3,245 matches
-
originea" și "sfârșitul" fiind iluzii metafizice, într-un univers al devenirii pure; căci lumea lui Derrida este lumea unei perpetue deveniri, a unei perpetue "puneri în relație", a unei perpetue recontextualizări, fără puncte originare și fără momente finale 68. O perpetuă devenire se vrea a fi și textul deconstructivist, înțeles ca procesualitate sau ca "țesătură", "urzeală", "întrețesere"69. Găsind drept această particularitate a textului deconstructivist, fragmentarismul, autoarea leagă, așa cum am mai spus, această problematică de ideea de postmodernitate. Condiția de text
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
către el este poezia, adică zborul. "De boala de care sufăr/ Nu se moare,/ Ci se trăiește -/ Substanța ei este chiar eternitatea,/ Un fel de cancer al timpului/ Înmulțindu-se din sine fără oprire./ E o boală impecabilă,/ O suferință perpetuă ca o vocală de sticlă/ Laminată în văzduhul asurzitor,/ O cădere/ Căreia, numai pentru că e fără sfârșit,/ I se spune zbor. (Zbor)"52. Zborul stănescian, transpus în literă de femeie. Țipătul neputinței omului de a cuprinde infinitul, de a descompune
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
menționează că "Ana Blandiana debutează cu o retorică a lirismului, descinzând din patosul etic al lui Nicolae Labiș, în care elanurile temperamentale se structurează în ritmuri ample. Frenezia proliferantă a imaginii sugerând o consubstanțialitate senzorială cu lumea corespunde stării de perpetuă exaltare pasională, care caracterizează primul volum Persoana I plural (1964)"112. În completare, Dicționarul general al literaturii române subliniază, preluând cuvintele criticului Nicolae Manolescu, "jubilația intensă a descoperirii lumii"113, care patronează primul volum, în care "structura discursivă încorpora senzațiile
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
prin reprezentările propuse - este ușor de detectat. La Jean Echenoz o ploaie monotonă, tânguitoare, se transformă pe nesimțite Într-o ploaie cu sânge (În finalul romanului Nous trois). La Chevillard moartea produce guturai Mourir m’enrhume sau reprezintă o prezență perpetuă prin preluarea obligatorie a zestrei vestimentare a defunctului Boborikine de către personajul narator În romanul Préhistoire. Les Champs d’honneur este un roman ilustrativ pentru toate aceste dominante amintite. Aproape la fiecare sfârșit de capitol cineva moare. Un Întreg capitol este
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
aceasta, scena nu e refractară la modernitate; din contră, se arată disponibilă, deschisă, permeabilă. Asistăm când la captarea imaginilor, când la proiectarea lor, iar scena se erijează într-un veritabil dublu al lumii actuale, fiind, ca și lumea, supusă unei perpetue supravegheri. Utilizarea tehnologiei moderne a supravegherii este dovada unei voințe de contemporaneizare preocupate să disimuleze vârsta atât de înaintată a teatrului, să-i camufleze ridurile, să-l întinerească prin inserția de instrumente care transformă deopotrivă scena și culisele într-un
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
a mutației care a antrenat fluidizarea societăților, devenite de o mobilitate și de o maleabilitate necunoscute până acum. Un analist anglo-saxon, Zygmunt Bauman, vorbește despre „modernitatea lichidă”, acompaniată de o delocalizare permanentă a oamenilor și a întreprinderilor, de o migrație perpetuă și de un alt mod de a ne defini în raport cu instanțele de reperaj. Vechiul principiu al cunoașterii reciproce dintre supraveghetor și supravegheat e azi înlocuit de modalități noi, mult mai abstracte. Schimbarea antrenează instaurarea domniei „controlului”, fază ce ar putea
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
înlănțuirea lor complexă explică posibila deteriorare a mesajului. Bucla este buclată. Realitatea comunicării și cea a influențelor posibile, pe care le poate avea un mesaj, se măsoară amîndouă în starea globală a comunicării la un moment dat, mereu tranzitorie (flux perpetuu). Se poate spune că realitatea comunicării nu se poate defini dacă considerăm mesajul în sine, independent de ansamblu. Procesul comunicării nu ia în seamă decît simplul du-te-vino al unui dialog fără personaj. Nu ține seama decît de el însuși, adică
Comunicarea by Lucien Sfez [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
în sferele celeste. Ea este prezentă în această sferă particulară, care este sfera inteligenței. Autoreprezentarea și autoreferința, aceste două formule sistematizate ale paradoxului, sînt caii săi de bătaie. Noi nu am gîndi decît pentru că am avea în noi această mișcare perpetuă a referinței la noi-înșine, care ne închide în bucla sa. Să dăm calculatorului propria sa auto-referință, această posibilitate de a se cufunda în abis, și nu mai există diferență între mașină și om135. De unde se vede că, parte a jocului
Comunicarea by Lucien Sfez [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
un permanent miraj, pentru că el, Dedal, artistul, este acoperit și sufocat de teluric: "De ce te îndepărtezi de mine/ i-am strigat/ De ce pleci, de ce/ fără pricină/ Mi-a răspuns, fără pricină" (Al meu suflet, Psychée"). Condiția poetului este de nemulțumire perpetuă: "E făcut să mă domine neîntregul/ melodie bătută doar pe o parte". Ea, condiția poetului, este torturată de foamea de cuvinte, de aceea, poetul mușcă din cuvinte, pentru că ele reprezintă lumea realului: "cuvintele/ nu au loc decât în centrul lucrurilor
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
cinci mâini"; poetul trăiește până la delir realul: "trăiesc în numele cailor... nechez". În "A cincea elegie" lumea realului este plină de mister, este enigmatică întocmai "corolei de minuni a lumii", cum ar spune Lucian Blaga: "și mă condamnă, indescifrabil/ la o perpetuă așteptare,/ la o încordare a înțelesurilor în ele însele/ până iau forma merelor, a frunzelor,/ umbrelor/ păsărilor." Poetul pretinde că trăiește în numele merelor, al frunzelor, al cailor, al păsărilor, al pietrei ("A șaptea elegie"). Și iată-l bolnav de realul
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
valoarea în sine,/ el are sămânță". Poetul îl întrupează, îl împodobește, îl mișcă într-un întreg univers imanent și transcendent, pentru ca apoi să se raporteze la el identificându-se cu divinul: "o, linii spectrale ale vieții mele/ îndepărtare secretă și perpetuă/ a insului de sine însuși,/ pretutindeni și cu atâta pasiune/ încât tot ceea ce se vede ar trebui să nu se vadă/ din pricina răspândirii lui pretutindeni." Ipostaza creatorului este similară cu cea a Alephului, străbaterea infinitului este tot una cu atingerea
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
o, linii spectrale ale vieții mele." Nevoia de adevăruri supreme e prezentată ca o insațiabilă foame: "O, foame,/ tu îmi împodobești totdeauna creștetul/ cu o aură de dinți.". Foamea de absolut e universală și se transmite de la unii la alții perpetuu: "El se hrănește ca să fie hrană la rându-i/ ca să fie hrană altui destin/ cu mult mai mare.". Cu expunerea "A V-a" și "A VII-a", zbaterea și zvârcolirea se leagă de ceea ce dă organicitate volumului: găsirea cuvintelor. Deși
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
noi produse și crearea, în mod artificial, a unor nevoi pentru aceste produse? La ce trebuie să ne mai adaptăm când avem totul? Altfel spus, adaptarea la bine nu riscă să aducă cu sine o involuție, spulberând astfel viziunea progresului perpetuu? Orice campanie, inclusiv cea de conștientizare, este însoțită de riscul promovării unui punct de vedere eronat. Esența acestui gen de acțiune ține de adeverirea sa finală prin aderența de care se va bucura în rândul populației. În felul acesta ea
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
sensul demersului fenomenologic. * Miza umanității este de a se dezvolta într-atât de mult cultural încât să fie capabilă de a se înțelege pe sine. Cunoașterea de sine, ca persoană și societate (cele două sunt, în definitiv, inseparabile) este tema perpetuă a oricărei căutări. Chiar și atunci când pleacă în spațiu, omul tot pe sine se are în vedere. În această continuă căutare consider esențiale câteva instrumente: limbajul [elaborarea unui limbaj adecvat înțelegerii de sine (gândesc limbajul ca fiind posibil doar pe
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
datorită captivității noastre în viziunea progresistă. Cum teama de sfârșitul lumii a dispărut, pe fondul atenuării pericolului atomic, (fiind înlocuită doar de coșmarul unei anomii sociale ce ar putea fi adusă de terorism) suntem acum proiectați în perspectiva unui viitor perpetuu. * Uniformizarea pe care o aduce tehnica vine să estompeze diferențele culturale. Nu suntem în epoca unei culturi de masă, ci a tehnicii de masă (am în vedere atât răspândirea în masă a tehnicii, cât și masificarea pe care tehnica o
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
acesteia. Se poate desprinde din cele de mai sus faptul că, indiferent de formele sale sau de situațiile În care apare, chinul este forma limitativă absolută care Închide complet existența umană, fără nici o posibilitate de evadare. Este condamnarea la suferința perpetuă. Viața chinuită este o viață condamnată, lipsită de sens, iar cel care este obligat să o suporte nu se gândește decât la felul În care ar putea ieși din această situație, fără Însă a reuși. Există o Întreagă mitologie a
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
social. Nomadismul este „refuzul cetății”. El este o formă de manifestare colectivă care ar putea fi eventual asimilată cu „claustrofobia socială”, pe care o impune În cetate. Este gustul, chemarea pentru spațiile deschise care oferă perspectiva largă, nelimitată a unei perpetue libertăți. Ea reprezintă o incompletă desprindere de natură, de condiția physis-ului primordial, originar. Este repulsia sau teama de „situațiile Închise” ale vieții, specifică unor comunități umane cu o marcată notă psihomorală de factură emoțional-pasională. Semnificația nomadismului este legată de identificarea
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
Este o concentrare a lumii, dar totodată și o dilatare a omului În lume. În felul acesta, doctrina umanistă unifică, În planul valorilor sufletești și morale, omul cu lumea, anulând astfel contradicția dintre ele. Persoana este Însă dinamică, Într-o perpetuă afirmare ca devenire. Acesta este Însăși destinul ei, de Împlinire. Spațiul În care persoana există și se afirmă este lumea, dar ea aspiră permanent dincolo de aceasta. Tendința persoanei este de a se integra În lumea spiritului. Prin aceasta ea Își
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
Observații, analogii, reflecții, nedumeriri, reveniri, completări la comentariile altora, apropouri la actualitate etc. Fie că depășesc o pagină-două, fie că sînt numai de trei rînduri, constituie „puncte de vedere” referitoare la Bacovia, un „subiect” care, în cazul meu, a devenit perpetuu. Nepremeditate, ele nu se grupează unilateral și nu au un sens univoc: fie că întăresc, confirmă (cu date istorice, sociale, morale), fie pun sub semnul întrebării, atenuează ori contrazic caracterul definitiv al unora din afirmațiile pe care le-au formulat
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
poate despărți, despica, tăia, netăiat”1). Lui Cantemir îi place să se joace cu vorbele care exprimă tot ceea ce-i mărunt 2). Dar, în ciuda dimensiunii lor, „atomurile” sînt, pentru el, ceva serios, care îi evocă nașterea și moartea ca procese perpetue, schimbarea și statornicia lumii. întotdeauna, numirea invizibilului dilată atenția. „Atom” intră în fluxul poetic prin preromantici, care își amintesc de el cînd meditează asupra efemerității: „Un atom de pulbere au căzut preste muntele cel înalt, o picătură de apă în
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
ci și în cei mici de dinaintea sa: Stavri, Cișman și alții. A suta definiție care-mi vine în minte: o poezie depoetizată. Angoasa e, poate, boala cea mai potrivită pentru un scriitor. Nu carnea suferă, ci ființa, condamnată la agitație perpetuă și la așteptări fără sens, la înălțări și surpări, la pendulări între fascinații și temeri. Angoasa nu se împacă deloc cu echilibrul și seninătatea. Descoperă în toate agonia, faza finală a luptei dintre viață și moarte. Angoasa sporește acuitatea simțurilor
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
Cînd, după vreo jumătate de oră, a apărut și poetul, am putut constata că fotografiile îl reprezentau, în ce privește fizionomia, foarte realist. G. Bacovia este atît de slăbit încît se clatină cînd merge. Mișcările-i sînt, totuși, nervoase. Poate și din cauza perpetuei reechilibrări. Parcă și-ar pierde mereu direcția. Din cauza staturii, devenită și mai scundă din cauza curbării ușoare a spatelui, G. Bacovia pare mai mic decît te-ai aștepta, după ce îi vezi fotografia. După ce a luat loc în fotoliul rezervat dînsului și
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
așa, mai târziu, dacă aceste deprinderi nu se vor transforma, ele vor face pe individul respectiv să nu-și găsească niciodată vreo vină în acțiunile lui neizbutite și să dea vina pe alții, sursa delirului de revendicare. Conduita de lamentare perpetuă, în alte cazuri, de imprecații necontenite la adresa anturajului, nu sunt decât rămășițe ale deprinderilor infantile, ale obișnuinței de a primi mai mult și a da mai puțin”. („Examenul critică, p. 5). Cu alte cuvinte, trebuie găsită linia de mijloc între
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
așa, mai târziu, dacă aceste deprinderi nu se vor transforma, ele vor face pe individul respectiv să nu-și găsească niciodată vreo vină, în acțiunile lui neizbutite și să dea vina pe alții, sursa delirului de revendicare. Conduita de lamentare perpetuă, în alte cazuri, de imprecații necontenite la adresa anturajului, nu sunt decât rămășițe ale deprinderilor în familie, a obișnuinței de a primi mai mult și a da mai puțin”. Egoismul și individualismul sunt factori psihologici care împiedică realizarea „reversibilității” în plan
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
și pietricele) se mai întâlnește același energetism întunecat al demonicului ce pândește spectacolul sumbru al unei existențe total lipsite de fiorul transcendenței sacre. Nu e nevoie de nicio altă tentativă de explicitare a tragismului emanat de această conștiință a însoțirii perpetue cu un alter demonic, ostil și funest. Pe acest fundal cât se poate de liric în profunzime, energumenul Constantin Acosmei a știut, în orice caz, să-și joace pe viață și pe moarte cartea plină de spectre și umbre ale
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]