8,531 matches
-
bani gheață, iar eu trebuia să-l găsesc pe ultimul scamator din șirul de șapte, ca să-l împuște casierița. Aveam trei posibilități. Prima era să pornesc prin oraș, să smulg de pe vreunul dintre stâlpii rămași în picioare un afiș cu poza lui Ulrich, să scotocesc prin pivnițe și poduri, precum și prin mormintele comune, să întreb peste tot, pe scurt: să fac pe detectivul, apoi, după ce îi voi fi găsit urma, să-l pândesc, să pun mâna pe el și să-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
se ocupa de „catastrofa deosebit de norocoasă“, scoțând la iveală tot felul de amănunte, unul mai palpitant decât altul. Stațiunea și, în general, întreaga redacție de la Vremuri fericite își bazau existența pe acea minunată toamnă ploioasă. Revista era ilustrată cu niște poze bine făcute, toate, fără excepție, ale lui Engelhard, în care am văzut eu prima oară ceasul de flori, pavilioanele din parc, sanatoriul și viața socială din Piața Moartă. Însă astea erau mai degrabă instantanee vesele, mai mult eroice decât credibile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
să scoată din magazie ursul sau lupul, pușca Winchester sau vreunul dintre costume, la comanda clientului. Costumul de vânător, de indian, costumul Drumețului Inocent, la alegere, dar aveam și o rochie albă de dantelă, pentru doamne, cu o bicicletă, pentru poza de mare succes „Muțunache o fugărește pe domnișoara cu bicicleta“. În curte, toate își aveau locurile marcate cu pietre, ce, unde trebuia așezat, să nu ne pierdem timpul compunând cadrele. Asta ar fi fost o pierdere de vreme, iar cei mai mulți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
aleargă paralel, ci par, în sfârșit, a se apropia una de cealaltă. Au fost cazuri când turiștii nerăbdători au devenit lacomi. Mai ales cei care aveau numai câteva zile de concediu sau de viață, potrivit fișei fiecăruia. Ăștia comandau toate pozele posibile, iar pe deasupra mai aveau și idei personale. Că cică să-și bage mâna în gura lupului și dacă avem o sticlă de bulion în casă și că ce-ar fi dacă i-am pune, în plus, și ursul în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
înțelegător și, numai ca ei să aibă întotdeauna cu o fotografie mai mult decât ceilalți, se ducea în magazie să scotocească după șoimul acela de vânătoare putrezit, care altfel nu-i mai trebuia nimănui. După ce le uscam, puneam pe spatele pozelor ștampila cu Amintire de la Domnul... sau pe cea cu Amintire de la Doamna..., apoi scriam cu tuș deasupra punctelor numele celor care făcuseră comanda. — Dumneata trăiești, alături de mine, din tâmpenia altora - i-am spus eu. — Da, de unde, noi doar fotografiem tâmpeniile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
cu toate că lumea e tot ce se întâmplă să existe, totuși, după părerea lui, acolo jos e, totuși, o altă lume. — Domnul redactor mi-a povestit că dumneata ai reașezat tablourile - mi-a spus într-o seară Engelhard, în timp ce developam ultimele poze cu ursulețul. Le-ai amestecat pe cele mici cu cele mari, ai schimbat cronologia, e o harababură întreagă. Spune că acum e și mai greu să intri în cameră. Asta ne depășește, te-am prevenit, nu-i așa? Dac-ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
poți să-l vinzi oricând. În ziua de azi toți doctorii sunt plini de bani - mi-a spus el. A devenit maniac. Nu ieșea nicăieri. Mă fotografia de dimineața până seara. Nu mă lăsa să intru în camera obscură. Nici pozele nu mi le arăta. Îl lăsam să facă ce voia, numai s-o mai facă ani buni de zile. — Ai să vezi c-o să-i fac concurență lui Andor. Mă cac pe mine de teamă - îmi spune. Dar o să termin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
pe scenă“. Nu puteam să mi-o imaginez ținând discursuri, așa că într-o zi am întrebat-o ce făcea, și ea a scos un album mare și negru din cufăr și mi l-a arătat. Pe prima pagină era o poză dintr-un ziar, o fată slăbuță cu părul negru și cu o pană în el. Mie mi se părea că se uită chiorâș, dar tanti Mae mi-a zis că asta era din cauza calității proaste a hârtiei. Mi-a citit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
o fată slăbuță cu părul negru și cu o pană în el. Mie mi se părea că se uită chiorâș, dar tanti Mae mi-a zis că asta era din cauza calității proaste a hârtiei. Mi-a citit ce scria sub poză: „Mae Morgan, cântăreață de succes la Ravioli“. După aceea mi-a zis că ea era în poză, și eu i-am răspuns că nu se putea să fie ea fiindcă ea nu are părul negru și, pe urmă, pe ea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
se uită chiorâș, dar tanti Mae mi-a zis că asta era din cauza calității proaste a hârtiei. Mi-a citit ce scria sub poză: „Mae Morgan, cântăreață de succes la Ravioli“. După aceea mi-a zis că ea era în poză, și eu i-am răspuns că nu se putea să fie ea fiindcă ea nu are părul negru și, pe urmă, pe ea o cheamă Gebler, nu Morgan. Dar ea mi-a spus că ambele au fost schimbate în „scopuri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
urmă, pe ea o cheamă Gebler, nu Morgan. Dar ea mi-a spus că ambele au fost schimbate în „scopuri teatrale“, așa că am dat pagina. Restul albumului era la fel, în afară de faptul că tanti Mae devenea din ce în ce mai grasă cu fiecare poză și pe la mijloc părul i se făcuse blond. Spre sfârșit, fotografiile începeau să se rărească tot mai mult și erau atât de mici, încât doar după păr îmi mai puteam da seama că sunt ale ei. Deși albumul nu mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
jos pe Main Street toată după-amiaza până se făcea întuneric, dar nu mergeam niciodată prin parc sau pe dealuri, pe unde voiam eu. Mă bucuram atât de mult când se schimbau aranjamentele din vitrine, fiindcă mă plictisisem să văd aceleași poze săptămână după săptămână. Tanti Mae se oprea tot timpul în colțul cel mai aglomerat și ne uitam la vitrina de acolo atât de des, încât aproape că mi-a șters din memorie trenulețul. Odată am întrebat-o pe tanti Mae
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
învăț cum să mă bărbieresc când o să mă fac mai mare. Într-o zi, după ce au dat jos aranjamentul din vitrină, m-am dus în camera lui tanti Mae să-i aduc ochelarii și am găsit, ascunsă în dulapul ei, poza cu bărbatul acela în maiou cu lama de ras. Dintr-un motiv sau altul, n-am întrebat-o niciodată cum sau de ce ajunsese acolo. Tanti Mae era bună cu mine, totuși. Îmi cumpăra jucărioare și mă învăța să mă joc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
deasupra chiuvetei ca să-și săpunească părul ei galben. O dată m-a trimis să-i aduc din dulap o sticluță. Își clătea părul cu chestia aia după ce termina cu spălatul. Am dus sticluța înapoi și am pus-o pe raft, lângă poza bărbatului cu lama de ras, care începuse să se cam îngălbenească pe la margini. Spuma de ras din fotografie, ca și maioul, ajunsese foarte ștearsă, iar el avea urme de ruj pe față, acolo unde nu fuseseră înainte. Urmele erau atât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
cum descărcau scaunele, care erau subțiri ca niște planșe la început, ca să le deschidă apoi și să le facă scaune adevărate. Bobby Lee Taylor a venit în ziua de douăzeci și doi, a vorbit la radio și i-a apărut poza în ziar. Nu am reușit să-mi dau seama cum arăta din fotografia aceea, fiindcă nu puteai să recunoști pe nimeni din ziar, doar dacă nu era președintele Roosevelt sau altcineva pe care-l știai bine. Erau atât de întunecate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
doar dacă nu era președintele Roosevelt sau altcineva pe care-l știai bine. Erau atât de întunecate, încât ochii erau două puncte mari și negre, iar părul arăta de parcă s-ar fi unit cu sprâncenele. Toată lumea arăta la fel în pozele astea, cu excepția lui Roosevelt, care avea capul mare, sau Hitler, al cărui păr atârna într-un fel în care nu-l puteai confunda. În ziua întâlnirii evanghelice, aproape toată lumea a plecat de la școală imediat după ce s-a sunat. Toți mergeau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
noapte începeau să cânte, și o priveam pe tanti Mae cum coboară în rochia ei bună, dispărând când dealul se făcea mai abrupt și n-o mai puteam vedea. A apărut și în ziar un articol despre trupă, cu o poză de-a lui tanti Mae în timp ce cânta. Arăta ca toate celelalte poze din ziarul nostru. Părul lui tanti Mae era ca un nor, cu un grup de bărbați colorați cântând în spatele ei. În toate fotografiile, pielea oamenilor era neagră și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
în rochia ei bună, dispărând când dealul se făcea mai abrupt și n-o mai puteam vedea. A apărut și în ziar un articol despre trupă, cu o poză de-a lui tanti Mae în timp ce cânta. Arăta ca toate celelalte poze din ziarul nostru. Părul lui tanti Mae era ca un nor, cu un grup de bărbați colorați cântând în spatele ei. În toate fotografiile, pielea oamenilor era neagră și părul alb, indiferent de culoarea pe care o aveau cu adevărat. În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
film. Sâmbăta următoare, câțiva oameni care țineau de biserică erau acolo, în fața cinematografului, umblând în sus și în jos cu pancarte despre răul care se ascunde înăuntru. Când redactorul-șef al ziarului a aflat de treaba asta, a băgat o poză cu ei pe prima pagină. Ziarul nostru a fost distribuit prin tot statul, și l-au cumpărat chiar și mulți oameni de la capitală. Au văzut fotografia cu oamenii care țineau pancarte și, așa cum fac oamenii tot timpul, au venit s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
și-a dorit întotdeauna să meargă acolo să vadă Roma și Milano și Florența și râul Tibru. Una din scrisorile pe care ni le-a trimis tata avea înăuntru și fotografiile unor italieni. Arătau foarte sănătoși, până și bătrâna din poză putea să care o legătură care părea destul de grea. Într-una din poze, tata stătea între două italience tinere. Nici una din fetele din vale nu avea părul atât de negru și de des ca italiencele din poza aceea. Mama a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
Florența și râul Tibru. Una din scrisorile pe care ni le-a trimis tata avea înăuntru și fotografiile unor italieni. Arătau foarte sănătoși, până și bătrâna din poză putea să care o legătură care părea destul de grea. Într-una din poze, tata stătea între două italience tinere. Nici una din fetele din vale nu avea părul atât de negru și de des ca italiencele din poza aceea. Mama a zâmbit când a văzut poza și la fel am făcut și eu. Tata
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
și bătrâna din poză putea să care o legătură care părea destul de grea. Într-una din poze, tata stătea între două italience tinere. Nici una din fetele din vale nu avea părul atât de negru și de des ca italiencele din poza aceea. Mama a zâmbit când a văzut poza și la fel am făcut și eu. Tata era atât de serios încât era amuzant să-l vezi cum stă și râde cu două fete ținându-l de mijloc. Tanti Mae a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
legătură care părea destul de grea. Într-una din poze, tata stătea între două italience tinere. Nici una din fetele din vale nu avea părul atât de negru și de des ca italiencele din poza aceea. Mama a zâmbit când a văzut poza și la fel am făcut și eu. Tata era atât de serios încât era amuzant să-l vezi cum stă și râde cu două fete ținându-l de mijloc. Tanti Mae a râs și ea când a văzut poza și-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
văzut poza și la fel am făcut și eu. Tata era atât de serios încât era amuzant să-l vezi cum stă și râde cu două fete ținându-l de mijloc. Tanti Mae a râs și ea când a văzut poza și-a zis: „Măi, măi, probabil că s-a schimbat mult.“ La școală, mă descurcam bine în clasa domnișoarei Moore. Era ultimul meu an cu ea. În primăvară terminam clasa a șasea și treceam în clasa domnului Farney. Cu domnișoara
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
să-l ia și pe el cu ei. După o oră, se întorceau și-l lăsau pe predicator să coboare, în timp ce femeia își continua plânsul. Tata nu a mai venit acasă. L-au înmormântat undeva în Italia. Mama avea o poză cu locul acela. Nu era nimic acolo, doar rânduri-rânduri de cruci, iar mama se întreba care o fi a lui tata. Tanti Mae a trebuit să ascundă poza, fiindcă nu mai făcea altceva decât să stea și să se uite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]