2,444 matches
-
a orgoliului, sesizabilă la conaționalii săi (21 iunie 1844). „[francezii] îl pun [spiritul] pretutindeni în operele lor sau mai degrabă doar ca peste tot să se simtă autorul” (tr. ns.). O epocă lipsită, din ce în ce, de mister și transcendență este una în declin: „În Evul Mediu și în Renaștere făptuirile nu se preocupau decât să înalțe sufletul deasupra materiei. În zilele noastre se întâmplă contrariul. Se etalează spectacolul mizeriilor noastre, de la care ar trebui să întoarcem în grabă ochii
Un pictor diarist: Eugène Delacroix by Simona-Grazia Dima () [Corola-journal/Journalistic/4809_a_6134]
-
improbabilă. În acest context, preocuparea individului pentru bunăstare, ecologie și altele asemănătoare pare o bună soluție. Fragilitatea lumii fizice și a celei sociale este prilejul constituirii unor noi solidarități, care să o apere și să-i redea farmec. Atunci când nicio transcendență exterioară nu mai garantează lumea, omul va trebui să o apare el. Superficialitatea lumii în care trăim este o consecință a faptului că nicio identitate colectivă nu mai este susținută de un fundament exterior (iar cel interior este privilegiul câtorva
[Corola-publishinghouse/Science/84961_a_85746]
-
împrejurarea că, de fapt, în decursul aceluiași secol, s-au manifestat, așa cum a demonstrat cu argumente convingătoare Gheorghe Crăciun 2, și alte direcții, precum cea experimentală, ludică și manieristă a avangardelor și cea „tranzitivă”, a concretului prozaic, imediat, lipsit de transcendență, a experienței individuale cotidiene, deschisă către comunicarea cu cititorul, lipsită de metafore sau de supradeterminări simbolice și, mai ales, înrudită, din punctul de vedere al procedeelor, cu proza ficțională. Vom reveni asupra acestor aspecte la momentul potrivit. Până atunci, considerăm
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
ordonarea acelui „peisaj ontologic”, pluralist și anarhic, despre care vorbea Brian McHale, ea are totuși meritul de accentua asupra posibilităților practic infinite ale unei lumi (teoretic) „finite”, excluzând ipoteza existenței unei esențe atemporale, situate dincolo de ea. O anumită neîncredere în „transcendența goală” (după formula lui Hugo Friedrich) stă, fără doar și poate, și la originea tendinței actuale de a privilegia dimensiunea metacomunicativă 1, în detrimentul celei metafizice. Un argument în plus pentru a readuce în discuție ecuația preplatonică mimesis = joc, simulare 2
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
nici el o noutate absolută. Dintotdeauna, resurecțiile literare s-au făcut în numele realului (observația are o vechime venerabilă); actul literar a fost preponderent gândit (sau intuit măcar) ca instituire a unei relații de adecvare la ceea ce Gérard Genette a numit „transcendență extratextuală”. Fiecare nouă generație a pretins că, în sfîrșit a reușit să obțină o adecvare deplină la real, să dea seama în mod autentic de ființa acestuia; dezmințită de seria imediat următoare care, și ea, va avea convingerea supremei acomodări
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
procedau structuraliștii - tot ceea ce ține de domeniul extraliterarului. Este drept că teoria genurilor se dovedește, în optica sa, utilă nu numai în delimitarea extensională a câmpului literar, ci și în furnizarea unei definiții intensionale a literaturii în specificitatea sa, însă „transcendența extratextuală” nu este niciodată ignorată. Nu este lipsită de legătură cu acest tip de „transcendență” nici demonstrația autorului dintr-un alt studiu, în care este adusă în prim-plan distincția între ficțiune și dicțiune. Dacă domeniul ficțiunii a fost dintotdeauna
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
în optica sa, utilă nu numai în delimitarea extensională a câmpului literar, ci și în furnizarea unei definiții intensionale a literaturii în specificitatea sa, însă „transcendența extratextuală” nu este niciodată ignorată. Nu este lipsită de legătură cu acest tip de „transcendență” nici demonstrația autorului dintr-un alt studiu, în care este adusă în prim-plan distincția între ficțiune și dicțiune. Dacă domeniul ficțiunii a fost dintotdeauna considerat drept „constitutiv literar”, domeniul pe care el îl denumește - din rațiuni ce țin și
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
de plecare este reprezentat de constatarea că majoritatea încercărilor de a defini limbajul poetic au pornit de la un set de trăsături apriorice; pentru Hugo Friedrich, Gérard Genette, Jean Cohen, Roman Jakobson, Carlos Bousoño ț.a.m.d., poezia moderna înseamnă „metafizică, transcendență, magie, idealism, anistoricitate, profunzime, logos, sinteză, origine, orfism, totalizare, vizionarism, autoreflexivitate a limbajului, motivare a semnului și încă multe altele”188, în măsura în care acești remarcabili, de altfel, teoreticieni sunt cu toții atașați prejudecății - perpetuată printr-un susținut efort istoric - că ar exista
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
literarității, în general. Pentru a răspunde acestei obiecții, trebuie să precizăm de la bun început că ne vom ocupa doar de acele texte care - apărute după perioada de glorie a simbolismului - trădează orientarea conștientă către valorile concretului prozaic, imediat, lipsit de transcendență. Nu vom ignora deci împrejurarea că, în absența fundalului oferit de poezia abstracționistă și orfică, formula poetică pe care o avem în vedere nu ar putea căpăta relevanță; în plus, mimesis-ul însuși va fi înțeles prea puțin în sensul unei
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
asupra acelor poeme care dau câștig de cauză notației prozaice în raport cu aspirația literaturizării. Întrebarea ce se ivește, firesc, este în ce măsură și prin care elemente ale creației sale aparține Bacovia categoriei mari a poeziei moderniste - o poezie a sugestiei și a transcendenței goale - și în ce măsură anticipează altceva. Un altceva ce își face simțită prezența mai ales în ultimul volum, Stanțe burgheze, și în cele șaizeci și patru de postume, câte apar în ediția Petroveanu. Poeziile din această ultimă etapă a creației bacoviene
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
detectivii”, „de-a iubirea romantică”, „de-a prințul Prospero”, provocând din camera sa cu catifea întunecoasă, năluciri 369. Foarte multe „proeme” ivănesciene - chiar și acelea, de felul poveștii scurte, care trădează orientarea conștientă către valorile concretului prozaic, imediat, lipsit de transcendență - par a fi structurate conform unui principiu teatral. S-ar putea spune, în aceste condiții, că ne aflăm în prezența unei poezii „mimetice”, dar avem de-a face, desigur, cu un tip particular de mimesis, înțeles nu atât ca reprezentare
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
395. Putând fi plasate așadar pe linia subțire ce separă, la modul ipotetic, teritoriul metatranzitivității ironice de cel al mitului, asemenea secvențe nu par a renunța cu totul la o anumită încărcătură simbolică și nici la ambiția de a extrage transcendență din substanța poetică. S-ar putea specula mult pe marginea lor, dacă textele de acest fel nu ar constitui mai degrabă excepția, decât regula în peisajul Liliecilor. Bunăoară am putea bănui aici chiar o tentativă de a deplasa linia de
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
lui Tata Noe”) este întărită prin imaginea apocaliptică a pământului acoperit de ape. În volumul al doilea din La Lilieci se accentuează înclinația demistificatoare a scriitorului, cele mai multe secvențe vădind o și mai mare preocupare către surprinderea concretului prozaic, lipsit de transcendență. Pretutindeni ne întâmpină un fel de frenezie a restituirii faptelor de viață, care posedă o „poezie” a lor, frustă, oferind o imagine convingătoare despre plenitudinea unei experiențe umane. Un poem precum Grija, bunăoară, „comprimă romanul unui cuplu, cu personaje de
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
ea devine adeseori - chiar dacă nu întotdeauna la modul explicit - și teorie a poeziei, reușind în ultimă instanță să dea socoteală de bogăția structurală a acestei lumi, iremediabil scindate. Limbajul însuși nu mai poate funcționa în acest context ca vehicul al „transcendenței goale”, ci, asemenea oricăror corpuri fizice ale lumii actuale, se manifestă ca un obiect de experiență, printre altele, în cadrul actului de referință. În acest sens poate fi invocată și poziția lui Eugen Coșeriu, care - în tentativa de a combate teoria
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
că, În urma unui proces liniar, orientat teleologic, am trecut de la o apartenență cetățenească definită de caracterul concret al filiației biologice la o cvasi-dematerializare a unei legături universal accesibile. Dar aceasta ar Însemna, pe de-o parte, să neglijăm faptul că transcendența prin politic a Îmbrăcat forme istorice foarte diferite, reflectate de diversitatea tradițiilor de studiat. La această diversitate se adaugă pluralitatea perspectivelor din care putem interpreta obiectul reflecției noastre. Diversitatea tradițiilor și pluralitatea perspectivelor fac ca definirea să fie dificilă. Pe
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
p. 43). De ce natură ar fi Însă această „dură negare” ce se ascunde În sânul modernității? Ea poate fi rezumată Într-un singur cuvânt: istoricism, adică ideea că orice fenomen uman este un produs istoric, idee care, evident, abolește orice transcendență. În Drept natural și istorie, Strauss Încearcă să arate că toate filosofiile moderne sunt istoriciste (ne putem Întreba totuși, ca Ferry și Renaut, dacă putem accepta o teză care omogenizează Într-o asemenea măsură diversele filosofii moderne, ibidem, p. 46
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
naturalismului anticilor, putem să punem sub semnul Întrebării coerența unei gândiri care conține În germene istoricismul pe care tot ea Îl denunță. Într-adevăr, dacă Încredințăm naturii grija de a determina norma, nu Înseamnă oare că renunțăm la drept ca transcendență? În felul acesta, „natura, lăsată liberă, Își realizează scopurile În funcție de dezvoltarea sa imanentă, iar dreptul (natural) nu este altceva decât instrumentul de care se servește natura pentru a-și atinge scopurile” (ibidem, p. 66). Am avea dreptate astfel să afirmăm
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
indivizi reduși la caracteristicile lor vizibile, judecați și judecându-se după Înfățișare, clasați și clasându-se după categorii esențializate improvizate pe baza unor trăsături fenotipice. Firul continuu și practic nesfârșit, de la strămoșii cei mai Îndepărtați până la ultimii descendenți, dezvăluie o transcendență a cărei absență este puternic resimțită În spațiul social modern, dominat de valorile utilitariste și concurențiale. Centrarea pe identitate și pe continuitatea descendenței, imaginată pornind de la trăsăturile somatice, este suficientă pentru a crea apartenență și participare. Vom nota că, În
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
leagăn până la mormânt” și ne indică modul de acțiune adecvat sau cum să dobândim noi statuturi, identificându-se de obicei trei momente-cheie: separarea, marginea (sau intervalul) și integrarea. Anumite clasificări, cercetând „relația cu sacrul”, pun accentul pe transgresiune sau pe transcendență și vorbesc, cum face și Rudolf Otto, despre „inversiune” sau „convertire”. Alte tipologii, propuse Îndeosebi de Emile Durkheim și Marcel Mauss, pun În valoare dimensiunile „pozitivă” (să ne gândim, de exemplu, la ofrandă sau la rugăciune), „negativă” (cazul interdicțiilor sau
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
de justificare”) vor putea astfel să se bazeze pe diverse structurări: domestică sau civică, industrială sau comercială etc. Chestiunea relativismului este centrală aici, căutarea de „universalii” netrebuind să fie nici pierdută din vedere și nici descalificată. Dacă am nega această „transcendență”, subliniază apăsat Donald Brown, Tzvetan Todorov sau James Wilson, ar Însemna să glorificăm cele mai rele servituți, lumea noastră nefiind compusă din insulițe culturale, ci din unități care se suprapun cel puțin În parte, adesea aflate În „fuziune” sau „fisiune
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
Lucian Blaga, "atunci cînd gînditorul se află în impas, el consultă poetul. Și reciproca e adevărată, cu condiția însă de a nu pretinde că filosoful face poezie". Poetul și filosoful din Lucian Blaga se sprijină, întregesc și luminează printr-o transcendență personală. Prezentarea lui Alexandru Busuioceanu va fi un bun prilej pentru a întări aserțiunea acestuia, că arta este "o întrebare de conștiință" cale de a amenda Estetica lui Tudor Vianu centrată pe autonomia artei, astfel neglijînd "aspecte fundamentale ale procesului
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
savant, cu atât mai mult cu cât preluarea fără citare i-a transformat ideile în locuri comune ale discursului analitic asupra fenomenului totalitar fascist, comunist și chiar islamist (el definea în 1949, comunismul drept "Islamul secolului XX", "o religie fără transcendență", "religia politică a secolului XX") în lucrările mult mai notoriilor Raymond Aron, François Furet, Jeanne Hersch, Hannah Arendt, Besançon, J-F. Revel, BH Lévy și mulți mulți alții. El este autorul unei percutante formule intrată în folclorul analiștilor conform căreia "ideologia
Cum am spânzurat-o pe Emma Bovary by Doina Jela [Corola-publishinghouse/Science/937_a_2445]
-
tristețile misterioase din lirica simbolistă. Motivul poetului blestemat, impus la noi de Macedonski, era susținut la P. de sentimentul real (chiar dacă versul lui nu a putut evita întru totul clișeele) al condamnării fără ieșire conținute de aspirația spre ideal și transcendență. Văzând în artă singura cale de refacere a unității primare dintre om și întregul sacru, de care tehnica și excesiva civilizare îl îndepărtau, credea cu fanatism în misiunea poeziei sale. Primul nostru simbolist declarat, P. a transformat poezia în căutare
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288770_a_290099]
-
prezent). Contribuțiile bune și rele ale iluminismului secolelor al XVIII-lea până la începutul celui de al XIX-lea au fost intens analizate. Multele sale merite au fost umbrite de unele exagerări raționalist-tehnologice, în dauna tradițiilor mitologico-religioase, a imanenței umane față de transcendența divină, dependentă mai mult de cuvânt decât de acțiune. Cu toate acestea, doi ierarhi ortodocși români din secolul al XVIII-lea, mai telurici decât alți prelați ancorați "în spirit", episcopul Chesarie din Râmnicu Vâlcea, pe la 1770, și mitropolitul Gheuca Leon
by TĂNASE SÂRBU [Corola-publishinghouse/Science/1010_a_2518]
-
Și-a atras astfel mulți fideli, dar și mulți opozanți ori indiferenți la semnalările sale. Cu rigoarea unui spirit educat și în matematică, dar și cu echilibrul psihomoral caracteristic înțelepților, autorul a dezvoltat argumente în jurul unor idei, din care reținem: transcendența sau caracterul "nonuman" al tradițiilor ni se relevă printr-o înaltă spiritualitate, păstrată astăzi mai mult de civilizațiile orientale decât în Occidentul modern tot mai ostil credințelor; Occidentul ar putea să valorifice elementele tradițiilor păstrate de creștinism, în speță biserica
by TĂNASE SÂRBU [Corola-publishinghouse/Science/1010_a_2518]