3,103 matches
-
certitudini, cel puțin consolatoare. Ca un veritabil gândirist, el crede că omul e imperfect fără întregirea prin credință și iubire, mistuit de „înfrângeri și păcate”, dar aspirând la „desăvârșirea înaltă”. Versurile ilustrează astfel o neîncetată înaintare în „misterul tăcerii”, în extaz și vis, câteodată „joc de năluci” în căutarea de sine, însă în toate ipostazele o cale spre mântuire. Iar esența - „floarea luminii” - este cuvântul care întrupează eternitatea, „Cuvântul mumă, Cuvântul tată”, prin care poetul se simte „întâiul făcut”. În cea
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290595_a_291924]
-
fim din ce în ce mai capabili să interacționăm cu realitatea, obișnuindu-ne să purtăm sarea și focul evangheliei prin intermediul vieții noastre dăruite. În trecut, oamenii, conformându-se spiritului și sensibilității de atunci, căutau mijloacele cele mai potrivite, uneori destul de discutabile, de a experimenta extaze mistice, până la delir, sustrăgându-se coordonatelor spațio-temporale. În vremea noastră, grație unei mai bune înțelegeri a evangheliei, care este Isus Cristos, extazul pe care trebuie să-l trăim și să-l facem posibil este acela de a «ieși din sine
Nu perfecţi, ci fericiţi : pentru ca profeţia vieţii consacrate să aibă sorţi de izbândă by Michael Davide Semeraro () [Corola-publishinghouse/Science/100999_a_102291]
-
conformându-se spiritului și sensibilității de atunci, căutau mijloacele cele mai potrivite, uneori destul de discutabile, de a experimenta extaze mistice, până la delir, sustrăgându-se coordonatelor spațio-temporale. În vremea noastră, grație unei mai bune înțelegeri a evangheliei, care este Isus Cristos, extazul pe care trebuie să-l trăim și să-l facem posibil este acela de a «ieși din sine» pentru a aluneca precum o sămânță ori precum dospeala Împărăției, care își face apariția în timpul și în spațiul tuturor, devenind, prin alegerea
Nu perfecţi, ci fericiţi : pentru ca profeţia vieţii consacrate să aibă sorţi de izbândă by Michael Davide Semeraro () [Corola-publishinghouse/Science/100999_a_102291]
-
de patimă, și niciodată în lirica românească de neoavangardă nu au răsunat „strigări” mai „trupești” (nici chiar în placheta astfel intitulată a lui Camil Baltazar) ca în Cântec pentru dezbrăcare, Fericitul gâde sau ca în postuma Plugărie. O fuziune de extaz și senzualitate spiritualizată e poezia din Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare... . Ferecând o confesiune de iubire aparent stranie în cătușele de aur ale prozodiei clasice, versul exprimă o elevație considerată de unii interpreți de natură platonică. I s-a
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290623_a_291952]
-
o schimbare de perspectivă și mută accentul de pe metafizic pe cotidian. Dar, spre deosebire de alți optzeciști, el include în modelul noii poeticități elementul plastic, secvența picturală: „O carte ca un amurg deschid / filă cu filă / așa cum mi-aș desface sufletul în extaz”. La fel ca majoritatea poeților echinoxiști, C. face și critică literară, comentând în special cărți de poezie. Poetica temporalității. Eseu asupra poeziei românești (2000), la origine teză de doctorat, este o „explorare tematistă” care vizează descrierea relației timp-poezie. Criticul are
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286199_a_287528]
-
bună dispoziție, veselie, ambianța plăcută, totul este posibil, iar autoaprecierea este ridicată. Este întâlnită în primul rând în stările de excitație maniacală endogenă sau exogenă, în intoxicațiile de alcool, cocaină, în demențele presenile și senile (în faza de debut). 2) Extazul, fiind este o stare particulară de bine, mulțumire, fericire trăită într-o postură contemplativă. Este întâlnită în schizofrenie, tulburările de personalitate, la oligofreni și în isterie. 3) Moria, apare tot ca o trăire pozitivă, din care lipsește tonalitatea și faptul
by Camelia Dindelegan [Corola-publishinghouse/Science/1025_a_2533]
-
în Renaștere. 1484, postfață Sorin Antohi, București, 1994, Mircea Eliade, postfață Sorin Antohi, București, 1995 (în colaborare cu Florin Chirițescu), Pergamentul diafan. Ultimele povestiri, postfață Dan Silviu Boerescu, București, 1996 (în colaborare cu Mihaela Gliga și Mihai Moroiu), Experiențe ale extazului, postfață Eduard Iricinschi, București, 1998, Studii românești, I, București, 2000 (în colaborare cu Corina Popescu), Cult, magie, erezii, postfață Eduard Iricinschi, Iași, 2003 (în colaborare cu Maria-Magdalena Anghelescu), Iocari serio, postfață Horia-Roman Patapievici, Iași, 2003 (în colaborare cu Maria-Magdalena Anghelescu
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288782_a_290111]
-
Cadrele din Palatul Dogilor le măsoară cu stânjenul, Domnul din Milano e evaluat la "240 stînjini". Din pricina simplității, Golescu e în stare de simțiri mai proaspete în fața priveliștii lumii occidentale. Cu incapacitatea lui de a se analiza, el cade în extaze profunde la cele mai neînsemnate lucruri. Sunetul unor clopote se propagă în sufletul lui cu mari dureri lirice. "Au noao clopote - zice el de catedrala din Berna - pe care trăgîndu-le cu meșteșug, nu fac numai sunete de clopote mari sau
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
selbă etc. Și muntenismul e reprobabil: ăla, d-alea, a Românie. Depărățeanu espaniolizează (a tradus din Cancioneros de Romances și din Gil Vicente), dar în fond e un petrarchist, și, cu toate bizareriile lui verbale, el a împămîntenit dintre primii extazul erotic, estetismul pictural, mai mult raffaelit decât botticellian, aurăria, lividitatea lilială, transparența. În Lila întîlnim fineți extatice și hieratisme necunoscute acelei vremi. În fața poetului sumbru, ca o imagine de vitraliu, ca un elf care rade iarba, virgina dansează în lumina
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
astfel cum șade, Fusul din mână îi cade. Nevasta "tinără" a lui Călin doarme tolănită pe patul din bordeiul neorânduit în care se leagănă o rață și cântă un cocoș, împăratul supărat lasă să-i crească iarbă în barbă. Locul extazelor religioase e codrul în care omul se pierde ca o furnică: În munți ce puternic din codri s-ardică Giganți cu picioare de stânci de granit, Cu fruntea trăsnită ce norii despică Și vulturii-n creieri palate-și ridică Ș-
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
inima mea toată, Și pe când rămâne corpul sub destinul cunoscut Peste sufletu-n urcare este greu ca să mai poată Să apese-amărăciunea din prezent sau din trecut - Clar azur și soare de-aur este inima mea toată. Apropierea morții îi dă extaze, cu sentimentul confuziei între viață și neființă: Sub a soarelui lumină Șoapte umblă prin grădină, Fluturi zboară sub cais, Bătrânețea e un vis. Ca Horațiu, Macedonski își face testamentul, atribuind poeziilor lui trăinicia nestematelor: Sfidând a dușmăniei pornire omenească, Și
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
tuturor însușirilor umane, față de o clasă nouă simbolizată în bețiva coană Profiră. Țăranii, care sunt îmbrățișați cu ochi bun, vorbesc însă totdeauna autentic. Latura cea mai originală a romanelor este intenția de a nota intimitatea dintre sufletele fine, clipele de extaz erotic. Apare pentru întîia oară pagina analitică, oricât de exterioară, obiectul scriitorului nefiind omul, ci o stare în sine, studiată monografic. Scriitorul surprinde indiferența conversației între îndrăgostiți, atmosfera de frivolitate distinsă și delicată, contradicțiile sufletești ale femeii, tristețile nemotivate, euforia
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
și germinației materiei cosmice. Nu mai încape îndoială că elogiul florilor din În grădină de D. Anghel (1872-1914) e un ecou (prin Samain) al simbolismului mallarmean. Tema acestor poezii încărcate uneori de descripții și încercări de afabulație este intrarea în extaz sub valul edenic al mirosurilor: Ca o biserică miroasă seninul cucerit o clipă, Dar se trezesc în umbră crinii, vărsîndu-și boarea lor profană, Văzduhu-i greu cât n-ar fi-n stare vâslind să-l taie o aripă, Un trandafir murind
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
întunecat, spiritul merge în noapte ca pe corăbii cu felinare verzi, aci purificat, alunecă pe o luntre serafică cu un crin la cârmă. Viața poetului este astfel o veșnică trecere din negru în alb (dispozițiune romantică), din crunte melancolii în extaze și jubilări. Vântul bătrân într-o clipă de umoare neagră capătă guri de câini lătrători, se înfurie ca un taur și urmărește pe poet cu chemarea lui dureroasă: hau-hau. Dimpotrivă în momente euforice, clopotele duminicale își propagă pe cer sonoritatea
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
unei enciclopedii neconvenționale, Panic Encyclopedia, au considerat că Baudrillard a exprimat adecvat în lucrările sale starea psihică esențială a culturii postmoderne, și anume panica. Mai mult, acest lucru nu ar fi posibil fără anunțarea dizolvării sensului și a subiectului în "extazul comunicării". Ideea de sens devine discutabilă, din moment ce nu mai există granițe stabile în care să se situeze, distanța dintre simulare și obiect, reprezentare și realitate fiind inexistentă. În ceea ce privește seducția, ea este doar operațională, creând fascinația și transparența imaginilor media. Subiectul
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
picioarele fericitului Francisc, soldatul lui Cristos, au apărut patru semne ale cuielor drept mărturie a victoriei perfecte în lupta împotriva lumii, a victoriei în imitarea regelui său Isus Cristos. Într-adevăr, este scris în Legenda sa că, după vederea în extaz a Serafimului răstignit, «au început să-i apară în mâinile și în picioarele sale semnele cuielor». B) Patima Sfântului Verecundo Această «patimă», scrisă de un călugăr benedictin anonim, în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, este foarte importantă
Viaţa Sfântului Francisc de Assisi : cronici şi mărturii medievale franciscane şi non-franciscane by Accrocca Felice, Aquini Gilberto, Costanzo Cargnoni, Olgiati Feliciano () [Corola-publishinghouse/Science/100973_a_102265]
-
Sentințele [lui Petru Lombardul] în calitate de licențiat la Paris, unde a fost considerat un mare și strălucit filozof. [Acest frate Richard, când a venit în Anglia, a povestit în cadrul capitulului de la Oxford că un anumit frate, la Paris, pe când era în extaz, a avut o viziune: l-a văzut pe fratele Egidiu, un frate laic simplu dar dedicat contemplației, urcând la pupitru și comentând cele șapte cereri ale rugăciunii duminicale, iar ascultătorii erau doar frații lectori din Ordin. Apoi a intrat Sfântul
Viaţa Sfântului Francisc de Assisi : cronici şi mărturii medievale franciscane şi non-franciscane by Accrocca Felice, Aquini Gilberto, Costanzo Cargnoni, Olgiati Feliciano () [Corola-publishinghouse/Science/100973_a_102265]
-
rămâne spațiu (p. 97). A spus bine fratele Egidiu, perugin, (numit așa nu pentru că era din Perugia, ci pentru că a trăit acolo mult timp și a și murit; a fost un om într-adevăr sfânt, ce a intrat deseori în extaz, cel de-al patrulea frate al Ordinului, numărat fiind și Fericitul Francisc). Spunea așadar: «Magna gratia est non habere gratiam»: este un mare har al cerului să nu ai niciun har; voia să se refere nu la harurile infuze, ci
Viaţa Sfântului Francisc de Assisi : cronici şi mărturii medievale franciscane şi non-franciscane by Accrocca Felice, Aquini Gilberto, Costanzo Cargnoni, Olgiati Feliciano () [Corola-publishinghouse/Science/100973_a_102265]
-
tău n-oi mai ieși; mă jur pă al tău nume.” Oximoronul devine figura fundamentală a poeziei lui Alecu Văcărescu: lingă „dulcele laț”, există o varietate impresionantă de „dulce de rob nume”, de „patimă cumplită”, chinuri plăcute, pîrjoliri dătătoare de extaz, de petrecere cu necazuri etc. Iubirea este o Încăpere care are, ca vestibul, durerea. Nu este posibil accesul la marele festin fără a trece prin vestibulul În care ard toate focurile iadului. Alecu pare mulțumit să Întîrzie În acest limb
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
la toți preromanticii, o anumită bucurie În durere. Întristarea este la el mereu dulce, mila Îndelungată provoacă o stare de beatitudine a simțurilor, ca un drog. Iată, de ce În acest molcom itinerariu al jalei, poetul cunoaște o surescitare vecină cu extazul. Există În versuri o veritabilă euforie a dulcelui. Amorul este un „izvor dulce de Întristare”, rîurile curg „dulce” răcoritor, soarele revarsă o „lumină dulce tot cu senin”, păstor iubește o păstoriță „cu chip prea dulce, prea drăgălaș”, pămîntul geme În
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
fără strălucire: „vălul mîhnirii”, „plumbul datoriei”, „scaunul veciei”, „brațul Îngrijirei”, „vîntul soartei”, „demonul geloziei”, „aripile vremii”, „a dealului sprinceană”, „brațele somniei”. Metafora din urmă e de reținut pentru că anunță somnia eminesciană, un concept filozofic și o stare erotică (starea de extaz). Heliade folosește de regulă epitetul general-apreciativ și comparația abstractă*, rareori intervine și cîte un element mai concret („ca lemnele În foc oasele-mi’ secară pe piept”, „ca pelecanul mi-am sfîșiat pieptul”) care dă oarecare substanță versului, prea subțire Însă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Serafita În ambianța grădinilor empiree: „Ești fericirea lunii și centru-n firmament.” Tendința de a sfinți femeia vine din poezia evului mediu. Heliade cutează s-o identifice cu „misticul trianglu”, spiritualizînd complet ideea de feminitate pînă ce amorul devine un „extaz angelic”. Să reținem, după ocolul făcut În mitologie, și această spaimă ipocrită, văcăresciană, exprimată Într-o limbă barbară: „A! bellă ești, dilecto! și capellura-ți blondă, De voluptate peplu, ca crinii lui Amor, Cu buclele lui Phebu te-mmantă, te circondă Electric
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
spaimă ipocrită, văcăresciană, exprimată Într-o limbă barbară: „A! bellă ești, dilecto! și capellura-ți blondă, De voluptate peplu, ca crinii lui Amor, Cu buclele lui Phebu te-mmantă, te circondă Electric radioasă. Te-acoperă, că mor!” Femeia provoacă nu numai un extaz spiritual, dar și delirul creațiunii, acel impavid nesațiu pe care l-am Întîlnit În multe versuri. SÎnt momentele (fericite) În poem cînd Heliade Își uită tema și deschide versul spre ceea ce am putea numi un discurs al discursului: „La singura
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Părea unul din acele osianice palate, Unde geniuri, fantome cu urgie se izbesc; Și pustiul fără margini, și cărarea rătăcită, Stînca, peștera adîncă, În vechime locuită De al muntelui sfînt pusnic ce sîrmanii Îl iubesc. Erau dulci acele ceasuri de extaz și de gîndire, Șoptele, adînci murmure ce iau viața În pustii, A mormintelor tăcere ce domnea În mănăstire, Loc de zgomot altădată, de politici vijălii. Noaptea, totul astei scene colosală de mărire, Două nobile instincte cu putere deștepta; Unu-, a
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
liniștea, singurătatea naturii. Evaziune cunoscută: „Scîrbit peste măsură De zgomotul cetății Eu caut În natură Un loc făr’de murmură Supus singurătății.” Acest loc este schitul cu tăcerea mormintelor și șoapta rîului apropiat. Aici petrece poetul acele, „dulci (...) ceasuri de extaz și gîndire”, aici ideile sînt „drepte și Înalte”, la sunetul clopotului „credința se deșteaptă În omul rătăcit”. Dumnezeu Însuși, marele simbol al justiției, este de față („Dumnezeu ce de față pe cruce se arată”) și, copleșit de atîtea semne, omul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]