360 matches
-
a secolului XVIII, mai ales cea minoră.” Modelele au fost depistate și mai tîrziu, cutare vers din Heliade nu este decît o traducere din Lamartine, ideile despre artă ale lui Grigore Alexandrescu trimit În chip direct la Boileau. Valea, spațiul securizant al lui CÎrlova, Grigore Alexandrescu, este o variantă a vîlcelei lamartiniene. Florile Bosforului duc gîndul la Orientalele lui Hugo, un episod din Primăvara amorului reproduce un fragment din Anacreon. Figurile cele mai răspîndite ale imaginarului sînt acelea folosite de romanticii
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
chipuri milioane”), Între apă și verdeață (se va vedea ce rost au aceste elemente În pesajul fantasmatic al lui Alecu Văcărescu!) există o legătură „Într-un fel de la natură”, adică strînsă și firească. Al doilea element este peisajul sau spațiul securizant („l’objet ponctuel”) al idilei. El nu este interiorul unei case, cum ne-am aștepta, dat fiind nota intimă și lascivă a versurilor, ci apa și verdeața, la care se adaugă o altă dimensiune, spațială și morală: singurătatea: „Zic c-
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
este o „dulce ivire”, iar priveliștea tinerimii Înrolate sub steag este de asemenea tot dulce: „ce privire dulce mie!” Tema dulcelui cheamă, În poezia lui CÎrlova, pe aceea a plăcerii sau a plăcutului. Ea ne conduce spre al doilea spațiu securizant al poetului, acela din Păstorul Întristat și Înserare: „trista vale”, pierdută la un capăt Într-o cîmpie plină de iarbă, străjuită la celălalt de vîrful unui munte. CÎmpia este Încoronată de o „dumbravă deasă”, iar valea este străbătută de o
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
din sînu-i un vînt răcoros, zefirul ascultă „cu plăcere” cîntecul filomelei, luna se urcă pe orizont „plină de plăcere”, de departe se aude „cu plăcere” glasul de păstorițe și fluierul de păstor melancolizat etc. Privirea lunecă moale peste acest peisaj securizant și se oprește, strategic, la marginile lui. Nici o dorință, la CÎrlova, de a depăși „fruntea prea măreață” care Înconjuară acest loc de petrecere și de jale. GÎndul nu merge mai departe decît privirea, iar privirea, ușor Înfiorată, străbate drumul invers
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
s-a putut remarca la alți romantici (propensiunea spre Înălțimi, tulburarea În fața transcendentului!) nu există În poezia lui CÎrlova. Expansiunea lui este limitată, privirea nu trece dincolo de limitele peisajului, privirea se Întoarce, bucuroasă, spre „negura mîhnirii” din interior. Căci locul securizant (valea tristă și euforizantă) este, În același timp, o sursă de neliniște. Ea ocrotește, dar nu vindecă. Ceva lipsește (În Inserare: ființa „care poate să-l facă fericit”, În Păstorul Întristat: păstorița „cu chip prea dulce”) și absența transformă spațiul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
În raport cu CÎrlova, mai complex, decorul său este mai larg și poemul său este mai savant construit. Însă emoția pare la elegiacul CÎrlova mai puternică, confesiunea mai sincer lirică, obiectele (aceleași, În fond) formează la el un spațiu intim, un peisaj securizant. Este greu de spus, În cazul lui Ion Heliade Rădulescu, care este peisajul, său, locul și timpul În care spiritul creator se simte ocrotit, apt pentru contemplație, deschis fără rezerve spre universul din afară. Repetiția unor elemente (În Zburătorul și
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
El se simte bine peste tot, căminul său este acolo unde se deschide o perspectivă mare, unde lucrurile se Înmulțesc. Se simte mai ales bine, nespus de bine, ca și Lamartine, Într-un cămin-originar (acela din Anatolida). Locul ideal, deplin securizant, este așezat „sub tinda omnipotenței”, acolo unde se află tronul divinității. Dar acest spațiu-matrice este inaccesibil ca și spațiul adamian deschis În Imnul creațiunii: modele pierdute, teme, În poezie, de meditație tristă și de reverie euforică. În peisajul evului de
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de provocare a istoriei, loc de incitație la rebeliune Împotriva prezentului, loc, În fine, În care, meditația, reveria nu liniștesc spiritul, ci Îi sporesc melancoliile și incertitudinile. Orice retragere este urmată, la el, de o nouă provocare a neliniștii. Spațiul securizant este la acest romantic, urmărit de blestemul soartei spațiul maximei contestații. Natura nu-l tămăduiește de tristețe, natura Îl reface energiile spiritului. Într-un poem (Întristarea) se arată, În stilul celui, mai fidel lamartinism, scîrbit de zgomotul cetății. Vrea liniștea
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
a peisajului pastoral În Epistola către Ion CÎmpineanu), elementele sensibile rămîn ascunse, fantezia caută alte mijloace pentru a personifica o idee. Din punctul de vedere al analizei noastre, ele nu oferă prea multe șanse. Obiectul intim este o abstracțiune, spațiul securizant nu apare pentru că spiritul creator se confruntă, acum, nu cu un număr de elemente din universul material, ci cu un număr de noțiuni, categorii morale și sociale. Figurile spiritului, strategia lui pot fi În continuare urmărite, Însă cu puține rezultate
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
sub umbre, negurînd. Îmbălsămitul aer ce cîmpul răspîndește, Cu aerul de mare s-amestecă plăcut; Sub malul singuratic un val abia mugește; Zefirii dulci aleargă și undele sărut”, În acest decor sincretic („eden al lumii”) pare a se situa spațiul securizant al lui Bolintineanu. În „fundu-acestui cadru” care unește parfumurile și culorile pămîntului și ale apei, simțurile ating pragul de sus al beției, iar poezia (transformată Într-o componentă a realului) găsește izvoarele ei nutritive. Cadrul mai este evocat Într-un
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
nepotrivită! Ce să fac aici, așteptînd să se facă ziuă?... Să vorbesc cu tine... Hai deci să stăm puțin de vorbă.” Poetul așteaptă, dar, ora potrivită, ceea ce vrea să zică: tihna, micul confort, retragerea protectoare, căci numai În acest spațiu securizant literatura poate să se nască. „Teroarea de fenomenul boreal” (G. Călinescu) se dovedește a fi, astfel, condiția liminară a creației la Vasile Alecsandri. Inspirația nu-i creează o stare de criză și nu-i provocată de o mare criză interioară
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
asprime scitică, oroarea față de „timpul rău” năvălesc În poem. SÎnt, În fapt, mai multe planuri (spații) care se concurează În Pastelurile lui Alecsandri (cele mai reușite, sub raportul compoziției). Cel dintîi este spațiul căminului: refugiu, loc de claustrație comodă, spațiu securizant. Este, apoi, spațiul Închipuirii („văd insule frumoase și mări necunoscute și splendide orașe, și lacuri de smarald...”), spațiul deschis, spațiul drag, dulce și lin, acela ce satisface integral „dulcele farmec al vieții călătoare”. El sugerează o promisiune de libertate. Este
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
special pentru asemenea peisaje? Sfîrșitul tabloului citat arată că sublimul În sălbăticie nu ține mult. „Sublim, sublim spectacol!”, dar ochiul caută reliefuri mai odihnitoare și le află numaidecît. La marginea pînzei se deschide „cursul pacinic” al rîului și, odată cu el, securizantul spațiu lin. Alecsandri nu stăruie În viitoarea materiei, dezordinea contrazice simțul lui de stabilitate. Elementele materiale revin, după o fază de criză, la formele de sublim liniștit, maiestos. Umplînd abisul, Rinul redevine un „gigantic nepăsător”. Alecsandri nu poate trăi prea
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
e poet... CÎmpia este un teritoriu mai vast și mai arid. Alecsandri nu l-a ocolit, versurile sale se deschid În chip frecvent spre „dulcea liniște” a șesului. Însă șesul fără hotare precise nu mai este un spațiu atît de securizant ca lunca. Imensitatea, pustietatea Bărăganului deprimă pe poet: „Pe cea cîmpie lungă a cărei tristă zare Sub cer, În fund, departe, misterios dispare, Nici casă, nici pădure, nici rîu răcoritor, Nimic nu-nveselește pe bietul călător. Pustietatea goală sub arșița
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
cerului, În atitudinea față de lucruri, un proiect liric, o figură a sensibilității este mereu contrazis În așteptările lui. Sincretismul poetului Îl pune În Încurcătură. Frivolitatea retoricii Îl poate exaspera. Peisajul urmează aceeași cale: ici, muntele este un spațiu primitor, productiv, securizant, colo muntele este un obiect terorizam Într-o imagine mai vastă a haosului. El devine, astfel, pivotul mai multor figuri: de la figura solitudinii mîndre, purificatoare, la figura ororii de labirintul vegetal... Dintre peisajele ce trec prin versurile lui Alecsandri, doar
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pe gînduri și s-apropie de foc”). Succedaneu al soarelui, focul mai are o funcție stimulatorie: provoacă meditația și eliberează imaginația... El face ca singurătatea să fie agreabilă, retragerea să fie productivă. „Tovarăș mîngîios”, vesel, focul intră În categoria obiectivelor securizante. Este, Împreună cu lampa, cadrele aurite, ceaiul aromat, și un stimulent al scrisului. Focul face, prin tripla lui determinare, ca solitudinea să devină dintr-o figură a dezolării, Închiderii, o figură a intimității fecunde (În planul imaginarului). Mirajul din natură, monumentul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de a treia etapă a exilului: un exil care celebrează un trecut fascinant. În surghiun, poetul retrăiește istoria pasiunii sale și istoria cuprinde momente de mare intensitate. Acestea angajează și un peisaj specific (peisajul martor): măreț În sălbăticie, cu valori securizante. Aici se află „locul cel tainic”, aici s-a petrecut „fericirea cea mare”, sub „dosirea” pomilor mari și umbroși a fost depus jurămîntul de dragoste: „Adu-ți aminte de locul acel de pustietate Dătător de liniștire inimilor Întristate. Copacii cei
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
a mea, departe, PÎn’ la ceasul cel de moarte, CÎnd În groapa-ntunecoasă Lipindu-mă de-a ei oasă Voi striga, dragă Zulnie, Azi și mîni și-n vecinicie!” Marele simbol (copaciul) a dispărut. Peisajul intim s-a risipit, spațiul securizant n-a putut Înfrunta timpul. A rămas celălalt peisaj, Însă pe acesta imaginația obosită a poetului nu-l mai cuprinde. Dacă revedem formele și etapele acestui surghiun, constatăm următoarele: Conachi caută În natură un nou iatac (cronotopul său): un loc
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
În lanț (...). Iancu este un poet al juxtapunerii, al obiectelor neaglutinate, fără putința de a forma o sinteză pentru că de regulă lucrurile intră În poezie sub forma clișeelor literare”. „De lucruri, CÎrlova se apropie totdeauna cu milă”; la el „locul securizant (valea tristă și euforizantă) este, În același timp, o sursă de neliniște. Ea ocrotește, dar nu vindecă”. În toate proiectele lui Heliade, „un spirit monstruos sincretic” - Întemeietor Între Întemeietori, Întemeietorul prin excelență - există o „impaciență și o lăcomie a acumulării
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pe conceptul de orînduială firească. „Treaza plăcere” și iubirea moderată. Figura retragerii. IV. Iancu Văcărescu. Psihologia unui poet profesionist. De la stihuri la ... Poezie, Iancu scrie ușor, dar citită greu. Poezia se deplasează din iatac În natură. Un discurs sincretic. Spațiul securizant: „vîrful de delișor”. Poet al juxtapunerii. Nesațiul familiei. V. Vasile CÎrlova. „Mila” față de lucruri. Poezia ca ușurare a spiritului. O euforie a „dulcelui”. Amorul ca izvor de Întristare. Petrecerea În singurătate. „Valea tristă” și sentimentul securității. O evaziune și un
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
rău. O recluziune productivă. Soba, focul ceaiul și blana groasă: obiecte-refugiu, obiecte ocrotitoare. Un jurnal de călătorie și o fugă din fața frigului. Starea de a scrie. O penetrație lentă, o supunere progresivă a lucrurilor. Scrisul nu cunoaște praguri. Căminul: spațiul securizant. Cabinetul și tabieturile scriitorului. Gustul pentru panoramele armonioase. Pastelul exotic, gustul „depărtării”. Tabloul, scena din natură și figurile spectaculosului așezat. Parnasianismul lui Alecsandri. Sentimentul măreției În dezordine (Căderea Rinului). Un grandios tablou de Întunecimi sublime (Grui-SÎnger). O imagine a labirintului
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
MÎhnăciunea mare, jalea și dorul. 10. Milostivirea. Strategia seducției. 11. Semiologia erosului: armele de represiune. 12. Mecanismele imposturii erotice: durerea Întoarsă spre plăcere. 13. CÎnt amorul și armele lui... Atoposul discursului Îndrăgostit. 14. Arta fugii. Exilul amoros. Peisajul erotic. Spațiile securizante: iatacul și locul tainic. „Copaciul cel mare”. 15. Un obiect metonimic: umbreluța. 16. Un univers erotizat. Soarele și alte stele... Demersul conachian: ceremonia apropierii. 17. Obiectele erotice. 18. Instrumentele muzicale: scripca, chitara și harpa. 19. Timpuri și anotimpuri În iubire
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
se găsește și în Riga Crypto și lapona Enigel, și ea se dovedește la fel de funestă. Crypto, „regele ciupearcă”, visând la unirea cu o ființă omenească, care însă e însetată de lumină, încearcă s-o aducă pe lapona Enigel în spațiul securizant, închis, al propriei condiții, „în somn fraged și răcoare”. Prelungită imprudent, tentativa expune din nou increatul logicii aspre, implacabile a viului - care nu e alta decât consumul, alterarea, altfel spus, moartea: „Dar timpul, vezi, nu adăsta,/ Iar soarele acuma sta
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285623_a_286952]
-
procesului de învățare, de persoană care-i ajută pe ceilalți să găsească modalități multiple de a dobândi cunoștințe, de a-și asuma responsabilitatea pentru învățare și de a se implica încrezători în propriile capacități. Prin crearea unui mediu suportiv și securizant, prin răspunsul la întrebările cursanților legate de noile experiențe de învățare, prin reducerea anxietății generate de „necunoscut” sau prin identificarea acelor influențe exterioare cu care fiecare intră într-o situație de învățare, poate fi asigurată o participare activă și o
[Corola-publishinghouse/Science/1947_a_3272]
-
învățării (comparativ cu copilul), respectiv, spre rezolvarea de probleme sau situații concrete din viața sa cotidiană; - volumul și calitatea experiențelor acumulate de-a lungul timpului, care impun necesitatea unei individualizări a predării și a strategiilor de învățare, a unui mediu securizant și suportiv; - transformările fizice, psihologice și sociale consecutive vârstei, care generează nevoi specifice, interese și obiective diferite; - anxietatea și ambivalența experimentate de adult, ce se regăsesc în orientarea lui spre învățare, putând inhiba încercările de a deveni mai autonom. Toate
[Corola-publishinghouse/Science/1947_a_3272]