5,154 matches
-
mai depărtate constituie mari speranțe dacă demersul hyperbolic al îndoielii conduce la “un lucru ce va fi sigur și indubitabil” (quod certum fit et inconcussum). Este vorba mai curînd de a căuta un prim principiu care să aibă o dimensiune ontologică, dar care să fie înainte de toate un enunț sau o judecată certă “și observînd că acest adevăr: gîndesc, deci exist era atât de stabil și de sigur (...) am considerat că puteam să-l adopt fără ezitare ca prim principiu al
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]
-
verigă din lanțul raționamentelor metafizice. În Meditații metafizice, Descartes își propune să “înceapă totul de la fundamente”) ; remarcăm că el folosește pluralul “fundamente” și nu singularul care nu apare decât o singură dată în Meditații, în mod neutru și fără angajament ontologic, spunînd că “am admis fără nici un fundament rațional” prejudecățile copilăriei. ) Descartes urmează drept firul metaforei din Discurs unde era problema de a reclădi locuința în care vom sta și din această cauză se pare că trebuie să înțelegem prin “construirea
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]
-
face să resping opiniile cele mai obișnuite “pentru a începe din nou” ) și care mă face deci să continui așa cum am început, cu același elan pentru ceea ce este într-adevăr valoros. Imputarea paralogismului este refuzul de a acorda o valoare ontologică unei experiențe, știind că ne este imposibil să descoperim în conștiință și în acțiune ceva, fără un punct de sprijin care într-un anume fel se găsește în noi și cu care fiecare trebuie să rămînă întotdeauna în contact. Descartes
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]
-
o anumită infailibilitate a deducției, pentru că ea nu va fi greșit desfășurată de către un spirit atent și ascunde o reflexivitate a gîndirii ce reține în memoria sa legătura existentă între anunțurile sale. Astfel, dacă failibilitatea caracterizează din punct de vedere ontologic judecata, întoarcerea reflexivă a judecății asupra ei însăși constituie însăși materia infailibilității deducției. Hiperbola îndoielii este de exemplu o suspensie a judecății, adică o judecare a judecării, căci .) Îndoiala hiperbolică arată că judecata nu se constituie decât pe motivul insecurității
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]
-
adevăr să se consacre scopului de a gîndi diversul dat în manifestat. Aceasta pentru că deducția transcedentală conduce la principiul însuși al întregii sinteze încât ea trebuie să fie atentă ca unitatea sa sau identitatea sa să nu devină obiect. Restricția ontologică a subiectului transcedental este o autolimitare critică a tentației de a urca încă o dată pînă la absolut. Există de asemenea și o altă soluție, cea a lui Heidegger; aceea că subiectul se distruge în manifestat, în ceea ce apare și că
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]
-
deoarece justiția trebuie respectată, trebuie ca judecata să se aplice plecînd de la o regulă. Modelul juridic al judecății l-a condus pe Kant la depășirea logicii compoziției , astfel că reorientarea către regulă presupune un subiect imparțial, anonim, universal. Inconsistența sa ontologică este inversul transcedenței și stăpînirii sale. Pentru ca o asemenea instanță suverană să fie legitimă trebuie să o legăm în mod indisolubil de manifestat, de ceea ce apare. Categoriile sunt deci regulile care acoperă distanța dintre unitatea subiectului și diversitatea manifestatului; ele
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]
-
cartesian. Imputarea paralogismului este legată în realitate de o logică juridică ce caută unitatea care domină diversitatea. Acest monopol al unității nu poate legitima diversitatea sensibilului decât spre a se măsura, a se tempera și a se temporiza în mod ontologic. Putem deci să tragem această concluzie: că o lectură a Cogito-ului ce pleacă de la subiectul transcedental, cum este cazul de pildă a lecturilor fenomenologice ale lui Descartes, va fi întotdeauna dispusă să separe în mod abstract manifestatul fenomenal, oricare ar
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]
-
mutilat, un corp cu deficiențe de funcționare sau ieșit din uz, nu este mai puțin corporal decât un corp întreg sau în stare de funcționare. Identitatea lui funcțională (adică integritatea lui funcțională) este singura lui identitate individuală, pentru că în plan ontologic corpul nu este un individ, nefiind indivizibil ci contrariul indivizibilului. Un cadavru nu este mai puțin corporal decât un corp viu, dar faptul că nu ne putem folosi de un corp mort, apropie mai mult acest corp de singura lui
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]
-
care este una materială. De asemenea un automobil despre care spunem ca și-a dat sufletul devine repede în mintea conducătorului privat de instrumentul lui “o grămadă de fiare”. Eroarea fizicii scolastice este de a fi atribuit unitate și identitate ontologică unui lucru la care unitatea și identitatea sunt doar funcționale. Aceasta nu pentru că printre corpuri mai există și corpuri vii la care unitatea este mai mult organică decât mecanică și că din punctul de vedere al esenței sau naturii lor
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]
-
sufletului, cum se poate regăsi acest caracter în noțiunea de corp în general și în cea de corp uman în particular? “Corpul uman nu mai este același din simplul fapt că figura unora din părțile sale se găsește schimbată.”) Diferența ontologică dintre corp și suflet nu este produsă de prezența sau absența accidentelor (căci a vrea, a imagina, e.t.c., sunt “accidente” la fel cum sunt cele ale corpului, de a avea o oarecare figură sau o oarecare dimensiune). Ele
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]
-
lui, care este aceea a unui lucru spațial. Dimpotrivă chiar, caracterul fragil al arhitecturii sale este consolidat. De fapt, în descrierea corpului ca pe o mașină, în imaginarea lui ca un gen de automat, Descartes se instalează într-un plan ontologic unde nu există decât lucruri multiple. Corpul mașină nu desemnează o unitate ontologică ci un ansamblu de piese și de rotițe, așa cum un orologiu nu este nimic altceva decât un ansamblu format numai din roți și angrenaje. A afirma că
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]
-
arhitecturii sale este consolidat. De fapt, în descrierea corpului ca pe o mașină, în imaginarea lui ca un gen de automat, Descartes se instalează într-un plan ontologic unde nu există decât lucruri multiple. Corpul mașină nu desemnează o unitate ontologică ci un ansamblu de piese și de rotițe, așa cum un orologiu nu este nimic altceva decât un ansamblu format numai din roți și angrenaje. A afirma că nu există suflet în mașina care este corpul nostru, nu mai mult decât
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]
-
un subiect (în sens modern) este pentru că nu are centru, sau, în termenii lui Leibniz, pentru că această mașină nu este mașină în fiecare din părțile sale, pentru că este un ansamblu de membre, de organe și de încă multe alte lucruri. Ontologic vorbind aceasta nu este o ființă sau o substanță. La aceasta se poate obiecta că pentru Descartes corpul uman are o unitate care nu este echivalentă cu cea a unui ansamblu de părți și că a fost făcut de Dumnezeu
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]
-
pe care-l descriem, pe care-l explicăm, pe care-l ascultăm - dar, pe de altă parte, acest corp este corpul meu, este faptul de fi corpul unei persoane umane care îl face să beneficieze de integritate esențială, de unitatea ontologică a persoanei. Nu trebuie deci să spunem că un corp mutilat este un corp căruia nu-i mai rămîne nimic pentru a fi un corp, ar fi absurd și fals, ci că un corp mutilat este întotdeauna corpul aceluiași om
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]
-
Sfânta Treime: Dumnezeu, izvorul originar și sursa a toate, are în Fiul, Cuvântul cel veșnic, chipul său desăvârșit întru toate. Con‑ form învățăturii patristice, această afirmație indică în primul rând că imaginea lui Dumnezeu este pentru ființa umană un dat ontologic - ceea ce conduce la o relație specială între om și Dumnezeu - care rămâne un atribut inalienabil și indestructibil al naturii umane, de altfel, voit de Creatorul divin. Ca urmare, ființa umană nu este creată liberă și suficientă sieși, ci pentru a
Michelangelo Buonarroti / Mesajul biblic al operelor sale by Ioan Blaj () [Corola-publishinghouse/Science/442_a_992]
-
să scriu. Fanatismul recentrării vine să înăbușe în mine orice urmă de regret sau de îndoială cu privire la incizia pe care am făcut-o în perimetrul fondului intim-străin. Despre hotar și hotărâre Ceva este în măsura în care are hotare. Actul hotărârii este actul ontologic suprem. Se poate desigur imagina o lume a indistincției, a informului sau a inconstanței, o lume în care totul se preschimbă înainte de a apuca să fie. Despre o asemenea lume a neașezării s-ar putea spune că este, fără ca propriu-zis
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
nici o revenire, nici o corecție, nici o luare de la capăt nu vor mai fi cu putință. Această presiune a răspunderii în fața cursului lucrurilor ce atârnă de tine și prin care îți angajezi ireversibil viața ta sau pe a altora este suportul, deopotrivă ontologic și moral, al nehotărârii. Spaima de a nu găsi soluția bună, unica soluție. Orice hotărâre implică o răspundere ontologică: care anume variantă a lui „a fi“ este mai bună, mai adevărată, mai frumoasă? Cel ce hotărăște trebuie să judece în
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
cursului lucrurilor ce atârnă de tine și prin care îți angajezi ireversibil viața ta sau pe a altora este suportul, deopotrivă ontologic și moral, al nehotărârii. Spaima de a nu găsi soluția bună, unica soluție. Orice hotărâre implică o răspundere ontologică: care anume variantă a lui „a fi“ este mai bună, mai adevărată, mai frumoasă? Cel ce hotărăște trebuie să judece în spațiul posibilului, în cele din urmă să adjudece și astfel să convoace ființa spre real. Cu fiecare hotărâre i
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
eliminării mele, în neantul posibilului condamnat să rămână posibil. Înființând, orice hotărâre desființează în jurul ei un potențial de ființă. Instituirea de ființă are loc pe spezele unei prealabile condamnări la a nu fi. Tocmai obligația de a săvârși această crimă ontologică îl blochează pe nehotărât. Și pentru că nu se poate hotărî să desființeze, nehotărâtul nu știe ce să înființeze. El este judecătorul care nu știe cui să confere semnul alegerii sale, dar nu din teama de a stârni răzbunarea ființei neantificate
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
naște din remușcarea în fața ființei posibile, a ființei care, de 64/ DESPRE LIMITĂ vreme ce hotărârea mea s-a îndreptat în altă direcție, nu va deveni niciodată reală, care pur și simplu nu va fi. Nehotărârea e o derută pre ontologică. Nehotărând, cel nehotărât oprește lucrurile pe pragul propriului lor „a fi“ și, odată cu ele, își blochează propria ființă; prin reținerea gestului său, el le împiedică să fie, așa cum, deopotrivă, el se împiedică pe sine să fie. Căci numai tăind un
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
mai sunt) și neautenticitatea ființei mele actuale (singur, eu nu sunt cu adevărat; deci rămânând singur, sunt un simulacru de ființă). Sinuciderea denunță astfel falsa pretenție de ființă a eului izolat: din moment ce „eu sunt doi“, eu singur sunt o minciună ontologică. Adevărul acestei morți este confirmat prin faptul că iubita reiterează experiența inconsistenței lui „a fi“ ca „a fi singur“ și, trezindu-se lângă cadavrul (de astă dată real) al iubitului, la rândul ei se sinucide. Această situație neverosimilă, în care
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
care nu a fost pusă până acum în valoare? Și în ce măsură acest lucru ne va da dreptul să vorbim despre o adevărată aură metafizică a complexului peratologic și, în cele din urmă, despre o peratologie? Limita, mai întâi. Eminența ei ontologică este atât de mare, încât putem spune că inexistența limitei exclude nu numai orice discurs ontologic, ci însăși existența ființei ca atare. Limita este un principiu de organizare care explică deopotrivă identitatea lucrurilor și existența oricărui univers cosmotic în general
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
dreptul să vorbim despre o adevărată aură metafizică a complexului peratologic și, în cele din urmă, despre o peratologie? Limita, mai întâi. Eminența ei ontologică este atât de mare, încât putem spune că inexistența limitei exclude nu numai orice discurs ontologic, ci însăși existența ființei ca atare. Limita este un principiu de organizare care explică deopotrivă identitatea lucrurilor și existența oricărui univers cosmotic în general. Am văzut că, în principal, peras semnifică limita neutră de tip fizic. Ca limită a corpurilor
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
se poate face pasul decisiv de la neființă la ființare. Un lucru începe să fie, „intră în prezență“, din clipa în care se împlinește înăuntrul propriilor sale limite. Atingerea limitei proprii este mișcarea suverană pe terenul finitului, este dobândirea acelui statut ontologic în virtutea căruia lucrurile sunt identice cu sine și diferite față de celelalte. Un lucru își capătă o identitate tocmai pentru că poate sfârși undeva, tocmai pentru că își atinge capătul în propria sa limită. Iar ca un atare sfârșit benefic, care deschide către
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
Ibid., ed. Bekker 978b 2-5. </ref> Acesta din urmă este însuși cazul sfericei ființe parmenidiene, iar pledoaria pentru limita care nu este obligatoriu să se mărginească cu ceva este o pledoarie pentru ființa însăși și ea reprezintă totodată o condamnare ontologică a nelimitatului ca trimițând direct la neființă. Din aceleași motive, un alt text aristotelic<ref id=”2”>Fizica III, 6, 207a 15- 17.</ref> (de astă dată autentic) tranșează disputa dintre Parmenide și Melissos în favoarea primului, spunând: „Iată de ce trebuie
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]