980 matches
-
ar fi niciodată, dar niciodată, interesat de cineva ca mine. În general, nu-mi place să-mi pierd vremea cu nimic, și cu atât mai puțin făcând o pasiune pentru cineva care este atât de evident de indisponibil. Mă gândesc, stânjenită fiind că Geraldine a ghicit, că am venit cu un argument atât de convingător, încât Geraldine dă imediat înapoi. ― Bine, spune ea, te cred, dar chiar arată bine, tot restul lumii pare să-l placă. În afară de mine, adaugă ea suspinând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2027_a_3352]
-
cred. ― Îmi place să te aud vorbind, spune el. Știu că ți-am mai auzit vocea la telefon, dar e complet diferit să fiu aici cu tine, privindu-te, privind felul în care îți miști mâinile. ― Mulțumesc. Deodată mă simt stânjenită și mă tot gândesc că a făcut o greșeală. N-ar trebui să fie cu mine, ar trebui să fie cu unul din modelele alea frumoase, sau cu vreo actriță. Nu cu mine, nu cu Jemima Jones cea greoaie de la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2027_a_3352]
-
vorbești, mai bine te-ai purta normal spunându-le pur și simplu ceva care să-i flateze. „Te iubesc“ probabil că n-ar da prea bine. ― N-aș putea spune nimic, spun eu, ceea ce este adevărat. Aș fi mult prea stânjenită să mă apropii de el, dar mă gândesc la ce ar spune Geraldine! Sau la cât de invidioase vor fi Sophie și Lisa! ― Apropo de dragoste, spune Brad și-și pune jos cuțitul și furculița. Eu încep să tremur pentru că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2027_a_3352]
-
am vrut doar să-ți spun că ești cea mai grozavă femeie pe care am văzut-o. Glumește? Despre ce tot vorbește? Ce se întâmplă? Ben roșește. ― Sincer, scuze, mormăie el. N-am vrut să te fac să te simți stânjenită. Ridică din umeri și se întoarce zâmbind și se așază la masa la care urma să iau eu loc. Nu nu știu ce să mai fac, cum să-i spun că eu sunt. ― Scuzați-mă? Scuzați-mă? Cappuccino-ul? Cuvintele îmi plutesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2027_a_3352]
-
patru soli vorbind mult într-o limbă neînțeleasă și, în timp ce Velasco le tălmăcea, îi măsură din cap până în picioare fără pic de rușine. Tălmăcit de Velasco, salutul lui era plin peste măsură de cuvinte de mulțumire, dar din privirea lui stânjenită samuraiul înțelese limpede că nu erau deloc întâmpinați cu brațele deschise. După ce au isprăvit saluturile, au fost invitați la cină. În sala de mese îi așteptau deja soția comandantului și câțiva căpitani. Toți îi măsurau cu privirea pe japonezii însoțiți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2352_a_3677]
-
sclipind în ploaie ne așteptau răbdători cu felinare în mână câțiva oameni ca niște umbre alături de patru trăsuri. Erau oamenii trimiși în întâmpinarea noastră de cardinalul Borghese. Din purtarea lor cuviincioasă, dar lipsită de căldură, îmi puteam închipui cât de stânjeniți se simțeau. Ne-au lăsat să stăm în castelul Santa Severa care aparținea cardinalului, dar nu ne-au primit nici pe departe așa cum se cuvenea să fie primiți niște soli străini. Era limpede ce îndrumări primiseră și ce fel de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2352_a_3677]
-
și de Nishi și începură să râdă cu nasul lor turtit fremătând. Fostul călugăr se ivi clătinându-se pe picioare și sprijinindu-se pe umerii soției sale grase ca o halcă de carne. Bolnav cum era, omul clipi din ochi stânjenit de lumina dimineții. Apoi îi zări în sfârșit pe samurai și pe Nishi și strigă la ei. — Bine... ați venit înapoi! Își întinse brațele ca și cum s-ar fi reîntâlnit cu niște rude de sânge pe care nu le mai văzuse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2352_a_3677]
-
dintr-o suflare și dintr-o dată își duse mâna la piept. Îl apucă un nou atac. Până când i-a trecut, samuraiul și Nishi s-au uitat la el în tăcere. — Indienii s-au oprit aici pentru mine. Altfel, zâmbi el stânjenit, acum aș fi fost și eu departe de Tecali. Uneori regăsesc în acești indieni chipul lui Iisus. După fața lui umflată și pământie era limpede că nu mai avea multă vreme de trăit. Poate că o să-și dea sufletul pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2352_a_3677]
-
procedeu, care astfel avea să mă copleșească mai sigur. Dar contase prea puțin pe nevoi și pe sînge: întîi doar câteva vagi tresăriri, apoi respirația tot mai apăsată și mai inegală, și la urmă zbuciumul complect. Ne-am regăsit abătuți, stânjeniți unul față de altul. Am spus ca să încep într-un fel: - S-a făcut frig în odaie! M-am dus să mai pun lemne pe foc, apoi am reîncălzit apa de ceai și am reumplut paharul cu un capăt de pesmete
O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
-
Atunci am aflat numai că lucrurile ar fi posibile. Hotărârea de-finitivă am luat-o mai târziu. - Cînd? După o lună? - Cam o lună... - A avut răbdarea să aștepte el atîta? Și în timpul acesta cefăceați? Discutați tot literatură? - Da... Dar mai stânjeniți.- Și la urmă? - La urmă m-a întrebat dacă vreau să mă dau lui. - Te voia gratuit! Nici măcar nu ți-a propus să te ia de nevastă! O femeie nu se dă gratuit decât în două cazuri: când iubește sau
O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
-
în Isus Cristos, nu există ruptură. Este mereu aceeași taină: manifestarea a ceva care este "altfel", a unei realități care nu aparține lumii noastre, în lucruri care fac parte integrantă din lumea noastră "naturală", "profană". Occidentalul modern se simte oarecum stânjenit în fața anumitor forme de manifestare a sacrului, neputând crede că acesta s-ar putea manifesta, pentru unele ființe omenești, în pietre ori în arbori. Or, așa cum vom vedea în cele ce urmează, nu este nicidecum vorba de o venerare a
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
salută, căutând să-și păstreze fermitatea glasului: — Trebuie să ne ierți, Malaberga, că am dat buzna așa. Afară zeii s-au mâniat: e un vânt teribil, toarnă cu găleata, iar cărările sunt acum niște râuri de noroi. Tuși din nou, stânjenit. — în sfârșit, nu era cu putință să mergem mai departe - și nicidecum cu caii. Prietenul meu a văzut casa de pe cărăruia de sus, a crezut-o părăsită și s-a gândit că e bine să coboare iute să caute adăpost
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Rugăciune și penitență! Căutând prin mulțime, îl găsi imediat alături pe bărbatul bărbos care, puțin mai devreme, vorbise în numele tuturor: — Ambianus, îți vorbesc ție, care ești capul satului. Văd că sunteți mulți; toți sunt din comunitatea voastră? Bărbatul plecă, parcă stânjenit, capul. — Ca să spun drept, părinte sfânt, între noi sunt mulți fugari din Vesontio. Au aflat că urcam la voi și n-am putut să-i împiedicăm să ne urmeze. Acele ultime cuvinte, rostite ca o scuză, îl făcură pe Canzianus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
soție. Khaba i se alătură pe calul său. — O să avem ceva de furcă. E un urcuș urât, observă, arătând cu capul spre vechea construcție care domina valea de pe un vârf de stâncă. Balamber știa că prietenul său era, cu siguranță, stânjenit fiindcă în sat se făcuse purtătorul de cuvânt al văicărelilor războinicilor, și încerca, de fapt, să-i cerceteze starea de spirit, iritarea. Poate chiar se căise. Ridică, la rândul său, privirea către sihăstrie. Cu o zi înainte ajunseseră la picioarele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
moarte, îi luă centura și sabia și puse stăpânire pe calul lui, lăsându-l Lidaniei pe al său. Apucând frâele, femeia îl privi cum urca în șa. Simți graba sa de a se îndepărta, așa cum la început îi simțise neliniștea. Stânjenită, își frecă nasul cu dosul mâinii: — Ei, spuse, ridicând din umeri, mulțumesc pentru tot. — Eu trebuie să-ți mulțumesc ție. Arătându-și limpede experiența, Lidania își împunse calul cu călcâiele și îl apropie de cel al lui Maliban. Era pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
făcuse decât datoria, nu putea să nu se simtă într-o oarecare măsură vinovat, mai ales față de Frediana, care acum îl privea cu severitate și, desigur, simțea crescând iarăși în ea vechea dușmănie a germanicilor față de Roma. întrucât se simțea stânjenit, se văzu obligat să justifice alegerea comandantului său: — Arelate e capitala Galiior. Etius a văzut, probabil, ca pe o prioritate apărarea ei. Frediana, făcând semn către prizonier, îi răspunse pe un ton dur: O fi cum spui. Oricum, între timp
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
unde să mă duc; poate că tatăl meu m-ar fi primit, dar eram departe de casă și, oricum, dacă m-aș fi întors în situația aceea de om alungat, l-aș fi făcut cu siguranță să se simtă foarte stânjenit; și pe urmă, mă temeam că avea să mă oblige să îngenunchez înaintea acelui ucigaș și a stăpânului său, ca să nu mai vorbim, firește, de abatele acela nedemn. A fost într-adevăr un moment urât! în primele zilele, dacă n-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
îndepărtează în grabă, urmându-l pe servitor, își aminti de Flavia. Unde dispăruse? De la balustradă, îl întrebă pe Clemantius, care se întorsese dedesubt și vorbea cu însuflețire cu purtătorii de lectică ai Matidiei, dar nu primi decât un răspuns negativ, stânjenit. înspăimântată, privi în jur, trecându-și nervos o mână prin cârlionții negri. Alți oameni i se adresau, cu glasul frânt de teamă, punându-i întrebări presante, la care, în acel moment, încetă să mai răspundă. Coborî treptele în fugă și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
un braț la spate, dar Hippolita, deși nu înțelegea ce spuneau, observă că vocea sa era frântă, de teamă sau mai degrabă de rușine. Cei doi schimbară câteva cuvinte pe un ton aprins: căpetenia barbară părea mâniată, băiatul părea evident stânjenit și dădea impresia că se justifica. Imediat după aceea, bătrânul războinic schimbă câteva cuvinte cu oamenii din suita sa. Hippolita profită ca să-l întrebe pe soldat dacă înțelesese ceva din acel dialog însuflețit. Mabertus răspunse, făcând semn cu bărbia spre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
vrem,e încăperea se umplu, iar printre cei de față Sebastianus îl revăzu pe Rutilius, care, în mod evident, zăbovise în speranța de a afla veștile al căror purtător era Sebastianus. Invitat să spună ce știa, bagaudul se simți oarecum stânjenit, fiindcă până atunci își închipuise că urma să vorbească doar cu episcopul. în tăcerea plină de așteptare ce se lăsase în încăpere, nu se mai auzeau nici măcar loviturile de berbec: atacul, în mod evident, încetase. Dubritius se legănă o clipă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
care un soldat din escorta unui perceptor i-l strivise cu o lovitură de ciomag. Nu s-a gândit de două ori, înțelegeți? Și, în sfârșit, a rămas așa, asta-i... fără deget. Dubritius își încheiase raportul; tăcu și, oarecum stânjenit, își scărpină iarăși barba aspră, privind în pământ. Câțiva îi puseră însă întrebări. Rutilius, mai ales, îl întrebă cam când gândește că ar fi putut să intre Eudoxiu în cetate, dar când bagaudul îi spuse să considere că ajunsese la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Mandzuk. Citi în ea o sclipire de durere, dar mai văzu și altceva - ceva ce, pe chipul cioplit în piatră al acestuia, nu mai văzuse de când era copil: un soi de aspră și nemărturisită tandrețe. Cu un gest nesigur și stânjenit, o mângâie pe creștet. Sunt aici, Go-Bindan, nu te teme, n-ai de ce să te temi. încet, copila își ridică fața bronzată, pe care aluneca lent o lacrimă. îl privi cu ochii ei mari și umbroși, scăldați în lacrimi, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
și lipsit de grație. Degetele ei îi apucară brațul; și, grele ca de piatră, îi striveau carnea, deasupra încheieturii. Rosti cu o caricatură a vocii ei normale: - Ce ai auzit? Ce ai auzit? Brutalitatea ei îl sperie, îl șocă. Spuse stânjenit: - Nu mare lucru. Era prea greu să disting. Dar am auzit destul ca să... - Dar nu știi! Nu știi adevărul? Furia îl părăsise pe Craig. Rămăsese doar nerăbdarea față de agitația ei. - Ce să știu, Anrella! izbucni el. Te asigur că nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85100_a_85887]
-
uneori, din oglindă, cu înțeles. Cu ce înțeles? De câteva ori și-a întors fața spre mine, lăsând zălog oglinzii cununa de aur, ca să-mi dea zâmbetul direct, fără ajutorul sticlei, și atunci zâmbetul era intim și supus - poate puțin stânjenit că asist la ultimele ei dibăcii savante de a-și realiza toată frumusețea? Doamna M... îmi propunea să mergem în una din zilele acestea la Văratic. Rochia Adelei, simplă, strânsă pe bust, îi accentua, rotund, toate liniile. Dădeam doamnei M
Adela by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295596_a_296925]
-
am recomandat pe ceilalți. Maica arhondară a luat de mână pe Adela și, întorcînd-o cu fața spre noi, a complimentat-o în felul ei: Ia uitați-vă la dânsa ce ochi are, să nu fie de deochi!" Adela, împurpurată și stânjenită, era acum fata de altădată. Grație ospitalității obișnuite la această mănăstire și drepturilor mele câștigate de musafir vechi, dar desigur mai ales grație ochilor Adelei, maica arhondară se purtă cu noi ca și cu un revizor eparhial. Prânzul și cina
Adela by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295596_a_296925]