630 matches
-
3. Autorul pleacă de la considerarea stadiului terminal al gândirii occidentale, anume nihilismul. În fața disoluției oricăror argumente pentru un concept universal al virtuții, MacIntyre sugerează întoarcerea la paradigma clasică grecească a virtuții, fondată împotriva curentului relativist al epocii (sofistica) prin intermediul dialecticii socratice. Chiar dacă MacIntyre se autodenumește un gânditor de inspirație „creștin-augustiniană”, convingerea lui Milbank este că principalele argumente precum și metodologia abordării sale rămân problematice din punct de vedere teologic. Aceasta transpare mai ales în abordarea fundaționalistă a lui MacIntyre, care nu rimează
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
vii, care angajau, personalizau. Pentru domnu’ Fetescu întrebările noastre nu erau strict evaluate, dihotomic, ca bune ori rele. Important era să întrebăm, să ne întrebăm. De fiece dată ochii lui, mari, arătau uimire, lărgime de cer, primitoare. În spiritul maieuticii socratice provoca lecțiile noastre de zbor, la care rațiunea, experiența, imaginația, afectivitatea își corespundeau. În privirea vulturească și cald colocvială totodată, atingeai starea când scurtimea - cuantificabilul, exactitatea, precizia, formula - devenea prelungire, articulare și șlefuire de diamant viu, de lumină (corpuscul și
Acorduri pe strune de suflet by Vasile Fetescu () [Corola-publishinghouse/Science/83169_a_84494]
-
în schimb, le iau nu ca pe o imagine, ci ca pe un adevăr și constituie, cu o expresie platoniciană, mulțimea, jucărie a iluziilor. Cu vigoarea unei vîrste tinere, Pico della Mirandola vorbește, cîteva decenii după Cusanus, despre acele elanuri socratice care ne duc în afara gîndirii, ducînd gîndirea și pe noi înșine în Dumnezeu. Platon își folosește, într-adevăr, toată ingeniozitatea pentru a semnifica la tot pasul că discursul filozofic nu cuprinde adevărul, ci amenajază doar o hartă a căutării lui
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1740]
-
ci instrumentată. și totuși Tocmai fiindcă e, într-un fel sau altul, evacuată, transcendența veritabilă rămîne înfiptă ca un ghimpe în carnea societăților noastre. Cînd e resimțită cu intensitate, absența ei poate ajunge să lucreze în noi precum acul albinei socratice. într-adevăr, ce definește modernitatea noastră? Nu doar refuzarea oricărui temei transcendent, ci mai ales căutarea contradictorie și, ca atare, fără speranță a temeiului, absența lui experimentată, experiența lancinantă a absenței lui. Dacă de la Lumini înainte s-a decretat că
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1740]
-
damnați sa fie doar „note de subsol la Platon”, a însemnat cel mai radical, fermecător și durabil proces intentat „Tatălui Logosului”. Sunt extrem de multe „capetele de acuzare”, aduse direct sau indirect filosofiei / filosofemelor platoniciene: primul ar fi evidențiat de maieutica socratică, de metoda descoperirii adevărului prin dezbatere (poate fi numită „filosofema dialogului” - filosofia este / ca dialog); al doilea rezidă în reliefarea necesității teleologice a filosofiei în viața publică, în democrație (poate fi numită „filosofema înțeleptului rege” - filosofia Ideilor ca temelie pentru
Ieşirea în etern. Exerciţiu împotriva căderii by Cosmin Oproiu () [Corola-publishinghouse/Science/1134_a_2274]
-
statutului entităților matematice și derulează acest demers invocând bibliografia recentă a problematicii. Cercetarea este analitică, cu distincții conceptuale, criterii, nuanțări, cu spargerea problemelor în sub-probleme și cu răspunsuri contextualizate. Stilul este parțial interogativ și antrenant, iar cercetarea avansează progresiv, aproape socratic, iar când te aștepți că problema (problemele) a(u) fost rezolvată(te), autorul constată că nu este satisfăcut și deschide un alt punct de vedere. Autorul spune la un moment dat în legătură cu importanța problemei aplicabilității că la ea nu răspund
Aplicabilitatea matematicii ca problemă filosofică by Gabriel Târziu [Corola-publishinghouse/Science/888_a_2396]
-
nu sunt preocupări strict cognitive bazate pe metoda silogismului demontrativ - cum e teoria cerului, de exemplu - ci ele sunt preocupări cognitive sui generis orientate in ultimă instanță spre un scop practic, formarea caracterului. El mai vrea să spună, contrar tradiției socratice, că virtutea etică nu poate fi învățată din cărți și că educația morală e, in primă instanță, o chestiune de formare a unor deprinderi prin mecanismul cvasi - pavlovian al recompense și pedepsei (tocmai de aceea el e partizanul metodei spartane
Ieşirea în etern. Exerciţiu împotriva căderii by Constantina Negrea () [Corola-publishinghouse/Science/1134_a_2280]
-
să-și afle limitele. Am evitat explicațiile spectaculoase ce pot altera discursul și pot instala o nevroză a dezbaterii. Despre lucrurile firești care sunt legile economice, nu se poate vorbi decât în mod firesc. Chiar Hayek a recunoscut că "maxima socratică potrivit căreia recunoașterea ignoranței este începutul înțelepciunii are o profundă semnificație din perspectiva modului în care înțelegem societatea"18. În același timp, viziunea noastră este influențată de Hayek, care arată cum "concepția despre omul care-și construiește deliberat civilizația izvorăște
Feţele monedei: o dezbatere despre universalitatea banului by Dorel Dumitru Chiriţescu [Corola-publishinghouse/Administrative/1442_a_2684]
-
noastre ar fi eronate indiferent de nivelul de cunoaștere pe care considerăm că l-am atins. Puțină umilință a gestului va prinde bine, tocmai pentru că poziția asta, perspectiva asta, ne pune în situația de a ne recunoaște vremelnicia și conștiința socratică de asumare a stării de necunoaștere. Căutăm prin întuneric luminițe, care mai de care mai înșelătoare. Așa considerăm că-i stă bine unui demers, pe care putem să-l caracterizăm a fi științific pentru că folosește metodele a ceea ce noi numim
Feţele monedei: o dezbatere despre universalitatea banului by Dorel Dumitru Chiriţescu [Corola-publishinghouse/Administrative/1442_a_2684]
-
se propunea o umanizare a educației pe baza următoarelor principii: a) punerea accentului pe latura formativă, și nu pe Însușirea mecanică a cunoașterii; b) valorizarea autodezvoltării prin cunoaștere și asimilare, nu prin instruire din exterior; c) reactualizarea și contextualizarea Îndemnului socratic „cunoaște-te pe tine Însuți” În procesul de Învățământ; d) utilizarea nu numai a motivației interioare a Învățării, ci și implicarea activă a educatului În programarea procesului de Învățare; e) stimularea creativității, a spiritului critic Împotriva tiparelor rigide și a
[Corola-publishinghouse/Administrative/1951_a_3276]
-
E o țintă care mai curând ne Înspăimântă prin intangibilitatea ei, decât ne Îndeamnă la o prefacere spirituală insistentă, continuă. Dar nu numai țintele Îi diferențiază pe cei doi, ci și mijloacele de atingere a acestora. Unele capcane ale maieuticii socratice sunt „figuri” retorice destul de simple, construite pe inducerea adevărului (știut dinainte!) dinspre magistru către discipol (pe baza principiului „nu-i așa că-i așa?”). Educatul este condus pas cu pas spre o idee la care profesorul ține morțiș. Cel ce caută
[Corola-publishinghouse/Administrative/1951_a_3276]
-
pare a sta cert la dispoziția naturii umane. Ultima soluție este, probabil, una deloc definitivă și ea se reconstituie ori de câte ori ultima traumă istorică a abuzului totalitar este uitată într-o societate, și ea este tocmai intervalul ocupat de sporadicul dar socratic de a-l face pe celălalt să gândească solitar. Un exercițiu logic și politic în Platon, Omul politic Mihai Maga În Omul politic (sau Politicul) Platon, cu o dialectică rafinată de vârstă, caută să identifice conceptul de conducător ideal, modelul
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
data aceasta, nu mai e obiectivată în persoana unui conducător, ci e diseminată democratic la scara adunării care dă verdictul). În fine, e și acesta un lucru știut, întreaga tradiție a interpretării platonice consideră Republica drept textul cel mai puțin socratic și cel mai personal platonic. Astfel că ne găsim, dintru început, în fața unei mulțimi de întrebări: ce rol (la propriu) joacă Socrate în marea reprezentație pe care o pune în scenă Platon? Care e raportul dintre nomos-ul tradițional (al mitului
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
o manieră inedită: „imensul paradox al lui Socrate constă în aceea că el luptă cu mijloacele prezentului împotriva unui alt prezent, că (...) încearcă să demonstreze teze paradoxale, nicicând formulate până atunci, cu toate că erau implicate în viața tradițională”(p. 95). Investigația socratică nu e nimic altceva decât grija față de suflet; tentativa de a îndepărta informul pasiunilor pentru a da sufletului o formă și a face astfel din el un reper în haosul lumii din jur. Asta înseamnă implicit a proceda altfel decât
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
vedem și cum. Agathon vorbește de iubirea în sine și Socrate îl ia peste picior făcându-l să recunoască faptul că Eros este iubirea pentru cineva, de ceva, nu iubire de ea însăși. Este foarte important de spus că poziția socratică e afirmată înainte de a fi prezentată poziția Diotimei. Urmează că, spațial, cel puțin, în economia dialogului, descoperirea frumosului în sine - poziția Diotimei - succede opțiunea socratică pentru iubirea ca relație, ca intermediar și ca posesie (dorință). Iar dorința e carență și
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
cineva, de ceva, nu iubire de ea însăși. Este foarte important de spus că poziția socratică e afirmată înainte de a fi prezentată poziția Diotimei. Urmează că, spațial, cel puțin, în economia dialogului, descoperirea frumosului în sine - poziția Diotimei - succede opțiunea socratică pentru iubirea ca relație, ca intermediar și ca posesie (dorință). Iar dorința e carență și expresie a imanenței. Cum este înlăturată? (și dorința, și carența, imanența deopotrivă)? Plecând chiar de la mersul speculației în platonism și de la poziția lui Socrate față de
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
o moralitate servilă și curajoși din lașitate. Socrate, spun, nu ignora relația, și nici intermediaritatea entității iubirii, e mai lax fără să fie și mai imprecis. Cât îl privește pe Platon, el era mult prea aristocrat pentru a fi excesiv socratic, deși Socrate nu era un admirator al celor care aveau puțin timp! În fine, Socrate și Platon sunt de acord (și poate că aici Platon este „mai de acord” cu el însuși decât cu Socrate!) că: - Formele sunt inaccesibile simțurilor
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
risipitor. Dovadă că este riscat în Republica fără ca Platon să se riște pe sine în Nomoi. Așa rămâne Platon un fiu risipitor, măcar că e unul incomplet (ceea ce, la o adică, nu e chiar deloc puțin lucru)! 4. Politica seducției. Erosul socratic și erosul platonician (sau despre cum nu are dreptate cel sedus) Subtitlul Banchetului este peri érotos. Iubirea despre care se vorbește în dialog este iubirea homosexuală, mai exact o subspecie a acesteia: paid-erastia. Amintesc că relația paid-erastică era dublată de
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
Și într-un caz, și în celălalt este vorba de o fenomenologie a iubirii, de o homoerotică fenomenologică în care sunt descrise experiențe (una empirică la Alcibiade, alta metafizică la Diotima). Ajung astfel la ceea ce numesc „ironie erotică” de tip socratic. O lungă - prea lungă! - prejudecată ne tot vorbește despre ironia socratică și bunele ei lucrări, ca să nu mai spun de rezultate. E un tic profesoral greu de anulat. În Dicționarul său, A. Bailly pomenește în al doilea rând sensul inițial
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
fenomenologie a iubirii, de o homoerotică fenomenologică în care sunt descrise experiențe (una empirică la Alcibiade, alta metafizică la Diotima). Ajung astfel la ceea ce numesc „ironie erotică” de tip socratic. O lungă - prea lungă! - prejudecată ne tot vorbește despre ironia socratică și bunele ei lucrări, ca să nu mai spun de rezultate. E un tic profesoral greu de anulat. În Dicționarul său, A. Bailly pomenește în al doilea rând sensul inițial al termenului. Astfel eirōn, eirōneia, eirōneuomai însemna la început „prefăcătorie”, „simulare
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
printr-un fragment din Gorgias în care Callikles și Socrate se acuză reciproc cum că și-ar bate joc unul de altul, dar nu se vede la nici unul din ei intenția minciunii, a prefăcătoriei, a disimulării. Eirōneia însemna în epoca socratică două lucruri, termenul avea două sensuri: - reprezentare intenționat mistificată, de unde și conotațiile lui negative; iar sensul acesta predomina; cine era numit eirōn nu era lăudat, ci insultat; - pur și simplu eirōneia avea înțelesul de „zeflemea”. La Platon sensurile sunt utilizate
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
seducției, cu precizarea că nu Socrate vrea să-l seducă pe Alcibiade, ci invers, căci funcționa deja dubla fascinație (Socrate e mereu în situația „ironică” de a fi iubit fără să seducă). În scena seducției vedem cum se manifestă erosul socratic. Alcibiade povestește un episod din tinerețea sa (Socrate știa pe Alcibiade de copil și în 416 avea aproape dublul vârstei seducătorului). „Închipuindu-mi că frumusețea tinereții mele îl atrage cu adevărat - narează Alcibiade -, mi-am zis că sunt omul cel
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
preț. Altfel, Socrate privește pierdut pe tineri după cum disprețuiește frumusețea masculină. Ce este, în acest caz, Socrate altceva decât un duplicitar, un ironist în sensul prim al termenului, un disimulant! Aici văd contribuția lui Vlastos, în diferența operată între erosul socratic și cel platonician. Vreau să dezvolt cele patru diferențe plecând de la Vlastos, și numesc diferențele în felul în care urmează: diferența ontologică: în mod implicit, erosul dă seamă unei atât de mari încărcături ontologice încât Platon nu se sfiește să
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
îndrăgostiții au nevoie să se vadă și, asemenea îndrăgitorului, îndrăgitul vrea (chiar dacă nu la fel de aprig) să îl atingă pe celălalt, să îl sărute, să împartă același pat cu el. Intimitatea fizică este în „diferența de contact” exact ceea ce este ontologia socratică în „diferența ontologică”. În privința „diferenței de contact”, căci aici i-am aflat și numele, Socrate preferă intimității platoniciene intimitatea limitată la contactul mental și vizual. Este de sesizat, de asemenea, o diferență între Socratele lui Xenofon și cel al lui
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
pe un plan superior poate găsi ceea ce bănuiește că lipsește celui ce este iubit (eromenos). Este un efort al cărui scop e obținerea desprinderii sufletului de trup, desprindere care poate fi anihilată, în mod sigur îngreunată, de voluptatea sexuală. Scrupulul socratic nu este nici pe departe de natură metafizică. Socrate nu este un adversar al voluptății sexuale și nici nu crede că sufletul e înlănțuit de trup, incarnat, desfigurat, pângărit sau alunecat în trupul destinat la fiecare nouă reincarnare. Un singur
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]