312 matches
-
vorbească despre o limită, plecând de la care filosofia a devenit posibilă și s-a definit ca "epistemé", funcționând în interiorul unui sistem de constrângeri fundamentale, de opoziții conceptuale în afara cărora ea devine impracticabilă. Acesta este spațiul în care se pune problema "spunerii" și "a voinței-de-a-spune", de unde și mărturisirea scopului lui Derrida: scrierea sa încearcă "să-nu-vrea-să-spună-nimic"50. După Derrida, deconstrucția ca principiu fundamental al analizei textului este "descoperirea contradicției interioare a textului, identificarea sensurilor reziduale, dorminde, sau rămase ca moștenire din practicile discursive
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
Romane. Ce-a mai rămas din ea, la un Echenoz sau un Toussaint, poate fi considerat similar fărîmelor armonice rămase din muzica clasică În Preludiile lui Messiaen. Scriitura devine - o parte a lingviștilor contemporani a anticipat deja - un spațiu al spunerii, “qui met l’accent sur le présent de l’énonciation”. Este acesta, poate, modul prin care proza Împrumută din poezie. Eroul literaturii de azi rămîne cel care “se spune”, iar scrierea, modalizată ca spunere, reprezintă individul ca principiu rezistent la
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
a anticipat deja - un spațiu al spunerii, “qui met l’accent sur le présent de l’énonciation”. Este acesta, poate, modul prin care proza Împrumută din poezie. Eroul literaturii de azi rămîne cel care “se spune”, iar scrierea, modalizată ca spunere, reprezintă individul ca principiu rezistent la presiune. Cei cu rezistență scăzută, sau cei cărora oricum refuză presiunile de orice fel, aleg, generic, o literatură borgesiană: arheologică, fabulos-livrescă, care dilată timpul atît cît trebuie, adică pînă acolo unde i se pierd
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
face atît pentru că, desigur, „are ceva de spus”, cît și pentru că posedă mijloacele tehnice necesare. În acest moment În literatura franceză există două tabere despărțite de concepția despre scriitură: universitarii cred În frază, În stil, În vreme ce nonconformiștii cred În simplitatea spunerii. Alături de Pascal Quignard, Pierre michon, Pierre Bergounioux, Anne Garréta posedă o retorică tradițional franceză, elegantă pînă la rafinament, uneori abstrusă, exploatatoare moderată de dicționar: o scriitură elitară. Nu voi merge mai departe cu critica acestui stil care nu este În
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
dezinteresului pentru „eu” remarcat de Gilles Deleuze În anii ‘70, există o ierarhie imprescriptibilă a autenticității, unde rostit Înseamnă automat rost, adică sens, iar scris Înseamnă mereu mediere, amînare, Înșelăciune. Postulatul de la care pornesc toți cei care mizează pe autenticitatea spunerii este că autenticitatea este cu atît mai mare cu cît suprafața de expunere a intimității este mai Întinsă. În unele situații, Însă, intimitatea nu este absorbită fără rest de construirea unor identități sexuale. Expunerea este mai puțin a cărnii sugerate
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
felul său de a face interviuri li s-a părut dubios și contemporanilor. în ,,Ritmul vremii’’, am dat peste următoarea notiță redacțională, care divulgă obișnuința lui de a i aduce pe interlocutori la tipul propriu de discurs, de a amesteca spunerile lor cu ale sale: ,, Interviul (cuvînt incomplet asimilat atunci, scris încă interview -n. m.), întrucît întreține relațiile dintre scriitor și masa publicului cititor, e necesar. E forma literară mai agreabilă pentru a pune în circulție numele literatului intervievat și pentru
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
Cristian Popescu, Iustin Panța, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Carmen Mușat, Alexandru Mușina, Andrei Bodiu etc. 3.2. Genul epic. Elemente structurale în creația epică 3.2.1. Narațiunea. Tipologia textelor narative GENUL EPIC (gr. épos, epikós; lat. epicus - cuvânt, spunere, discurs, povestire) însumează clase de opere care apelează la „prezentare mediată a unor evenimente“ (E.M. Forster), utilizând narațiunea ca mod principal de expunere. Paul Valéry definește textul epic drept „un text care poate fi povestit“. Conceptul de narațiune (fr. narration
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2893]
-
obstacolul care trebuie depășit. Pentru a demonstra pe deplin existența justiției temporale este deci necesar să analizăm acest fenomen fizic, sanctificarea, nu numai conform principiului ei, ci pînă în cele mai mici detalii ale manifestări sale. Pentru teologie, sanctificarea este spunerea totală față de poruncile Dumnezeului real interpretat modul dogmatic. Potrivit adevărului psihologic, sanctificarea face parte din fenomenele motivante lipsite de orice semnificație suprareală. "Sanctificarea" nu este decît un termen general pentru desemnarea reacțiilor supraconștiente studiate pînă acum sub diferite nume: armonizarea
Divinitatea: simbolul şi semnificaţia ei by Paul Diel [Corola-publishinghouse/Science/1411_a_2653]
-
și cu o voință pe măsură. Este cea mai vârstnică și cea mai înțeleaptă, plină de vioiciune și de dinamism, așa după cum sugerează și numele conferit de către autor. Ia inițiativa în legătură cu întregul proiect de evadare, devine un protos al ceremonialului spunerii poveștilor, dar credem că rămâne, prin democratica ei atitudine, o prima inter pares. Educația personajului se trădează la început prin felul în care își structurează discursul, iar mai apoi prin ideile nobile, umaniste, pe care le dezbate: „acela care se
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
transmitere a cunoașterii sau o cunoaștere în devenire, însă numele (care alcătuiește subiectul) este cunoașterea asumată (prin funcția denominativă), iar cunoașterea este etapa superioară transferului de informație. De aceea, în raportul de inerență subiect predicat, predicatul nu este decît o spunere despre nume, o determinare a lui, iar, prin acordul predicatului cu subiectul, limba transpune formal, în fenomen, ceea ce este esențial: preeminența subiectului în raport cu predicatul. Pe de altă parte, în condițiile comunicării, se decodează în mod obișnuit mai întîi subiectul și
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
ale figurii numite "punere în abis" (mise en abysse), o desemnează ca atare pentru cititorul operei, făcut astfel părtaș la tehnica de producere a acesteia, la procesul prin care o poietică (acțiunea prin care este instaurată opera) devine o poetică (spunere despre acțiunea prin care este instaurată opera)". Definind poietica și poetica, crede îndreptățit să adauge un al treilea termen, "poietica" (pus în ghilimele), care este diferit de primul termen și prin care virtualitățile operei capătă corp în cursul lecturii, cum
[Corola-publishinghouse/Science/84998_a_85783]
-
o spune implicit - nu există creație fără uimire, uimirea declanșează creația, face parte din însuși actul creator și, integrată în operă, se comunică receptorului, suscitînd în acesta, prin actul uimirii, dorința, bucuria creativității". Opera lirică a regretatului Dan Laurențiu, prin spunerea de tip oracular, în care "simplitatea", "transparența" enunțurilor sînt permanent "sabotate" de rupturile semantice prezente în text, produc, cum spune eseista, efectul de uimire. Dan Laurențiu este cu adevărat un sacerdot al uimirii lirice. În capitolul final poeta narează o
[Corola-publishinghouse/Science/84998_a_85783]
-
toate profețiile făcute de la înălțimea unei catedre universitare". Este discutată și teologia, definită ca o raționalizare intelectuală a inspirației religioase. Oricum nu prin teologie accedem la credință sau sfințenie, și cu atît mai puțin printr-o altă știință. Credinciosul urmează spunerea lui Tertulian credo non quod, sed quia absurdum est (cred nu că este absurd ci fiindcă este absurd). Este o performanță ce aparține cu adevărat numai omului religios. Ceilalți, înlocuiesc religia cu un surogat prin "care își împodobesc sufletul asemeni
[Corola-publishinghouse/Science/84998_a_85783]
-
ține un jurnal optează Între a fi istoricul propriului său trecut, transcriindu-și ramificațiile experienței de viață, a afla diagnosticul, trăsăturile unui caracter sau a extrage, din adâncurile inconștientului, exemplele expresivității ființei. Discursul analizant este o construcție, un faire, pentru că spunerea, ca act al confesiunii, nu rămâne niciodată fără efect 29. Chiar dacă efectul riscă să ne scape: actul confesiv face trimiteri directe la ființă. Spre deosebire de alte discursuri, neconcentrate asupra ființei și asupra eului, discursul confesiv devine opera de creație prin Însuși
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
exemplul de mai sus "clasica glumă Minsk-Pinsk". Sfîntul Augustin (1952:57-59) prezintă o situație ipotetică similară, întrebîndu-se ca fapt divers dacă a spune adevărul într-un mod înșelător înseamnă a minți. Siegler (1966:130-132) oferă alte exemple de mințit prin spunerea adevărului și discută semnificația lor logică; Vincent și Castelfranchi (1981) privesc fenomenul din punct de vedere lingvistic, și discută modul în care Iago îl înșeală pe Othello în piesa lui Shakespeare. Roberts (1972:92) dă alte exemple din literatură. Mark
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
Porter Abbott care definesc narațiunea fie ca act al povestirii adresat de către un narator unui naratar, fie ca relatare verbală a unei secvențe de evenimente trecute. În aceste definiții, condiția de existență a unei narațiuni este ocurența actului verbal de spunere a poveștii de către un agent numit narator. Conținutul semantic al acestui act de vorbire trebuie să fie o suită de evenimente care au avut loc deja, fie în fapt, fie în lumea imaginativă. Această concepție asupra narațiunii ca fenomen exclusiv
ÎNTRE NARATOLOGII by JANA GAVRILIU () [Corola-publishinghouse/Science/1208_a_2196]
-
modului în care o lectură narativă pune în evidență complexitățile unui artefact monumental. Ea demonstrează că, deși vine din sfera literară, narațiunea oferă un teren promițător pentru istoricii de artă care înțeleg pictura și basorelieful ca pe conținuturi ordonate prin spunere. Winter arată că nu toate operele figurale spun povești, dar ele trimit uneori la o poveste sau o întruchipează alteori în concepte abstracte. Ea distinge cazurile în care narațiunea apare într-un text asociat cu o imagine servind drept ilustrație
ÎNTRE NARATOLOGII by JANA GAVRILIU () [Corola-publishinghouse/Science/1208_a_2196]
-
când naive, când hermetice, când pur narative: adevăratul Opus Magnum, marea operă de alchimie constă, aici, în rostirea poetică însăși. Actul de a poematiza și parcurgerea poemului n-au nevoie de nici o concluzie teoretică, de nici un „extract” ideativ al poeziei, spunerea poetică nu are altă spusă decât pe sine însăși, în deplina integritate a structurii sale material-verbale. Dacă-l numesc pe Mihai Ursachi - poet dotat cu o imaginație capabilă, într-adevăr, să dubleze realul - „preot al lui Hermes” e pentru că nici un
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290386_a_291715]
-
vor aprofunda această relație. Austin va afirma că atunci când producem o secvență discursivă, când spunem ceva, noi realizăm, de fapt, trei acte: (a) actul locuționar, pe care îl realizăm doar spunând ceva; (b) actul ilocuționar, pe care îl realizăm în spunere; (c) actul perlocuționar, pe care îl realizăm prin spunere; Textul austinian sună astfel: „distingem mai întâi o serie de fapte pe care le facem spunând ceva, care adunându-le împreună, prin spunere noi realizăm un act locuționar, care este aproximativ
COMUNICAREA VERBALĂ / De la Cunoaștere la Acţiune by Constantin Romaniuc () [Corola-publishinghouse/Science/658_a_1041]
-
producem o secvență discursivă, când spunem ceva, noi realizăm, de fapt, trei acte: (a) actul locuționar, pe care îl realizăm doar spunând ceva; (b) actul ilocuționar, pe care îl realizăm în spunere; (c) actul perlocuționar, pe care îl realizăm prin spunere; Textul austinian sună astfel: „distingem mai întâi o serie de fapte pe care le facem spunând ceva, care adunându-le împreună, prin spunere noi realizăm un act locuționar, care este aproximativ echivalent cu a rosti o anumită propoziție cu un
COMUNICAREA VERBALĂ / De la Cunoaștere la Acţiune by Constantin Romaniuc () [Corola-publishinghouse/Science/658_a_1041]
-
b) actul ilocuționar, pe care îl realizăm în spunere; (c) actul perlocuționar, pe care îl realizăm prin spunere; Textul austinian sună astfel: „distingem mai întâi o serie de fapte pe care le facem spunând ceva, care adunându-le împreună, prin spunere noi realizăm un act locuționar, care este aproximativ echivalent cu a rosti o anumită propoziție cu un anumit sens și referință, care este aproximativ echivalentă „semnificației” în sensul tradițional. În al doilea rând, spunem că realizăm acte ilocuționare cum ar
COMUNICAREA VERBALĂ / De la Cunoaștere la Acţiune by Constantin Romaniuc () [Corola-publishinghouse/Science/658_a_1041]
-
pretenția de a modifica o stare de fapt. Un enunț este performativ în momentul în care încearcă să transforme lumea reală prin acțiunea asupra receptorului; este enunțul „în care a spune ceva înseamnă a face ceva; sau în care, prin spunerea sau în spunerea a ceva, noi facem ceva”, prin el locutorul efectuează o acțiune.(Austin, 1975:12). În timp ce enunțurile constatative sunt sensibile la valorile de adevăr, ele putând fi dovedite adevărate sau false, enunțurile performative sunt indiferente la aceste valori
COMUNICAREA VERBALĂ / De la Cunoaștere la Acţiune by Constantin Romaniuc () [Corola-publishinghouse/Science/658_a_1041]
-
modifica o stare de fapt. Un enunț este performativ în momentul în care încearcă să transforme lumea reală prin acțiunea asupra receptorului; este enunțul „în care a spune ceva înseamnă a face ceva; sau în care, prin spunerea sau în spunerea a ceva, noi facem ceva”, prin el locutorul efectuează o acțiune.(Austin, 1975:12). În timp ce enunțurile constatative sunt sensibile la valorile de adevăr, ele putând fi dovedite adevărate sau false, enunțurile performative sunt indiferente la aceste valori. Servind la îndeplinirea
COMUNICAREA VERBALĂ / De la Cunoaștere la Acţiune by Constantin Romaniuc () [Corola-publishinghouse/Science/658_a_1041]
-
unul din următoarele acte de limbaj: un act locuționar, care presupune articularea și combinarea de sunete, cuvinte cu sens, semnificative, este „actul de a spune ceva”(Sălăvăstru) care poate avea un conținut propozițional; un act ilocuționar, care se săvârșește în spunerea a ceva (influențând asupra raporturilor dintre interlocutori), este „actul de a spune ce se face” (Sălăvăstru). Astfel, efectuez actul de a promite spunând: „Promit...”, acela de a ordona spunând: „Îți ordon...”, actul de a ruga spunând: „Te rog...” etc; un
COMUNICAREA VERBALĂ / De la Cunoaștere la Acţiune by Constantin Romaniuc () [Corola-publishinghouse/Science/658_a_1041]
-
prin extensie a discursului. Actul locuținar este „actul de naștere” a enunțului, discursului. 4.2. Forța ilocuționară a enunțului Actul ilocuționar este considerat de Austin ca fiind unul din componentele unui act de limbaj. Fiind actul care se săvârșește în spunerea a ceva (influențând asupra raporturilor dintre interlocutori) el este recunoscut și ca “actul de a spune ce se face”. Terminologic, termenul ilocuționar este compus din latinescul in - în, în timpul și locuțio - vorbire, ceea ce justifică caracterizarea lui drept act care se
COMUNICAREA VERBALĂ / De la Cunoaștere la Acţiune by Constantin Romaniuc () [Corola-publishinghouse/Science/658_a_1041]