798 matches
-
în compania bravului voievod, nu l-am simțit, spectatorii însă da. Puteam și eu să mor "la datorie" ca Plinius cel Bătrân observând erupția Vezuviului și m-am gândit ulterior că la o proiecție cu "Dracula" era normal să se zgâlțâie și pământul! Am mai prezentat filmul și în alte universități, dar "fenomenul" nu s-a mai repetat. Păcat, "dădea" bine! După Universități am luat cu asalt alte două instituții onorabile Biblioteca Națională și Muzeul de Arte Plastice. "Biblioteca Nacional de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1543_a_2841]
-
Avenida Prat crezi că te afli la Londra). Pentru ansamblul său atât de ciudat, de special și de interesant, Valparaiso a fost declarat de UNESCO "Patrimoniu al umanității", titlu dobândit pe merit și purtat cu cinste, deși "coroana" îi e zgâlțâită din când în când de puternice cutremure (cel din 1906 a făcut 20000 de victime, iar cel din 1980 nici una, făcându-se simțit, așa cum am povestit, în timpul proiecției de la Universitate a filmului Vlad Țepeș -Dracula!). La nord-est de Valparaiso se
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1543_a_2841]
-
celor interesați să mai tergiverseze câțiva ani ruperea dialogului cu veșnicia, adică tocmai până ies ei la pensie. Ce s-a întâmplat de fapt? Când fostul ministr Miclea a dat ordonanța cu privire la calitate, adică a declanșat evaluarea după rezultate, a zgâlțâit eternizările pe post, respectiv când a dat drumul la revoluție, poporul universitar și sindical prin reprezentanții săi aleși a strigat în presă și la poarta MEC, „Mircea Miclea și ai lui să se ducă dracului! și a acționat strâns unit
[Corola-publishinghouse/Administrative/1964_a_3289]
-
de sforăituri și horcăieli sonore și stranii. Ori de câte ori Pușcașu V. auzea acest zgomot, îl trezea pe Bogdanovici, ziua sau noaptea, îl înjura, îl bruftuia, uneori îl călca în picioare. Când nu se mai obosea să se ducă personal să-l zgâlțâie, îl punea pe altul să-l trezească și-l înjura dela distanță. Pentru Bogdanovici, groaza de Pușcașu V. era un coșmar continuu. Pop adaugă că Țurcanu se interesa mereu de soarta lui, așa încât era clar că presiunea exercitată de Pușcașu
Piteşti: cronica unei sinucideri asistate by Alin Mureşan () [Corola-publishinghouse/Memoirs/617_a_1345]
-
Țurcanu i-a ordonat lui C.O. să joace pe cârpa udă pentru a se curăța, în timp ce el se uita la celelalte victime din cameră pentru a observa efectele spectacolului. Mai târziu l-a apucat iar de guler, l-a zgâlțâit și l-a trântit de perete, cerându-i să se 'țină pe cotonoage' dacă nu vrea să îl joace iar în picioare. Țurcanu îi cerea să dea detalii despre 'haremul surorilor de cruce', însă O. se încăpățâna să nu vorbească
Piteşti: cronica unei sinucideri asistate by Alin Mureşan () [Corola-publishinghouse/Memoirs/617_a_1345]
-
Nota bene, mai „bătrânii”, Marin Preda și Geo Dumitrescu au participat, dar, ca niște oameni înțelepți, au tăcut. La doar câteva zile după această ședință, într-o seară, târziu, cred că era într-o sâmbătă - ședința avusese loc miercuri -, îmi zgâlțâie geamul meu de pe strada Nerva-Traian Adrian Păunescu și-mi strigă tulburat: - Nichita ne-a trădat! Apoi, îmi explică, cu precipitare, că în aceeași după-amiază de sâmbătă, președintele Zaharia Stancu a adunat vreo cinci scriitori tineri de vârf și i-a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
nedefinită”? Să luăm următoarele exemple: un profesor îl apucă cu fermitate pe un elev de umăr, lăsându-i urme de la strânsură; un profesor împinge cu putere o carte de-a lungul pupitrului, lovindu-l pe elev în piept; un profesor zgâlțâie cu violență scaunul unui elev care moțăie. Victimele acestor tipuri de incidente vor raporta mai greu aceste tipuri de incidente, iar administratorii vor reacționa mai încet atunci când le sunt semnalate. Cazul este chiar mai ambiguu atunci când un coleg de clasă
[Corola-publishinghouse/Science/1992_a_3317]
-
cei câțiva oameni care se încrezuseră în mine. Civilii mi-au comunicat că nu voi mai pleca nicăieri, cel mult la dracu’. și au râs zicându-mi că voi dormi mai bine în celulă, căci acolo oricum patul nu se zgâlțâie decât la cutremur. Ceilalți călători și-au încărcat maldărele de bagaje, îndreptându-se încet spre peron. Cei doi civili au șoptit ceva între ei, apoi unul a făcut semn cu arătătorul întins în jos spre pardoseală, să nu mă clintesc
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2149_a_3474]
-
verde. Priveam îngroziți cum clanța se mișca în sus și-n jos. Într-o dezgustătoare fracțiune de secundă am înțeles că își folosea gura ca să realizeze acest lucru. A trebuit să-mi reamintesc să respir când clanța ușii s-a zgâlțâit violent. Se auzi ceva ca un mârâit. Sunetul frustrării. Zgomotul foamei. Apoi a încetat. Puteam auzi entitatea îndepărtându-se anevoie. - Ce e? Ce vrea? Nu înțeleg. Cum a intrat? Era Robby. - Nu știu ce naiba e, am răspuns absurd. - Ce e, tată
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
o lua din pat am vânturat sabia de lumină de jur împrejur. Sarah se trăsese spre tăblia patului când arătarea încercase să se tragă în patul ei. Își încleștase gura într-unul din stâlpii de susținere ai patului și îl zgâlțâia, răgind. - Ce se-ntâmplă? strigă Robby, din baie. Am urlat scârbit și am ridicat-o pe Sarah din pat. Când o duceam pe Sarah spre baie, arătarea a rămas țintuită locului, apoi a sărit jos și s-a repezit spre
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
la copertă. ăia de la Umanitas era nebuniți conplet. Comandase deja ediția a treia și o aștepta să iasă de sub tiparniță ca pă pâinea caldă. Când a venit camionu cu tonele de cărți toți cititorii a sărit pă mașină șia-nceput so zgâlțâie dea dărâmato și ia rupt ușile și toate alea. Poliția a-ncercat săi potolească da io am văzut și nește polițiști că fura câte cinci egzemplare ca să le vândă dup-aia la speculă. Era o femeie care urla că ea
Opere cumplite-vol. 2 by Florin Piersic junior. () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1343_a_2707]
-
privire, tresare; se întoarce brusc spre mine și rămîne astfel, cu ochii măriți, speriați: Mihai, ce-i cu tine?!... Vine lîngă mine, se lasă în genunchi pe covor, lîngă fotoliul în care stau, îmi ia obrazul între palme și mă zgîlțîie cu putere. Ce-i cu privirea asta fixă a ta!?... Revino-ți! Ce naiba, ești om mare..., ești bărbat! A fost un accident... Ce-i cu tine?!... Palma care m-au zgîlțîit încep să-mi alinte obrazul. Ochii ei verzi mă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
care stau, îmi ia obrazul între palme și mă zgîlțîie cu putere. Ce-i cu privirea asta fixă a ta!?... Revino-ți! Ce naiba, ești om mare..., ești bărbat! A fost un accident... Ce-i cu tine?!... Palma care m-au zgîlțîit încep să-mi alinte obrazul. Ochii ei verzi mă învăluie ca un lan de grîu primăvara, iar buzele răsfrînte, frumos conturate surîd molcom. Te rog! îmi șoptește. Scuză-mă! Ceea ce mi-ai spus m-a luat lovit în plin... Oh
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
orgoliu atmosferic, încă o dovadă evidentă din care ești obligat să tragi concluzia rapidă că, atunci când alămurile celeste declanșează sarabanda infernală, tot ceea ce îți rămâne de făcut este să bagi capul între umeri și să aștepți încheierea impetuoasă a spectacolului. Zgâlțâit de mâini nevăzute, cortul sălta spasmodic, agățându-se disperat de pământ prin punctele de ancorare, iar Turistul își privi ceasul, ca și cum ar fi numărat cu teamă nerostită ultimele secunde de dinaintea unui deznodământ anticipat. Ghidul acela pe jumătate beat a avut
Frig by Cristian Lisandru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1176_a_1898]
-
Fetița se lăsase moale la pieptul lui cu mâinile sale micuțe atârnând fără viață. Îi luă capul în palme și de abia atunci văzu că în timp ce-i vorbea, peste ochii mari de copil fâlfâise necruțătoare aripa neagră a morții. O zgâlțâi puțin, sperând într-o pâlpâire a pleoapelor, apoi mai mult intuind decât știind cu certitudine adevărul, o puse ușor pe pământul cenușiu, îndepărtă un bulgăre uscat și diform ce părea că o incomodează. Îl trase apoi pe Nenea alături, luă
Parasca by Mititelu Ioan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91853_a_92383]
-
astâmpăr, făcea mișcări dezordonate, își plesnea fruntea, se lăsa pe vine în fața băncii și imediat ridicându-se, uitându-se buimăcită prin încăpere. Deodată se repezi la bătrânul cu care venise și care acum ronțăia un măr scos de cine știe unde. Îl zgâlțâi așa de tare și neașteptat încât bătrânul uită să mai înghită bucata de măr mușcată și căscă niște ochi mari alburii în care se citea un fel de spaimă amestecată cu o mare nedumerire. Femeia țipă: - Ce stai așa, du
Parasca by Mititelu Ioan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91853_a_92383]
-
dimineața cafeaua caldă și cornuri proaspete aduse de Mireille, ochii ei verzi-albaștri, albaștri-verzi, de pariziancă, aerul ei proaspăt, ochii mei desprinși cu greu din somn, cât e ceasul? Opt! Cad iarăși în patul larg, adormind instantaneu, dar ea, necruțătoare, mă zgâlțâie de câteva ori, Se răcește cafeaua! Haide! Ce-ai făcut azi-noapte?! Glasul ei trezindu-mă din nou, dorința mea neînțeleasă de a lovi, de a o îndepărta, Am fost cu o puttana! Pe burtă, între așternuturi, doar cu capul întors
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2310_a_3635]
-
era o farsă uriașă, asemănĂtoare celei pe care i-o jucase viața fetei Ăsteia. Șaman 55 — Poezia e o minciună sfruntată, o gogoașă cât mine de mare, nu ? ! Spune-mi ! am strigat eu la Carmina, apucându-o de mână și zgâlțâind-o. Da, a clătinat ea din cap, Încleștându-și strâns gheara pe brațul meu, da, da, a continuat ea cu frenezie, luându-mă În posesie, Îmbrățișându-mă, acoperindu-mi fața cu mâinile ei fierbinți, pri- vin du-mă În ochi
Şaman by Adina Dabija () [Corola-publishinghouse/Imaginative/858_a_1756]
-
Am pus o pătură pe el și l-am mângâiat pe frunte și pe ureche. — i tare frig sub pământ, se plânse el, privindu-mă cu ochi rugători. — Te iubesc, i-am spus eu, Îmbrățișându-l. Hohotele de plâns Îmi zgâlțâiau rucsacul din spate. — marilenă, du-tie ș-adă scara din cămară, o Îndemnă tata. Sora mea se ridică de la masă și intră În cămară, al cărei bec nu mai funcționa de ani de zile, de când ea se mutase la oraș. Puse
Şaman by Adina Dabija () [Corola-publishinghouse/Imaginative/858_a_1756]
-
sfârși treaba fără visul de a ucide sau de a fi tu Însuți ucis. Nu mă minți? Întări Tenzo strânsoarea pe gâtul băiatului. Poarta era Încă Închisă. Bănuitori și cu teamă, oamenii săi continuau să-l strige În șoapte sonore, zgâlțâind poarta: — Hei, șefu’, ești acolo? — Ce se-ntâmplă? — Ce-i cu poarta? Tenzo trase pe jumătate zăvorul și șopti prin poartă: — E ceva În neregulă, așa că tăceți. Și nu stați În grup. Despărțiți-vă și ascundeți-vă. Plecând după ceea ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
-l spre el, și-l Întrebă răstit: — Unde și de cine ai fost ținut captiv? Și ai spus ceva? — Am vorbit. — Ce-ai făcut?!? Dacă nu vorbeam, acum n-aș mai fi fost viu. Nu mai eram aici. — Nemernicule! Îl zgâlțâi zdravăn Shichinai. Prostănacule! Ți-ai dat drumul la gură ca să-ți scapi pielea mizerabilă. Pentru asta, vei fi prima victimă a măcelului din noaptea asta. Îi dădu drumul și Încercă să-l lovească, dar Hiyoshi sări iute Înapoi, iar Shichinai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
cu fugiții!“ Își spuse Hiyoshi și, la gândul că se puteau Întoarce, rămase locului În copac, prudent. Părea să fie un castan, fiindcă Îl Înțepa ceva pe mâini și În ceafă. Câteva castane și crenguțe căzură la pământ, copacul fiind zgâlțâit de furtună. Îi disprețuia pe oamenii din Hachisuka, socotindu-i o șleahtă de lași guralivi puși pe fugă de numai doi adversari. Ciuli urechile. — Ce-i asta? Începu să se agite. Era o ploaie de cenușă, ca scrumul vulcanic. Ridică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
Tokichiro. Acum Își amintea limpede noaptea aceea din urmă cu zece ani când, lângă râul Yahagi, Hiyoshi, Îmbrăcat Într-o tunică de bumbac murdară, având gâtul, mâinile și picioarele acoperite de jeg, dormea pe malul apei. Când un soldat Îl zgâlțâise să se trezească, răspunsese cu vorbe așa de mari și cu un asemenea spirit bătăios, Încât cu toții se Întrebaseră cine putea să fie. La lumina felinarelor ținute de soldați, văzuseră că nu era decât un băiat ciudat la Înfățișare. Tokichiro
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
anexă a Castelului Odani, care, de fapt, era format din trei castele Într-unul singur. Din trecătoarea de la miazăzi se auziră focuri de arme până seara. Detunăturile tunurilor răsunau periodic și, de fiecare dată, tavanul decorat În unghiuri drepte se zgâlțâia ca și cum ar fi fost gata să se desprindă. Oichi privi În sus, instinctiv, cu ochi speriați, strângându-și mai strâns la piept copilul cel mic. Încă nu fusese Înțărcat. Nu sufla vântul, dar pretutindeni zbura funingine, iar lumina lămpii pâlpâia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
ceață sau ploaie? Zgomotul valurilor de pe lac sau vântul suflând peste Muntele Hiei? Toată noaptea, vântul de la munte nu Încetă să șuiere pe sub streșinile casei. Deși nu pătrundea În casă, lumânarea de lângă perna lui Mitsuhide pâlpâia ca și cum ar fi fost zgâlțâită de un spirit rău. Mitsuhide se Întoarse pe partea cealaltă. Cu toate că era anotimpul nopților scurte, avea impresia că dimineața nu mai venea. În sfârșit, chiar când respirația Îi redevenise adâncă și regulată, dădu iarăși cuvertura la o parte și se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]