441 matches
-
avea să rămână fidel acelor principii până la capăt, murind la cincizeci și șapte de ani de ciroză la ficat.) Cum trece, se Întoarce și se uită În mulțime chiar când o tânără se ridică de pe un geamantan. Ochii albaștri Îi sfredelesc pe cei căprui. Două secunde. Nici măcar două. Apoi Kemal Își Întoarce privirea. Convoiul trece. Și acum totul ține de vânt. Unu dimineața, miercuri, 13 septembrie 1922. Lefty și Desdemona sunt deja de șapte nopți În oraș. Mirosul de iasomie s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2054_a_3379]
-
Îngrijorare. ― N-o să pățesc nimic, spuse Milton. Privindu-și fiul, Lefty văzu acum o imagine dureroasă: pe el Însuși cu douăzeci de ani În urmă, plin de optimism cretin și Îngâmfat. N-avea altceva de făcut cu teama care Îl sfredelea ca un cui decât să-și exprime cu voce tare mânia. ― Bine atunci. Du-te la Marină, spuse Lefty. Dar știi ce uiți tu, domnule cât pe-aci Vultur Cercetaș? Și arătă cu degetul spre pieptul lui Milton. ― Uiți că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2054_a_3379]
-
grumazul... și privirea lui, ochii aceia cu expresia unei mute dezamăgiri, a unui cal de rasă care și-a frânt picioarele și așteaptă să moară... Deodată, ca scuturat de friguri, saltă din șold și brațe, mă lovește cu capul. Se sfredelește din mijloc și se oprește o clipă piept în piept cu mine. Doamne, ce ochi! Ai cui sînt? Pleoapele ridicate în sus au pierit înghițite de frunte. Albul ochilor este mare, mare, holbat ca la cei ce se-neacă. își
Pururi tânăr, înfășurat în pixeli by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295573_a_296902]
-
vechea lui cunoștință tânărul Lct.Maj.Voicu Ion Își făcu apariția și-l conduse În biroul Cercetări Penale. Nu mică Îi fu mirarea când intrînd În cameră observă o sumedenie de tineri ofițeri rânduiți la o masă dreptunghiulară care-l sfredeliră cu privirile lor pătrunzătoare, timorându-l. Cel care-l invitase părea a fi șeful ce prezida comisia și care Îi oferi un scaun poftindu-l să i’a loc. Tot el Îi puse prima Întrebare. “Cunoaște-ți pentru ce v
Legea junglei by Dumitru Crac () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1624_a_3102]
-
dar știam că duc ceva greu În urma mea. Am Întors capul și am văzut că piciorul stîng mi se sucise aiurea. Nu se mișca atunci cînd alergam, și Îl tîram după mine ca pe un sac plin. Durerea m-a sfredelit cu toată forța În timpul nopții, și a doua zi dimineață abia puteam Înainta aruncîndu-mă Înainte cu picioarele din față, atît de tare mă durea. Am mîncat iarbă. Din ascunzătoarea mea, am văzut un bărbat dînd de mîncare la veverițe. Stătea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1976_a_3301]
-
îi tremura capul) Ei, cum o mai duci, Vadia? Îi tremura capul epileptic și părea că uită imediat cuvintele pe care le spune, că se scutură de ele, motiv pentru care o lua de la capăt cu o încăpățânare enervantă. Mă sfredelea cu ochii, iar nasul lui ca un cioc de răpitoare se încrețea de bucurie. Ținându-mă de mână și pășind cu spatele înapoi, mă trase spre o măsuță la care stăteau încă două persoane. După felul cum mă priveau în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
cu mult înainte de a mă trezi eu. Și de unde vine ea de fapt dacă nu de la mănăstire? Mare ți-i minunea Ta Doamne! Și merge ea acum la târg cum merg eu la Ierusalim”. În acest timp, privirea țigăncii mă sfredelea cu tărie. Am rămas descumpănit. „Să mai stau sau s-o iau din loc?” Până la urmă, tot țiganca m-a scos din încurcătură. Știu că te grăbești să ajungi acasă, boierule. Ia-o înainte, că eu am vreme... Drum bun
Ce nu știm despre Iași by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/548_a_763]
-
zic ridicînd din umeri, iar Jemima trage aer În piept adînc. — Știam eu ! Am știut tot timpul ăsta. Am avut dreptate, Îmi iei hainele. De puloverul Joseph ce poți să-mi spui ? Și despre geanta Gucci ? — Care geantă Gucci ? o sfredelesc demnă cu privirea. Preț de o clipă, Jemima pur și simplu nu-și găsește cuvintele. — Toate ! zice Într-un final. Știi, aș putea să te dau În judecată pentru treaba asta. Și-aș putea să te aduc la sapă de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454]
-
copiii, căci nu mai era mult și aveau să vină ca să-i ia acasă. Îi strigau pe nume și prenume, pe rînd și se retrăgeau după ce doamna Susana Îi săruta pe copii În dreptul ușii de la intrare și după ce Rafaelito Îi sfredelea cu ochii lui Încărcați de ură, tot În dreptul ușii. Mai veselă era atmosfera la barul castelului. Aici Juan Lastarria, Susan și Chela, Împreună cu alți cîțiva membri ai familiei și prietenii care acceptaseră să mai stea la un pahar de whisky
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2098_a_3423]
-
de Fernandito și deveni dintr-odată foarte serios, el nu avea de dat explicații nimănui, chiar nimănui?... Bineînțeles, numai lui Însuși, fiindcă nu-i reușise figura și nu-l culcase la pămînt din prima Încercare și apoi ochii tăi mă sfredeliră cu căutătura grea1, cînd Del Castillo ar fi trebuit să-și plece ochii În pamînt, dar În schimb se repezise la el și fusese cît pe-aci să-l trîntească. Un alt Del Castillo, o corcitură, bărbat de treizeci și cinci de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2098_a_3423]
-
aulei și să arunc o privire. O tripletă de fete cu un aer de școală parohială conversau și făceau schimb de observații sau de confidențe. Cea care părea lidera congregației Îmi observă prezența și Își Întrerupse monologul pentru a mă sfredeli cu o privire cercetătoare. — Iertați-mă. O caut pe Beatriz Aguilar. Știți dacă vine la ora asta? Fetele schimbară o privire otrăvită și Începură să-mi facă o radiografie. — Ești logodnicul ei? Întrebă una. Sublocotenentul? M-am limitat să ofer
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
cu putere. După cincisprezece secunde am repetat operațiunea, și tot așa, ignorînd sudoarea rece care Îmi acoperea fruntea și bătăile inimii. CÎnd ușa s-a deschis, Încă țineam ciocănelul În mînă. — Ce vrei? Ochii vechiului meu prieten Tomás m-au sfredelit, fără să tresară. Reci și supurînzi de mînie. Am venit s-o văd pe Bea. Poți să-mi pocești mutra, dacă ai chef, Însă nu plec fără să vorbesc cu ea. Tomás se uita la mine fără să clipească. M-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
mai apăsătoare de când rămăseseră numai ei doi. Deodată, Ganea se apropie de prinț; în clipa aceea, prințul se aplecase iar spre portretul Nastasiei Filippovna și îl privea cu atenție. — Așa de mult vă place această femeie, prințe? întrebă Ganea brusc, sfredelindu-l cu privirea. Și părea să aibă o intenție cu totul specială. — Are un chip extraordinar! răspunse prințul. Și sunt sigur că destinul ei nu este dintre cele obișnuite. Chipul îi e vesel, dar a suferit îngrozitor, nu-i așa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
puneți-mă în sicriu, îngropați-mă în pământ și pe urmă n-aveți decât să măritați fata!“ -, asta i-am spus-o azi, răspicat, lui Ivan Feodorovici. Vezi că am încredere în tine, vezi? — Văd și înțeleg. Lizaveta Prokofievna îl sfredelea din ochi pe prinț; poate că ținea foarte mult să afle ce impresie îi lasă vestea cu privire la Evgheni Pavlovici. — De Gavrila Ivolghin nu știi nimic? — Adică... știu multe. Știai sau nu că e în legătură cu Aglaia? — N-am știut deloc, se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
său, atunci să știi că piciorul meu nu va mai călca în casa dumitale. Alege, domnule, alege imediat: sau eu, sau... această elice! Da, elice! Am spus-o fără să vreau, dar e o elice! Căci ca o elice îmi sfredelește sufletul și n-are pic de respect... ce mai, e o elice! Nu mai degrabă un tirbușon? insinuă Ippolit. — Nu, nu tirbușon, pentru că, în fața ta, sunt general, nu sticlă. Am medalii, medalii de merit... iar tu n-ai nici pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
ar trebui să-ți fie rușine... nu-i omenește să chinuiești un bătrân... mai ales în locul dumitale. În primul rând, care-i locul meu aici, doamnă? Vă respect foarte mult, pe dumneavoastră personal, dar... — E o elice! strigă generalul. Îmi sfredelește sufletul și inima. Vrea să cred în ateism! Află, țâncule, că tu încă nu te născuseși când eu eram deja copleșit de onoruri; nu ești decât un vierme invidios, rupt în două, care tușește... și moare din cauza răutății și a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
Ceea ce nu înțeleg, se întunecă Augustus și mai rău la chip, e cum nimeni n-a avut până acum curajul să-l acuze pe nenorocitul ăsta de calomnie, ca să-și primească în sfârșit pe deapsa pe care o merită. O sfredelește pe Livia din priviri. — Bănuiesc că e cineva sus-pus în spatele lui. Încolțită, Augusta nu mai ezită. Își dă seama că pierde teren. Trece atunci la atac. Nu este calomnie, rostește cu patos, să dai în vileag o vră jitoare care
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
siluetă tăcută și neclară, zgri bulită într-o manta fumurie. Pe măsură ce imaginea se limpe zește, o recunoaște și pe ea. Scribonia! Își duce, îngrozit, palmele la ochi, dar glasul arhicunoscut ce nu-i dă pace nici zi, nici noapte îi sfredelește timpanele: Ia aminte la vorbele mele! Își astupă urechile. Degeaba! Își dă seama că el însuși repetă, fără să vrea, vorbele pe care le-a auzit de atâtea ori încât a ajuns să le învețe pe dinafară: — Cinstirea acordată de
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
Încontinuu, și mai tare, și mai sus, febril, după fiecare salt În tăcere, și era imposibil, chiar și după atîția ani, să stai calm, să nu le bagi În seamă, să nu simți cum te presează, cum pieptul Îți e sfredelit de gheara aceea de panică. Fiind Înconjurat de beznă, efectul era Însutit. Helen Își astupă urechile cu palmele și spuse: — O, nu-i drept! Nu le suport! SÎnt ca niște vaiete de durere! SÎnt... sînt asemeni clopotelor Londrei! SÎnt făcute
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2284_a_3609]
-
august străpungeau cu săgețile insuportabile totul în jur, așa încât aveai senzația că te topești. Nici un zgomot nu se împotrivea căldurii toride. Lanul de grâu stătea aplecat, meditând la apropiatul seceriș. În acest univers torid, urletul de durere al unui câine sfredeli depărtarea. Nu-mi venea a crede ca în această arșiță o vietate mai poate totuși grăi. Cu pași iuți mă apropiam de inima lanului, iar zgomotul părea să se stingă treptat. O adiere de vânt ce culca spicele îmi dezvălui
Manual de compunere pentru clasele II - VIII by Luminiţa Săndulache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1636_a_2907]
-
apăru în pragul casei un plutonier țanțoș, strigând cu importanță: ― Domnul locotenent Bologa!... Poftiți... Excelența-sa... Peste câteva clipe Apostol Bologa stătea înfipt reglementar înaintea generalului Karg, om scurt și gros, cu fața urâtă și aspră, mohorâtă de mustăți burzuluite, sfredelită de niște ochi rotunzi, ale căror priviri, țâșnind de sub sprâncene foarte late și veșnic încruntate, păreau două pumnale veninoase. Inima locotenentului se zvârcoli când îl văzu ridicîndu-se greoi de la masa încărcată cu dosare și hărți. Își aduse aminte că, de câte ori
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
orice sacrificiu, ar fi murit fericit dacă i-ar fi cerut, precum dorința ochilor ei a căzut hotărâtoare în cumpăna îndoielilor lui când a fost vorba să plece la război. Iubirea ei trăia încă în clipa când i s-au sfredelit în inimă privirile spânzuratului, la Zirin, la a cărui moarte contribuise și dânsul cu un "da" foarte convins, și totuși n-a fost în stare să-i potolească zbuciumările, până ce a dobândit o credință nouă... "Sufletul are nevoie de o
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
de stâncă și Apostol Bologa se ciocni piept în piept cu un om care, sărind brusc înapoi, strigă înfundat: ― Halt! Wer da? Lui Apostol i se păru cunoscut glasul și răspunse: ― Offizier... Urmă o tăcere scurtă, gâtuită. Ochii lui Bologa sfredeleau întunericul cu priviri curioase. Apoi deodată, dintr-o lampă electrică de buzunar, țâșni o suliță de lumină albă și glasul de adineaori răsună iar, mai limpede, cu mirare și satisfacție: ― A, Bologa!... Acum Apostol recunoscu glasul lui Varga și, sub
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
la braț, spre microbuzul meu. Au urcat toți. Doi dintre ei Îl sprijineau, de ambele părți, pe cel din mijloc, Îmbrăcat Într-o pufoaică și care era beat mort. Cel din stînga, un tip solid cu o bărbie puternică, mă sfredeli cu privirea de sus pînă jos, dar nu zise nimic. Poate-mi căuta și el insigna. Cel Îmbrăcat În pufoaică plîngea Înăbușit, cu suspine, strigînd: — Saké! Saké! Hei, tu! Mă aflu printre cei dispăruți, dați În căutare. Nevastă-mea a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
ce înseamnă un trup de femeie, dar te-ai gândit vreo clipă că eu îmi iubesc trupul, că mi-l respect și că nu consimt să-l las tăvălit doar de dragul plăcerii de moment? - Iartă-mă! am răspuns eu umil, sfredelind pământul cu privirea. Nu am gândit în felul acesta... Îmi pare sincer rău. Nu mi-am pus problema că fetele pot gândi și altfel... - Hm! Altfel, ai zis? Da, se poate exprima și așa, dar nu sunt toate niște gâsculițe
TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII by Marian Malciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91752_a_92809]