1,491 matches
-
a lua pământ și pietricele până umple traista. După care mi-au făcut un semn cu mâna și p-aci ți-e drumul. Mai stau eu ce mai stau, potolesc câinii și când dau să mă culc, fraților, aud un vuiet și văd o lumină mai ceva ca la apocalipsă, suind dinspre Poiana lui Buzatu, știți, unde-au prins-o atunci pe stareță cu Buzatu. Era cum ai vedea o casă arzând și când să te repezi s-o stingi, hop
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
înțesate de barcagii, de bragagii, de iaurgii, de lactagii, de halvagii, de geamgii, de cheflii, de scandalagii și reclamagii hazlii, sultanul părea să aibă răbdare cu oamenii. De-abia intrat prin Marea Poartă de Răsărit, drumețul e izbit de-un vuiet de chiote, de țipete, de strigăte care se apropie și-l înconjoară într-o clipită. O mie și una de nații sub o mie și una de înfățișări îl roagă viermuind în jurul lui ceva. Ce? Să cumpere. Ce? N-apucă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
de acum e la fel: iată o cupă în care vin nu mai este, iată o coapsă tot mai rece, iată o fereastră pe care nu se poate privi decât înăuntru. Cât despre de-acum înainte, nici o știre: doar un vuiet vag, un foșnet neliniștitor de pădure simțind furtuna, ce vine spre el, făcându-l să se ghemuiască mai tare sub pătura zdrențuită și plină de pete. Nu credem a mai fi nevoie să spunem că asemenea stări trebuie combătute cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
Mirosul de sânge devenise și mai puternic, mirosul vieții. Până la urmă profesorul Amorel a smuls acel punct pulsând de viață nouă din mine. Operația era terminată. Un moment de groază, umilință și durere. Auzeam voci amenințătoare, clinchete de metale și vuietul mării. Ca și cum forțe iraționale strigau după recunoștință, arătându-și prezența prin sunet. Doream să mă așez imediat în pat, m-am ridicat, dar am leșinat. Profesorul nu mă putea ridica, întreba îngrozit: - Ce să fac cu domnișoara? - Pleacă, i-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
opusă, am văzut doar cum, atingând ușorul ușii, într-o frumoasă curbă, rasa violetă dispare pe cealaltă ușă. În clipa în care ne-am aruncat cu toții unul spre celălalt, vorbind agitați și fluturând din mâini, undeva, jos, se porni un vuiet care creștea amenințător, de parcă în clădire ar fi năvălit un val uriaș care se îndrepta spre noi. Din cauza acestui val se cutremurară geamurile, pereții și podeaua. Apoi vuietul explodă în coridorul nostru prin ușile deschise de la clasele a șasea și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
celălalt, vorbind agitați și fluturând din mâini, undeva, jos, se porni un vuiet care creștea amenințător, de parcă în clădire ar fi năvălit un val uriaș care se îndrepta spre noi. Din cauza acestui val se cutremurară geamurile, pereții și podeaua. Apoi vuietul explodă în coridorul nostru prin ușile deschise de la clasele a șasea și a șaptea într-o bubuitură asurzitoare. Lecția se terminase. 9 Pentru a nu fi nevoiți să relatăm cele întâmplate claselor mai mici care umpluseră coridorul în timpul pauzei, am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
două minute până la sfârșitul recreației. Ieșii din clasă și o pornii de-a lungul coridorului plin de tropot de picioare, de glasuri și de strigăte; ieșii pe palierul scării. După ce închisei ușa după mine, și zgomotele se contopiră într-un vuiet confuz, privii în jur. Cu un palier mai jos, lângă ușa carcerei care nu mai fusese folosită în ultimii zece ani și de care atârna un lacăt ruginit, stătea Burkeviț. Era așezat pe scări, cu spatele la mine. Stătea chircit, cu coatele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
vânt repede, ca niște șuvițe de cerneală turnată în apă. Când am ridicat capul, balconul a început să plutească încet înainte, împreună cu casa care amenința să acopere tot orașul. Dincolo de colț, frunzele copacilor se zbăteau ca valurile mării. În plin vuiet de ape, ceva, probabil o creangă, se rupse, iar undeva, alături, se trânti o fereastră și, în liniștea care se instaurase pentru o clipă, se auzi cum sticla se face țăndări pe trotuar. — Pfui, făcu Sonia, e urât aici. Să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
oraș. Ajunsese în zona cu serpentine strânse. Trecu un pod peste un pârâiaș pe care îl auzea curgând năvalnic la vale, umflat de ploaie. Porțiunile drepte erau foarte scurte iar curbele în vârf de ac se succedau una după alta. Vuietul apei începea să se stingă rămânând în urmă. Începuse să sufle un vânt slab ce făcea pădurea să foșnească. Nu putea să spună de ce dar avea senzația că nu era singur. Simțea că cineva îl privea insistent din adâncul pădurii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
cu palma una dintre șinele de metal. Spera să perceapă o vibrație, ceva, nici el nu știa ce. Constatând că totul rămâne nemișcat, porni mai departe. Se deplasa încet, cu mișcări line, atent pe unde calcă, ca să nu facă zgomot. Vuietul râului subteran rămăsese în urmă, acum liniștea era deplină. Pereții înguști îl apăsau, ar fi trebuit să audă zgomotele ciocanelor de abataj ori hârșâitul lopeților cu care încărcau pietrele. Două cazmale și un târnăcop zăceau pe jos, chiar lângă vagonetul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
pământ, pe care stau scândurile...Ceea ce dă aspectul cel mai trist și degradant pentru un local de școală, este că acest local se află în mijlocul staniștei vitelor. Cât timp am stat la școală de am examinat elevii, un concert și vuiet discordant din cauza behăiturilor vitelor făcea a nu se înțelege adeseori răspunsurile elevilor și întrebările ce li se adresau, ba încă se mai adăugau și izbituri prin pereți...” Gh. Cârlănescu reclamă autorităților superioare lipsa de sprijin din partea primăriei. În raportul nr.
Pe Valea Dunăvăţului : Lunca, sat al bejenarilor bucovineni by Ion Cernat () [Corola-publishinghouse/Administrative/91889_a_93195]
-
-i mai rău decât În temniță la Stinche! Îi strigă celălalt. Se pare că măcar domnia ta izbutești să ieși, noaptea... Dante se Întoarse dintr-o dată și făcu câțiva pași spre bărbatul acela. Sângele Începuse să Îi zvâcnească În tâmple cu vuietul unei cascade. Vederea Îi era și ea Înnegurată de oboseală și de starea de rău. Virtuțile Îi cedau, Își dădea seama de asta cu detașarea unui observator străin, În timp ce Își Întindea mâinile spre interlocutor, care se grăbi să coboare spre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
coborî mâinile, arătând cu dreapta spre statuie. După o clipă, Dante văzu clar cum pleoapele Fecioarei se ridicau, cu pupilele luminate de o strălucire. O tăcere uluită Înghețase sutele de persoane Înghesuite În naos. Apoi, totul se scufundă Într-un vuiet, toate gurile unindu-se Într-o aceeași exclamație de minunare. Poetul murmurase și el ceva, surprins, fascinat de relicva care continua să se miște. Aceasta, după ce Își deschisese ochii de-a binelea și privise În jur, Își slăbi strânsoarea brațelor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
iar apoi Îi dădu drumul. Masa de păr Îi alunecă printre degete ca un mănunchi de șerpi morți, apoi se deschise Într-un evantai, În timp ce trupul se prăbușea. Dante Își acoperi fața cu un braț ca să nu vadă, tremurând amarnic. Vuietul unei mări În furtună Îi urcă În tâmple. Fu nevoit să se sprijine de grinda din tavan ca să se mențină În picioare. Lângă dânsul, Cecco Angiolieri izbucni Într-un plâns Înăbușit de sughițuri. Plânsul acela Îl rechemă pe prior la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
Scutură din cap, respingând ipoteza spre care Înclinase pentru o clipă. Arrigo trebuia să fi fost singur, În momentul suprem. Abandonat În brațele disperării sale. Din nou emoția Îl copleși, iar ochii i se umplură Încă o dată de lacrimi. Un vuiet de cascadă Îi năvăli În mintea ce se stingea În somnul straniu al sufletului care fuge. Își reveni În simțiri după un timp oarecare, dezorientat. Era Întins pe pardoseală și toate mădularele Îl dureau din pricina căderii. În câteva ceasuri, mandatul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
grizonat. V. se afla la douăzeci de kilometri de noi. Douăzeci de kilometri în 1917 era o distanță cât o lume întreagă, mai ales iarna, mai ales de când cu războiul care nu se mai termina odată și care aducea un vuiet neîncetat pe drumuri, cu camioane și căruțe învălmășindu-se, cu fum pestilențial și cu mii de bubuituri de tunet, căci frontul nu era departe, chiar dacă de acolo unde eram noi, ni se părea un monstru invizibil, un tărâm ascuns. Lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
ce caută la ora asta târzie în parc? Într‑o bună zi li se va întâmpla și lor același lucru. Liceenii și muncitorul fluieră în timp ce‑o iau cu pas grăbit pe Johannesgasse și, ajunși în fața Conservatorului orașului Viena, de unde răzbate vuietul tumultuos al instrumentelor de suflat și al celor cu coarde (și unde Anna ia ore de pian), trec la rândul lor ca mânați de tumult. Acolo tocmai au loc repetițiile orchestrei, programate întotdeauna așa de târziu ca să poată participa și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
doar decide în liniștea mormântală din sufletul ei să nu mai meargă prea curând la bazinul de înot, fiindcă nu apa e elementul ei, ci mai degrabă undele tonurilor muzicale care vin și pleacă vuind, însă nu se compară cu vuietul apei de la duș. Anna cască gura, dar nu se aude nimic, nici un cuvânt, nici un ton muzical. Tăcere. Apa n‑o primește, o respinge. Băgătorul de seamă al bazinului de înot fluieră strident fiindcă unul a sărit, de afurisit ce e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
E unic în lume Elena Marin Alexe Îmi șovăie pasul în drumul spre casă Și-atunci când mă clatin, Isus nu mă lasă. De cad, mă ridică, mă ține de mână, Când ploaia ce curge, cu vântul se-ngână. Prin vuietul mării și mândre talazuri, Oprește furtuna alungă necazuri. Cărările mele Îi sunt cunoscute Și glasul din taină se-apleacă s-asculte. De sunt întristată, iar drumul prea greu Spre slăvi mă ridică, s-ating curcubeu. Cu drag mângâiere așază pe
E unic ?n lume by Elena Marin Alexe () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83358_a_84683]
-
te poarte... Dar dincolo de luntrea îngustă nu privi, Căci apa-ți va trimite și va întipări, Întunecată, fața iubirii voastre moarte! SOLIE Undire infinită, lăuntricul fior Când Verbul, prăbușire năprasnică de tunet În inimi și în lucruri vibra dominator... Nebănuitul vuiet... - Păstrezi vreun răsunet Tu, suflet prins de-o vrajă pe-al humei căpătâi, Vreun crâmpei din vâlva ce, neîncăpătoare, Cutreiera hiatul adâncii nopți dintîi? E mult de când ecoul vestirii-n tine moare, De când, rigide ghețuri te-nlănțuie-mprejur; De când, un
Opere by Ion Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295564_a_296893]
-
Nu șovăi, străbate-o... Și când - diamantine - Pădurile de ghețuri se vor ivi pe cline, Încrezător, azvârlă ciomagul de prisos: Din povârniș, în steiuri; din stânci, în văgăune Izbit de lespezi, ciotul va face să răsune Cu lung și mare vuiet tot hăul de granit. Dar sus, sub îngînata lumină-abia născândă, Lăsând să scape râsul din pieptul tău sporit, Acopere căderea cu hohot de izbândă. HIEROFANTUL În rândurile celor ce s-au bătut sub Miltiade coborâse și preotul din Eleusis Portalele
Opere by Ion Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295564_a_296893]
-
trezi. Trebuia să fii însă mereu pregătit pentru a-i face față. Și cei mai mulți dintre noi erau, într-adevăr. Banciu avea cu 14 ani mai mult ca noi. Se născuse la Blaj și a murit la 16 septembrie 1940. În vuietul acelor zile, moartea lui a trecut neobservată. Am fost la slujbă, în casa lui din strada Plantelor. În afară de câteva dactilografe de pe vremea când fusese director de minister, nu-mi aduc aminte să fi văzut pe nimeni, afară de rude. Un furgon
Opere by Ion Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295564_a_296893]
-
Elena Marin Alexe Sosește toamna-n pas șăgalnic, Prin galbenul de crizanteme. Pe drum s-aude vuiet jalnic Și scârțâit de car, cu lemne. Grădinile stau dezbrăcate, Par jefuite de podoabă. Nu mai sunt flori înmiresmate, În vii n-a mai rămas o boabă. Aici în satul dintre dealuri, Spre iarnă totu-ncremenește, Iar Milcovul doarme-ntre
Rece noiembrie by Elena Marin Alexe () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83377_a_84702]
-
de oriunde, nu a fost pentru cântecele interpretei Viorica Flintașu sânul mamei! Numai sânul Crișanei a fost! El a rămas și va continua să fie cel ce i-a redat artistei căldura, apărarea și dragostea, iar publicului, susur și deopotrivă vuiet de dragoste, frumusețe, energie, suavitate. Timpul, cel mai doveditor element al adevărului că nimic nu este o creație în sine în univers evocă azi pe artista Viorica Flintașu drept cea care l-a încununat cu florile spirituale ale unui cântec
VIORICA FLINTAŞU. CÂNTECELE CRIŞANEI, ÎNMIRESMATE ŞI ILUMINATE de AUREL V. ZGHERAN în ediţia nr. 1853 din 27 ianuarie 2016 [Corola-blog/BlogPost/364446_a_365775]
-
alunecă-n noapte pe pleoapa-mi de os se-ntoarce-ntre ciuturi pe câmpu-i mănos i-i jilț vizuina ori slobod pripas? înmugure fuga-n colind părinții mei albi, nestinși fără glas vă văd câteodată venind și tresar- e-un vuiet surd pe la porți ca o rugă ciuta gonind vânătoru-și alungă... Referință Bibliografică: Vânătoare inversă / George Nicolae Podișor : Confluențe Literare, ISSN 2359-7593, Ediția nr. 242, Anul I, 30 august 2011. Drepturi de Autor: Copyright © 2011 George Nicolae Podișor : Toate Drepturile Rezervate
VÂNĂTOARE INVERSĂ de GEORGE NICOLAE PODIŞOR în ediţia nr. 242 din 30 august 2011 [Corola-blog/BlogPost/361414_a_362743]