4,649 matches
-
Mai avem puțin ș-o dăm gata. FETIȘCANA: Da’ acolo ce se vede? BRUNO (Privind în direcția arătată.): Unde? FETIȘCANA: Acolo. (Toți privesc.) BRUNO: A, s-a luminat de ziuă. GRUBI: Știi, acolo nu e ca la noi. Aici se-ntunecă și acolo se-nluminează de ziuă. FETIȘCANA (Neîncrezătoare.): Ei, aș! GRUBI: Zău! Întreabă-l pe BRUNO. PRIMUL BĂRBAT (Scoțându-și pălăria.): Domnișoară, domnul GRUBI are dreptate. S-a dovedit științific acest lucru. FETIȘCANA: Zău? (Începe să arunce rufele murdare în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
Privind în sus.): S-a făcut al dracului de târziu. AL DOILEA BĂRBAT: O să plouă. PRIMUL BĂRBAT (Către BRUNO și GRUBI.): La ce oră începe să cânte? BRUNO: Nu poți să știi niciodată. Uneori începe mai devreme, alteori după ce se întunecă. AL DOILEA BĂRBAT: După ce se întunecă nu mai are nici un rost. (Din groapă apare capul CĂLĂTORULUI GRĂBIT.) CĂLĂTORUL GRĂBIT (Către BRUNO.): Nu știți la ce oră pleacă trenul de ora patru? BRUNO: La ora patru. CĂLĂTORUL GRĂBIT: Și acum cât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
al dracului de târziu. AL DOILEA BĂRBAT: O să plouă. PRIMUL BĂRBAT (Către BRUNO și GRUBI.): La ce oră începe să cânte? BRUNO: Nu poți să știi niciodată. Uneori începe mai devreme, alteori după ce se întunecă. AL DOILEA BĂRBAT: După ce se întunecă nu mai are nici un rost. (Din groapă apare capul CĂLĂTORULUI GRĂBIT.) CĂLĂTORUL GRĂBIT (Către BRUNO.): Nu știți la ce oră pleacă trenul de ora patru? BRUNO: La ora patru. CĂLĂTORUL GRĂBIT: Și acum cât e ora? BRUNO: Nu știu. (Către
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
c-ai să te lovești cine știe ce... Ai să te zgârii puțin... N-o să fie prea rău... Depinde cum cazi. Dacă îți faci vânt poți să cazi ceva mai încolo... Sunt o mie de posibilități... Nu e totul pierdut... PARASCHIV: Se întunecă... MACABEUS: Și ce dacă se întunecă? Am să aprind lampa. Stăm de vorbă. De mult vreau să te întreb câteva lucruri. Aseară cred că l-am visat pe Dumnezeu. Tu l-ai visat vreodată pe Dumnezeu? PARASCHIV: Rămânem fără apă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
Ai să te zgârii puțin... N-o să fie prea rău... Depinde cum cazi. Dacă îți faci vânt poți să cazi ceva mai încolo... Sunt o mie de posibilități... Nu e totul pierdut... PARASCHIV: Se întunecă... MACABEUS: Și ce dacă se întunecă? Am să aprind lampa. Stăm de vorbă. De mult vreau să te întreb câteva lucruri. Aseară cred că l-am visat pe Dumnezeu. Tu l-ai visat vreodată pe Dumnezeu? PARASCHIV: Rămânem fără apă... MACABEUS: Se făcea că Dumnezeu locuia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
își scoate ceasornicul cu lanț și privește ora.): Hm! Să nu întârzie! (Atmosfera se conturează treptat pe sentimentul de așteptare și nerăbdare mascată; personajele devin simpli călători care așteaptă pe un peron; gesturi obișnuite de nerăbdare și îngrijorare; s-a întunecat și se simt pale de vânt; aerul vibrează în jurul gării și se aude un tremur al lucrurilor marcate de apropierea a ceva fabulos; această apropiere își trimite semne tot mai puternice, vântul răscolește lucrurile aruncate pe ferestre, pătrunde în camerele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
de mai multe traulere, beculețe, telefoane - ─ Alo! ─ Iulia? Citeam. ─ Iulia, sunt la Operă. Te-am căutat... Vrei să ne întâlnim? De la telefon se poate vedea prin ferestruica băii - ușa nu se mai poate închide de mult - că afară s-a întunecat. Vizavi într-un geam neluminat de la etajul opt răsare sfidând geometria orașului de blocuri turn și lamă colțul argintiu al lunii noi. Iulia își aduce aminte că la musulmani oamenii ies în ulițe să zărească cornul lunii noi și cel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
brațe. Unuia, cu o căciulă „Alioșa“, cu urechi mari, clăpăuge, i-a fixat micul tricolor deasupra urechii stângi. Un corist a aprins lumânarea episcopului și apoi lumina s-a întins de la unul la altul, ca în noaptea de Înviere. Se întunecase de-a binelea. Luminile nu se mai aprinseseră pe stradă, cine să le mai poarte de grijă! Emoționat Burtăncureanu privea ceata revoluționarilor. Îngenunchiați, cu automatele lăsate pe cimentul curții sau sprijinite de poarta metalică, ocroteau în căușul palmelor flăcăruile pale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
asta cu Chiru. Oamenilor le place continuitatea, tradiția, că suportă mai ușor totul. Adică se cheamă că istoria e vie, chiar dacă se amestecă nălucirea cu adevărul. Adevărul....“ Învârti de roțile scaunului și se apropie mai mult de ferestrele mari. Se întuneca. Sălciile de pe marginea șoselei spre fostul port se desenau negre, scăldate în aburi roșiatici. „Ce-mi place cum se face noapte de-aici“, oftă Goncea. „E ca un mister cosmic care vine de departe din Baltă și ne înfășoară. Cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
acestuia la pupitrul de bord, pentru comunicarea rezultatelor scanării. La revedere, spunea el fotomodelului alături de care își petrecuse noaptea, mă întorc mâine. Și ea îl săruta cu foc, îi aranja cravata și îi făcea cu mâna de la fereastră. Imaginea se întuneca, apoi devenea orbitoare. În navă, apropierea unei destinații activa o mulțime de ecrănașe și beculețe ca la o mare sărbătoare. Roboții de curățenie, fără vreun motiv serios, dădeau buzna în camera de control și-și făceau de lucru printre picioarele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
-
întreg corpul, deveniră de un strălucitor albastru-metalic. Încet-încet, spinarea i se dilată atât de tare, încât acoperi tot tavanul. Sub el, Ioana, neștiutoare și pradă unui somn agitat, emitea sunete neinteligibile. Străinul o privi cu ochii lui albaștri și se întunecă. Nu-i plăcea. Se îndreptă spre Elena și păru ceva mai vesel. Moliciunea brațului ei contrasta plăcut cu pătura rugoasă, și mai ales era un zâmbet cald ce nu i se dezlipea de pe figură. Dacă visa, visa lucruri moi. Își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
-
în seamă înainte... Hârtie de toaletă, pastă de dinți, spirt cu care să dezinfecteze o rană și leucoplast cu care să o acopere, clește cu care să îndrepte un cârlig, foarfece mici ca să-și taie unghiile de la picioare... Când se întuneca, îi revenea în memorie acel bar călduț, cufundat în penumbră, tăcut și solitar, în care intra să bea un pahar la întoarcerea acasă. Muzica era suavă și romantică și în cămin strălucea un foc frumos. Acolo a cunoscut-o pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
spiritele răului, care căutau, în frig și întuneric, adăpost împotriva forțelor soarelui, aliat al spiritelor binelui - Intié -, cu care se aflau în veșnic război. Taré erau stăpânii nopții și ai lagunelor adânci și, de aceea, yubani-i se culcau de îndată ce se întuneca și nu se aventurau pe râurile mari. Când veneau noaptea la coliba omului alb, o făceau ca să se convingă că și el dormea și că nu rătăcea în întuneric ca aliat al spiritelor răului. Pentru asemenea escapade nocturne, războinicii aveau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
epakué al viespii... Și tot așa, la nesfârșit, pentru că, de la cea mai umilă insectă până la imensitatea bolții cerești, totul apărea clasificat de către yubani de partea binelui sau a răului... Focul era dintotdeauna de partea binelui, și de aceea, de îndată ce se întuneca, strălucea în toate ungherele. Kano se îndreptă spre cea mai mare dintre colibe - o construcție gigantică ocupând mijlocul așezării -, îl rugă să aștepte și intră, lăsându-și afară lunga lui sarbacană. Neexistând nici uși, nici pereți, doar o mică distanță
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
încărcat până la refuz cu pasageri speriați, baloți cu piei și cuști cu animale. În cele din urmă, solul începu să fie împins în jos de o mână gigantică, arborii deveniră hățișuri, clădirile din Santa Marta nu mai fură decât dreptunghiuri întunecate pe fond verde, iar sinuoasa și strălucitoarea panglică a râului San Pedro rămase în urmă, în vreme ce botul turtit lua înălțime și se îndrepta spre culmile cordilierei Anzilor, zimțată precum dinții de câine, pe cerul furios de un albastru-indigo. Privi rotirea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
zi înainte nasul, gura și urechile unor făpturi omenești care se mișcau și vorbeau. Nu păreau nici măcar niște măști de bâlci. Nu erau altceva decât niște zdrențe fără formă, o grămadă de păr lins la ceea ce fusese Lucas, o pată întunecată de păr creț, la Rafalo. Rămase cugetând îndelung la bătălia care se apropia, conștient de faptul că nimic nu-i va putea salva pe yubani din momentul în care al treilea garimpeiro va sosi la Santa Marta. Poate că era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
selvă odată cu căderea serii. Se înnopta când începură să sosească războinicii. Distanța de la care trebuie că auziseră exploziile probabil că a fost într-adevăr nemaipomenită, pentru că alergaseră toată ziua și doar cei mai puternici ajunseră în sat înainte să se întunece. La lumina jăratecului din fostele lor cămine, priviră spectacolul în tăcere. Un războinic înaintă foarte încet, cu ochii ațintiți asupra colibei sale, se opri în fața cadavrelor fiilor lui de doar cinci și șapte ani și se aruncă pe pământ să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
-o simțeau atât de mulți dintre ei, mai cu seamă față de multele manifestări violente ale morții. Se uită din nou la chipul tânărului de pe caldarâm, acum obiectul atât de multor priviri nemiloase. Era un bărbat chipeș, cu păr blond, scurt, Întunecat la culoare din cauza apei care Încă se aduna În jurul lui. Ochii erau de-un albastru clar, translucid, fața era simetrică, nasul Îngust și delicat. În spatele lui, Brunetti auzi vocile polițiștilor care Începură să Împingă mulțimea În spate. Îl chemă pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2078_a_3403]
-
și-n cursul celor trei luni de antrenament la Washington, dăduse deseori peste acest simț național al superiorității morale, această credință atât de comună În rândul americanilor că fuseseră cumva binecuvântați să slujească drept sclipitoare lumină morală Într-o lume Întunecată de fărădelegi. Poate că nu așa stătuseră lucrurile de data asta; poate că interpreta greșit tonul lui Duncan, iar căpitanul nu făcuse altceva decât să-l ajute să evite stânjeneala. Dacă era așa, atunci răspunsul său făcuse cu siguranță tot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2078_a_3403]
-
o făcuse el. Era trecut de șapte când ajunseră, dar cerul era Încă luminat. Asta avea să se termine-n weekendul acela, Își spuse el, când ceasurile urmau să fie date În urmă cu o oră și avea să se Întunece mai devreme. Sau să fie invers, și ziua să fie mai lungă? Spera că celor mai mulți dintre oameni le lua la fel de mult ca lui să-și dea seama de asta cu fiecare an care trecea. Trecu Podul Scalzi și intră pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2078_a_3403]
-
contele? Și În ce altceva era implicat? Paola Îi luase locul pe terasă. El deschise ușa și ieși să stea lângă ea, așezându-și brațul peste umărul ei. — La apus, cerul a aruncat ultimele scânteieri de lumină; curând se va Întuneca. — Se scurtează zilele, nu-i așa? Întrebă ea. El o strânse mai tare și clătină din cap. Rămaseră Împreună așa. Clopotele Începură să sune, mai Întâi cele mici de la San Polo și apoi, de cealaltă parte a orașului, a canalului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2078_a_3403]
-
de foc. Bine, așa o să fac. Și a plecat spre soare răsare. A mers ce a mers și pe-nserate a ajuns la palat și feciorul de împărat. Dar, ce minune! Pantofii străluceau și puteai vedea ca în plină zi. Se întunecase deja. Prințesa însă era în grădină și se plimba la lumina lunii. Ea văzu strălucirea pantofilor și se apropie, dar luna fu acoperită de un nor și ea nu mai putu să vadă și fața prințului căci privirea îi era
Pasărea cu pene de foc. In: ANTOLOGIE:poezie by Ioana-Diana Stanciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/246_a_689]
-
fascinantă. I-auzi, i-a atras atenția Jake într-o seară când verificau paginile: „În zona mea din China, nu avem decât cam douăzeci și cinci de zile cu cer senin pe an. Cerul senin e bun pentru rufe; când cerul se întunecă, îmi spun: Pantalonii ăștia n-o să se usuce până la apusul soarelui, așa că trebuie să aștept până mâine ca să spăl. Eu așa simt degradarea mediului.“ Alice a izbucnit în râs. În schimb, chipul lui Jake a rămas perfect serios. Ce-ai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2086_a_3411]
-
tortură, era mai presus de puterile ei. A închis ochii ca să nu mai vadă expresia șocată de pe chipul lui Jake. —Spitalul nu poate să trimită nici o moașă, a adăugat ea pe un ton de scuză. Fața lui Jake s-a întunecat din cauza furiei. Cum adică nu pot să trimită nici o nenorocită de moașă? Doar e un spital, nu? Jake a sărit să ia telefonul care odihnea în poala lui Alice. Mâna lui Alice s-a strâns în jurul receptorului. —Uite ce e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2086_a_3411]
-
s-a gândit Hugo. În ultima vreme, tot ce reușea să mai vadă el în propriii ochi erau niște vene roșii. Cum Hugo continua să rămână pe loc, de parc-ar fi prins rădăcini, privirea seducătoare a Laurei s-a întunecat. De supărare. —Ei! Ce mai aștepți? Ăăă, sunt, știi, păi, e Amanda... —Amanda! Laura s-a lăsat să alunece de pe coloana baldachinului, s-a rostogolit peste pat și s-a prelins în capăt, către el. Gura i se schimonosise într-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2086_a_3411]