până la coastele Atlanticului și Africii de nord. Am văzut mai sus mișcările sciților, sarmaților, germanilor, dar năvala hunilor nu reprezintă decât o secvență, semnificativă, în cadrul unui proces ce a început o dată cu migrația grupurilor de populații germanice. Hunii erau de neam turcic sau turanic (așa le numeau vechii perși) o dovadă fiind resturile de limbă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Marea Aral și Lacul Balhaș, dar, pe la mijlocul secolului al IV-lea, ele se pun în mișcare și, fiindu-le închisă calea spre sud, din cauza statului persan, ele pornesc spre apus și trec Donul, în 375, după ce au supus pe alani (sarmați) din Kazahstan și din ținutul cuprins între Volga și Don. Trecerea Donului de această numeroasă masă etnică a reprezentat un atac de mari proporții, o irezistibilă năvală ce i-a adus într-un an până în Dacia. Ambrosius, istoric bisericesc, prezintă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
năvală ce i-a adus într-un an până în Dacia. Ambrosius, istoric bisericesc, prezintă modul în care invazia hunică peste Don s-a întins până în centrul Europei: "hunii au năvălit peste alani, alanii peste goți, iar goții peste taifali și sarmați". 17 Într-adevăr, așezând (mânând) pe alanii supuși înaintea lor și înglobându-i în confederația lor războinică, hunii au zdrobit formațiunea politică și militară statală ostrogotă, iar bătrânul rege Ermanaric, în vârstă de 110 ani, este ucis. În urma acestei victorii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
din nordul Dunării, nu se poate hotărî să treacă în Imperiu și încearcă o ultimă rezistență în fața hunilor, retrăgându-se cu armata sa în "locul Caucaland" (undeva în Munții Buzăului), apărat de "înălțimea pădurilor și munților", de unde a alungat pe sarmați. Dar și aici, el este părăsit de vizigoți, fie de teama hunilor, fie din dorința de pradă în sudul Dunării. În cele din urmă, regele Athanaric este silit să se refugieze, în 380, împreună cu cei apropiați în Imperiu, iar în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
început să graviteze spre regiunea situată la apus de Vistula, dovadă și alianța cu vandalii-acesta era sensul mișcării lor, spre vest și sud-vest, destinul lor istoric. Vreme de peste un secol, gepizii au trăit liniștiți în regiunile lor, în apropiere de sarmați (iazigi) și vandali, ca foederati ai romanilor. Dar în jurul lui 400, sub presiunea hunilor și în urma plecării vandalilor spre apus, situația lor se va modifica. Apariția călăreților nomazi huni în apropierea Carpaților a provocat transformări adânci în situația politică și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
1995. 4. Istoria Românilor, vol. II, p. 602-603; D. Protase, Autohtonii în Dacia. II. Dacia postromană până la slavi, Cluj, 2000, p. 99-103. 5. Istoria Românilor, vol. II, p. 603-604. 6. Ibidem, p. 604-605. 7. Ibidem, p. 663-668; Gh. Bichir, Pătrunderea sarmaților la Dunărea de mijloc și de jos și relațiile lor cu geto-dacii, în MN 3, 1976, p. 115-124; Idem, Date noi cu privire la pătrunderea sarmaților în teritoriul geto-dacic, în SCIVA 44, 1993, 2, p. 135-169; 47, 1996, p. 297-312. 8. Istoria

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Românilor, vol. II, p. 603-604. 6. Ibidem, p. 604-605. 7. Ibidem, p. 663-668; Gh. Bichir, Pătrunderea sarmaților la Dunărea de mijloc și de jos și relațiile lor cu geto-dacii, în MN 3, 1976, p. 115-124; Idem, Date noi cu privire la pătrunderea sarmaților în teritoriul geto-dacic, în SCIVA 44, 1993, 2, p. 135-169; 47, 1996, p. 297-312. 8. Istoria Românilor, vol. II, p. 668-669; C. Daicoviciu, Banatul și iazigii, în Apulum 1, 1939-1942, p. 98-109; V. I. Grosu, Sarmații în spațiul geto-dacic răsăritean

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Date noi cu privire la pătrunderea sarmaților în teritoriul geto-dacic, în SCIVA 44, 1993, 2, p. 135-169; 47, 1996, p. 297-312. 8. Istoria Românilor, vol. II, p. 668-669; C. Daicoviciu, Banatul și iazigii, în Apulum 1, 1939-1942, p. 98-109; V. I. Grosu, Sarmații în spațiul geto-dacic răsăritean, în Arh.Mold. 18, 1995, p. 133-186. 9. Istoria Românilor, vol. II, p. 669-675; I. Nestor, Sarmații, în Istoria României, I, 1960, p. 671-682. 10. Istoria Românilor, vol. II, p. 678-682. 11. Ibidem, p. 682-685. 12

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Românilor, vol. II, p. 668-669; C. Daicoviciu, Banatul și iazigii, în Apulum 1, 1939-1942, p. 98-109; V. I. Grosu, Sarmații în spațiul geto-dacic răsăritean, în Arh.Mold. 18, 1995, p. 133-186. 9. Istoria Românilor, vol. II, p. 669-675; I. Nestor, Sarmații, în Istoria României, I, 1960, p. 671-682. 10. Istoria Românilor, vol. II, p. 678-682. 11. Ibidem, p. 682-685. 12. Ibidem, p. 685-687; I. Ioniță, Contribuții cu privire la cultura Sântana de Mureș-Cerneahov, în Arh.Mold. 4, 1966, p. 189-259. 13. Istoria Românilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
slavii) se instalează efectiv în ținuturile ocupate și pretutindeni-asistăm la o colonizare slavă. Nu este vorba numai despre o dominație politică, ca până atunci, și de unele grupuri reduse de populație, stabilite în mijlocul autohtonilor, ca pe vremea sciților, celților și sarmaților din vechime. De fapt, este o luare în stăpânire reală, prin așezări numeroase, pe întreaga întindere a pământului românesc. O geografie armeană, din anii 670-680, spune că mai înainte (de 602) au locuit în Dacia (nordul Dunării) "douăzeci și cinci de neamuri

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
întindea pe o suprafață de 250-300.000 km2, aceasta ar însemna 2-3 milioane locuitori. Însă, insistă el, trebuie să admiten că populația rămasă pe loc a ajuns la o condiție socială inferioară și la o mare barbarie sub stăpânitorii migratori (sarmați, goți, huni, avari). Însă de la slavi a adoptat creștinismul (instituțional) și organizarea politică (statală). Rămâne de stabilit, subliniază el, dacă această populație daco-romană s-a menținut în întreaga Muntenie actuală sau numai într-o parte a ei (Oltenia). Lot precizează

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
fortărețele de pe Dunăre au fost refăcute, s-au restabilit capetele de pod de pe malul stâng, iar în dreptul cetății Transmarisca (Turtucaia) s-a înălțat fortificația Constantiniana Daphne. Influența romană, sprijinită pe victoriile lui Constantin, i-a adus pe goți și pe sarmați, care ocupau pe-atunci Banatul și Muntenia, într-o supunere deplină, încât împăratul se mândrea că a cucerit Dacia a doua oară, reactualizând victoria lui Traian. Regiunile de nord ale Dunării se numeau, în secolele IV-V, Gotia, iar relațiile

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ei, s-au desprins și alcătuiau ramura nordică a tracilor, constituind populația autohtonă a spațiului carpato-dunăreano-pontic. În teritoriile întinse ocupate de geto-daci au pătruns, în decursul veacurilor, și alte etnii, cum au fost sciții iranieni (agatârșii), coloniștii greci, celții, bastarnii, sarmații (iazigi și roxolani), dar acestea n-au schimbat caracterul etnic al spațiului autohton. În secolele I î. H-I. d. H., s-a închegat aici un mare regat dacic ce a dăinuit de la Burebista (82-44 î. H) până la Decebal (87-106

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
limbi neindo-europene (etruscii). Aceste populații și-au abandonat limba în favoarea latinei, dar au păstrat în latina populară cuvinte din limba părăsită. Pe teritoriile din nordul Dunării, situate între Nistru și Tisa, existau înainte de venirea romanilor, diverse populații: iraniene, sciți, agatârși, sarmați (iazigi și roxolani), indo-europene. Aceste populații iraniene au fost asimilate, înainte de venirea romanilor, de o altă populație indo-europeană, tracii, care s-au extins în întreaga Peninsulă Balcanică (sudul și nordul Dunării) și în regiunile învecinate, Europa centrală și Asia Mică

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
trădători din Dârstor, în final, el însuși se va așeza în fruntea revoltaților, încercând să preia conducerea acestui "bogat colț de libertate" (Iorga). Anna Comnena scria că pe malul celălalt (nordic) al Dunării sunt "sciți" (români), care se bat cu "sarmați" (pecenegi), iar "sciții", refugiindu-se dincolo de Dunăre, se ocupă cu agricultura, semănând mei și grâu, deducem că ei sunt, de fapt, localnici. Attaliates menționează "cetățile (orașele) de la Istru" și în alt context, pentru prima jumătate a secolului al XI-lea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de Selte. Matei din Edesa susține că împăratul Isaac ar fi trecut în nordul Dunării, în urmărirea pecenegilor, dar informația cronicarului nu este confirmată de alte izvoare. Sub Alexie I, prin 1086, "un neam scitic" (pecenegii), prădat în permanență de "sarmați", a trecut Dunărea în sud, cu acordul conducerii populației eterogene din Paristrion, și au devastat teritoriile bizantine, după cum relatează Anna Comnena. Un ultim atac al pecenegilor împotriva Bizanțului pare să se fi produs la începutul domniei lui Ioan II Comnenul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Bizanț, pătrunzând prin sudul Moldovei. Despre invazia cumană în sudul Dunării, din 1087, vorbește Anna Comnena, în biografia tatălui său, împăratul Alexios I. Autoarea spune că invazia a fost săvârșită de o armată numeroasă condusă de "scitul" Tzeglu, alcătuită din sarmați (cumani), sciți (pecenegi) și daci (unguri), conduși de Solomon. Dar năvălitorii au fost înfrânți și cumanii s-au repliat dincolo de Dunărea înghețată, în sudul Moldovei sau în Muntenia; sălașele (locuințele) lor principale se aflau în ținuturile de stepă de la apus

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Evoluția creștinismului în secolele VII-X 88 Definitivarea creștinismului nostru (secolele IX-X). 93 Ritul bizantino-slav la români 93 CAPITOLUL III POPULAȚIILE MIGRATOARE ÎN NORDUL DUNĂRII (275-602) 102 Raporturile autohtonilor cu migratorii (alogenii) 102 Populațiile migratoare pe teritoriul Daciei după 275 107 Sarmații 107 Goții 110 Hunii 115 Gepizii 120 Avarii 124 PARTEA a II-a DE LA INSTALAREA SLAVILOR LA REVENIREA IMPERIULUI (602-970) 133 CAPITOLUL IV Populația autohtonă în secolele VII-X 135 Situația etno-demografică 135 Structurile economice-ocupații și îndeletniciri 137 Circulația mărfurilor și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Corola-publishinghouse/Science/1105_a_2613

în mod oficial. Dar care este legenda originii Moldovei și Țării Românești? Pentru Moldova, cronicarul Dimitrie Cantemir, în Descrierea Moldovei, propune o povestire frumoasă, structurată, care se înscrie în linia cronicii anterioare a lui Miron Costin. Cantemir povestește că invaziile sarmaților, ale hunilor și ale goților au distrus Moldova și coloniile romane. Locuitorii, fugind de furia barbarilor, s-au adăpostit în munții Maramureșului, reușind astfel să supraviețuiască. Atunci cînd s-au simțit sufocați de creșterea populației, conducătorul lor, Dragoș fiul lui

by CATHERINE DURANDIN [Corola-publishinghouse/Science/1105_a_2613]
Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264

deși era în mare parte păgână, armata romană nu a reușit să împiedice crearea condițiilor favorabile răspândirii creștinismului. Prezența armatei din diferite zone geografice ale Imperiului a contribuit la răspândirea Evangheliei printre populațiile subordonate Romei (getuli, mauri, iberici, gali, britani, sarmați, daci, germani, sciți), iar mai apoi și pe unele insule necunoscute până la acea dată multora nominal sau geografic. Creștinismul era cunoscut și de populațiile cele mai înapoiate care îl invocau pe Cristos asemenea celor cu tradiție apostolică din Grecia, deși

Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu (2010) [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]