40,154 matches
-
și poseda multe cunoștințe, totuși nu era întru totul luminată și nu poseda toate cunoștințele în chip desăvârșit, putea însă să ajungă la aceasta în scurtă vreme. Inima și voința nu înclinau spre nimic rău, așa că omul era cu totul străin de păcat, dar această stare de curăție morală nu se poate asemăna cu a unui sfânt, care a ieșit biruitor din lupta împotriva răului, ci cu starea de nevinovăție a copilului care n-a încercat răul. Cu timpul însă prin
Căderea protopărinţilor în păcat - viziunea spiritualităţii ortodoxe (I). In: Editura Altarul Banatului by Liviu Petcu () [Corola-journal/Science/122_a_141]
-
de povestitor și toți îl ascultau cu gura căscată”; ,,...întrebat de ce face atâta paradă de românism - pictează, în exclusivitate, țărani români, casa îi este amenajată în stil românesc, îmbracă deseori costumul popular românesc... - când, de fapt, nu-i decât un străin, aristocratul, înrudit cu mari familii nobile din întreaga Europă, a răspuns: ”; s-a născut la Sankt-Petersburg în 1897; descinde din ramura regală a regelui Frederic al III-lea al Danemarcei și Norvegiei; în 1914-1917 a urmat Școala de Belle Arte
Dan LUPESCU despre… Dulce de Suceava. Amar de Cernăuţi de Doina CERNICA amp; Maria TOACĂ [Corola-blog/BlogPost/93612_a_94904]
-
Prin biserici, în sfintele altare slujeau preoți de vârstă venerabilă, cu rezistența călită în timpurile de aspră prigonire a credinței. În predicile lor, fețele bisericești, care insuflau încredere și se bucurau de respect, îi deșteptau din pe românii asimilați de străini. De atunci au trecut destui ani (...) Și puterea democratică, firavă la început, a prins la slănină, considerând că e un lux prea mare, o risipă prea neîndreptățită să-i bage în seamă pe niște amărâți de români care, de fapt
Dan LUPESCU despre… Dulce de Suceava. Amar de Cernăuţi de Doina CERNICA amp; Maria TOACĂ [Corola-blog/BlogPost/93612_a_94904]
-
și în situații în care au fost implicați cetățeni români, unde Valeriu a avut și un rol de interpret. O mare familie Raportul cu echipa din care face parte este unul deosebit: “Suntem ca o mare familie. Nu sunt unicul străin, mai este și o fata iraniană și un băiat albanez. Nimeni nu se uită ce naționalitate ai, ești un voluntar ca ei”. Și pentru că veni vorba de voluntariat, ce înseamnă a fi voluntar pentru Valeriu: “Înseamnă să dedi ci orele
“Mi-a fost scris să devin voluntar” [Corola-blog/BlogPost/93856_a_95148]
-
este mult. Iar în general cine e mizerabil pe strada nu este altfel nici între propriii săi pereți. Un lucru se uită: dincolo de justiție, dincolo de corupție, dincolo de sărăcia unei țări, curățenia (sau lipsa ei) și aspectul stradal iau ochiul oricărui străin și îi formează o primă și poate ultima impresie, în lipsă de altceva. E îmbucurător faptul că România a înregistrat un record negativ la cantitățile de gunoi. Ar fi și mai îmbucurător dacă acest lucru s-ar reflectă și în
Uniunea Ziariştilor Profesionişti [Corola-blog/BlogPost/93902_a_95194]
-
definit în secolul al XX-lea drept o ideologie care susține o națiune prin câteva elemente de identificare comună valabile pentru un grup de oameni. Ulterior, spre vremurile noastre, termenul a dobândit contații negative. Xenofobia a însemnat inițial frica față străini și de necunoscut și, abia din secolul al XX-lea, s-a definit prioritar ca ură față de străini, față de popoare și națiuni străine. Rasismul este considerat de unii o formă a xenofobiei, când de fapt acesta înseamnă cu totul altceva
Eminescu şi străinii – o reconsiderare [Corola-blog/BlogPost/93899_a_95191]
-
comună valabile pentru un grup de oameni. Ulterior, spre vremurile noastre, termenul a dobândit contații negative. Xenofobia a însemnat inițial frica față străini și de necunoscut și, abia din secolul al XX-lea, s-a definit prioritar ca ură față de străini, față de popoare și națiuni străine. Rasismul este considerat de unii o formă a xenofobiei, când de fapt acesta înseamnă cu totul altceva: convingerea că oamenii sunt inegali în funcție de etnia căreia îi aparțin și de culoarea pielii. Și rasismul a fost
Eminescu şi străinii – o reconsiderare [Corola-blog/BlogPost/93899_a_95191]
-
să trec în revistă toate aceste exemple și nici nu pare să fie necesar. Vom exemplifica numai cu poezia „Doina” (1883), luată adesea drept reper pentru ilustrarea xenofobiei lui Eminescu. „Exegeții” grăbiți pornesc, de regulă, de la versurile „Cine-au îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima cânii” și decretează gravitatea acestei afirmații, scoase din context, pentru psihologia poporului român. Dacă cel care exprimă esența spiritului românesc este xenofob, atunci și poporul român trebuie sa fie așa! Dar, istorici fiind, nu putem să
Eminescu şi străinii – o reconsiderare [Corola-blog/BlogPost/93899_a_95191]
-
românesc este xenofob, atunci și poporul român trebuie sa fie așa! Dar, istorici fiind, nu putem să nu ne referim la contextul general al poeziei și al epocii în care aceasta a fost scrisă. Oare Eminescu îi urăște pe toți străinii, fără excepție și îi preamărește pe toți românii, în chip nediferențiat? Cei dintâi „străini” invocați de Mihai Eminescu sunt rușii: „Din Hotin și pân’ la mare/ Vin muscalii de-a călare,/ De la mare la Hotin/ Mereu calea ne-o ațin
Eminescu şi străinii – o reconsiderare [Corola-blog/BlogPost/93899_a_95191]
-
străini” sunt nenumiți, dar sunt aceia situați „Din Boian la Vatra Dornii”, adică în Bucovina. Nu este greu de ghicit că poetul se referea la austrieci (nemți) și la cei colonizați de aceștia printre românii din Țara de Sus. Alți străini sunt cei aflați „Din Sătmar pân’ în Săcele”, adică din colțul nord-vestic în cel sud-estic al Transilvaniei. Aici este vorba desigur despre stăpânii unguri și, poate, și de populațiile așezate și colonizate printre români în regiune (secuii, sașii, șvabii etc.
Eminescu şi străinii – o reconsiderare [Corola-blog/BlogPost/93899_a_95191]
-
mai important principe român din Evul Mediu, Ștefan cel Mare, nume de domn și nume de țară românească, menite, împreună - în viziunea poetului - să reconstituie unitatea națională. Ca urmare, trebuie să observăm că Eminescu îi urăște, în primul rând pe „străinii” care ocupaseră partea de răsărit a Țării Moldovei la 1812, apoi pe „străinii” care ocupaseră, în 1775, Bucovina, vatra Țării Moldovei, locul de unde pornise țara, unde erau situate vechile capitale Baia, Siret și Suceava și unde se aflau gropnițele domnești
Eminescu şi străinii – o reconsiderare [Corola-blog/BlogPost/93899_a_95191]
-
și nume de țară românească, menite, împreună - în viziunea poetului - să reconstituie unitatea națională. Ca urmare, trebuie să observăm că Eminescu îi urăște, în primul rând pe „străinii” care ocupaseră partea de răsărit a Țării Moldovei la 1812, apoi pe „străinii” care ocupaseră, în 1775, Bucovina, vatra Țării Moldovei, locul de unde pornise țara, unde erau situate vechile capitale Baia, Siret și Suceava și unde se aflau gropnițele domnești cele mai slăvite și, în primul rând, Putna lui Ștefan cel Mare; în
Eminescu şi străinii – o reconsiderare [Corola-blog/BlogPost/93899_a_95191]
-
Moldovei, locul de unde pornise țara, unde erau situate vechile capitale Baia, Siret și Suceava și unde se aflau gropnițele domnești cele mai slăvite și, în primul rând, Putna lui Ștefan cel Mare; în fine, scriitorul îi „urăște” și pe acei străini care, de multe secole, ocupaseră vechea Dacie Superioară, unde fuseseră așezate capitala lui Decebal și apoi a împăraților romani, unde se plămădise sinteza românească și unde „ducele Gelou, un anumit român”, domnise pe la anul 900 peste români și slavi. În
Eminescu şi străinii – o reconsiderare [Corola-blog/BlogPost/93899_a_95191]
-
Superioară, unde fuseseră așezate capitala lui Decebal și apoi a împăraților romani, unde se plămădise sinteza românească și unde „ducele Gelou, un anumit român”, domnise pe la anul 900 peste români și slavi. În fine, Eminescu îi numește „dușmani” și pe „străinii” de la sud și est de Carpați, de la intrarea Dunării în țară și până pe Valea Prutului. Firește, ca să înțelegem toate aceste „uri”, trebuie să vedem cum era țara noastră atunci, ce teritorii cuprindea ea. Prin anii ʼ80 ai secolului al XIX
Eminescu şi străinii – o reconsiderare [Corola-blog/BlogPost/93899_a_95191]
-
unele de urgia otomană și libere să-și pregătească în România mișcarea de emancipare națională. România de la 1880 era firavă și nesigură nu numai în ochii lui Eminescu, ci ai contemporanilor în general. De vină pentru toate acestea erau, natural, „străinii”, dar nu oricare și nu toți, ci numai otomanii (care supuseseră Moldova și Țara Românească și le sleiseră de sevă), rușii (care răpiseră Basarabia), austriecii („nemții”, ocupanții Bucovinei), ungurii (stăpânii Transilvaniei) etc. Și nici ei în totalitatea lor! Eminescu nu
Eminescu şi străinii – o reconsiderare [Corola-blog/BlogPost/93899_a_95191]
-
conducerea, factorii de decizie (noua capitală, orașul lui Petru I, nu intrase în conștiința publică), adică aceia care trimiseseră armate ca să frângă Țara Moldovei (de fapt, intenția era ca s-o ocupe toată!). Astfel, Eminescu îi evoca în „Doina” pe „străinii” care au trebuit să părăsească țările românești ocupate și să se retragă în 1918, făcând loc României. Evocând, la 1883, o țară românească situată „de la Nistru pân’ la Tisa”, Eminescu era un vizionar realist și nu utopic, fiindcă România anului
Eminescu şi străinii – o reconsiderare [Corola-blog/BlogPost/93899_a_95191]
-
românească situată „de la Nistru pân’ la Tisa”, Eminescu era un vizionar realist și nu utopic, fiindcă România anului 1918 urma să se întindă exact de la Nistru și până la Tisa! Viața avea să dovedească, după aproape o jumătate de secol, că „străinii” condamnați și criticați de Eminescu fuseseră condamnați și de istorie, de lume, de societate. La 1918, se împlinea de fapt ceea ce prevăzuse Eminescu, iar salvarea fusese tocmai Moldova, care conservase, în clipele cele mai grele (1916-1918), nucleul de stat românesc
Eminescu şi străinii – o reconsiderare [Corola-blog/BlogPost/93899_a_95191]
-
aveau să scurgă „ultimul strop de sânge” sau „cloacă de păduchi”, menită a fi devorată, firește, tot de vajnicii unguri.4 În altă poezie, numită „În ziua de Anul Nou” (este vorba despre 1 ianuarie 1849), Petőfi îi numește pe străini și mai ales pe germani „hoardă de tâlhari”, „câini sângeroși”, dintre care nu avea să rămână în viață decât unul singur, doar ca să spună tremurând „Vai de cel ce nu-l cinstește pe maghiar!”; invocarea finală a diavolului din această
Eminescu şi străinii – o reconsiderare [Corola-blog/BlogPost/93899_a_95191]
-
de Anul Nou: sădește în inimile noastre întreaga ta mânie, să nu cunoaștem îndurare până mai mișcă vreunul dintre nemernicii ăștia pe acest pământ”.5 De altfel, ideea că maghiarul trebuie să fie „fără îndurare” față de popoarele conlocuitoare (și față de străini în general) a traversat deceniile și chiar secolele, devenind un laitmotiv al conștiinței publice elitare ungare, până la finele primei jumătăți a secolului al XX-lea. Mai toți contemporanii creatori de valori intelectuale ai lui Petőfi gândeau și exprimau aceleași idei
Eminescu şi străinii – o reconsiderare [Corola-blog/BlogPost/93899_a_95191]
-
și om politic, unul dintre cei mai importanți reformiști maghiari (a dat numele și Bibliotecii Naționale din Budapesta), spunea (la 5 octombrie 1844) în dieta țării de la Bratislava: „Urăsc din străfundurile sufletului meu orice evoluție care nu este maghiară”. Spre deosebire de „străinii” veștejiți de Eminescu - minorități dominante asupra majorității supuse - cei urâți de Petőfi, în ciuda blestemelor sale, au ajuns până la urmă (în general), prin voința popoarelor și recunoașterea marilor puteri, stăpâni acolo unde, prin forță, dominase Coroana Sfântului Ștefan. Cu alte cuvinte
Eminescu şi străinii – o reconsiderare [Corola-blog/BlogPost/93899_a_95191]
-
Petőfi nu a fost validată de istorie, Ungaria revenind la frontierele sale etnice. Nici „urile” lui Șevcenko și Pușkin nu au avut, în linii mari, o soartă mai bună. Eminescu însuși nu s-a impus în conștiința publică prin combaterea „străinilor”, dar mulți dintre „străinii” hrăpăreți evocați de el s-au dovedit, într-adevăr, demni de condamnat, din perspectiva nevoii făuririi statului național român, așa cum a fost el recunoscut de istorie. Altminteri, în focul argumentației poetice și, mai ales, publicistice și
Eminescu şi străinii – o reconsiderare [Corola-blog/BlogPost/93899_a_95191]
-
validată de istorie, Ungaria revenind la frontierele sale etnice. Nici „urile” lui Șevcenko și Pușkin nu au avut, în linii mari, o soartă mai bună. Eminescu însuși nu s-a impus în conștiința publică prin combaterea „străinilor”, dar mulți dintre „străinii” hrăpăreți evocați de el s-au dovedit, într-adevăr, demni de condamnat, din perspectiva nevoii făuririi statului național român, așa cum a fost el recunoscut de istorie. Altminteri, în focul argumentației poetice și, mai ales, publicistice și în același spirit romantic
Eminescu şi străinii – o reconsiderare [Corola-blog/BlogPost/93899_a_95191]
-
eu nu știu să existe în peisajul public din Ucraina, Rusia și Ungaria vreo critică serioasă la adresa acestor titani ai romantismului, care - așa cum era firesc, moral și drept atunci - îi proslăveau pe ucraineni, pe ruși și, respectiv, pe unguri, în detrimentul străinilor, dăruiți cu epitete teribile și sortiți pieirii. Nu am auzit niciodată ca vreun analist politic sau eseist să fi spus sau scris că Ungaria nu va putea intra în NATO sau în Europa cu un simbol național ca Petőfi Sándor
Eminescu şi străinii – o reconsiderare [Corola-blog/BlogPost/93899_a_95191]
-
noi altfel? - și cu Eminescu! El a fost omul vremii sale, cu mărimile și cu micimile sale, cu ideile general valabile și cu lamentabile, pentru noi, obsesii locale și trecătoare. Poetul și publicistul a scris uneori cu asprime despre anumiți străini, i-a veștejit cu epitete grele, pentru venalitate, politicianism, rapacitate, dar, câteodată, și numai pentru „vina” de a fi fost străini. Ca și alți contemporani din elita intelectuală, Eminescu voia să-i vadă pe români stăpâni, în fine, în România
Eminescu şi străinii – o reconsiderare [Corola-blog/BlogPost/93899_a_95191]
-
Basarabilor și Mușatinilor”, așa cum îi stă bine oricărui romantic, glorificator al Evului Mediu. Eminescu a iubit sincer poporul și țara aceasta, cărora le-a închinat pagini nemuritoare, dar nu a urât cu-adevărat popoare și nu a ridicat arma contra străinilor. A urât și veștejit - uneori cu vorbe grele - oameni, dar cine nu face asta, într-o formă sau alta? În schimb, câtă lumină a revărsat asupra omenirii! Vă îndemn să vrem să vedem această lumină, în centrul căreia stătea poporul
Eminescu şi străinii – o reconsiderare [Corola-blog/BlogPost/93899_a_95191]