5,438 matches
-
s-o dea la liceu, îi făcuse și uniformă, cu beretă, parc-o vede ș-acu, în iulie a fost asta și-n august s-a decretat mobilizarea... Tăticu a plecat pe front, p-ormă a murit mămica, coșcogea femeia zăcea și aiura, îi crăpase buzele, săraca, de ce fierbințeli avea... Și ea, ce să știe ea, copil de unșpe ani ? Ea se juca pe maidan, nu se îndura să vie acasă... La urmă, a văzut pe dracu, că avea grijă de
Dimineaţă pierdută by Gabriela Adameșteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/598_a_1325]
-
nemții, și-a pus dinamită sub raclă, și-a dat foc, s-a făcut un fum pân-la cer și, când s-a risipit, racla sfântului și moaștele era neatinse, n-avea nimic. Da nemții, care era pe-acolo, murise toți. Zăcea ca muștele moarte, fără mâini, fără capete, fără picioare, că nu se putea să le-ngăduie Dumnezeu atâta nelegiuire, și ncă după sărbătorile Paștelui. Așa vremi a apucat ea de-a trăit, așa a dus-o ei de mici, copii
Dimineaţă pierdută by Gabriela Adameșteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/598_a_1325]
-
plecat băiatu. Toate bune pân-a rămas Tudor și pân-a avut ea apă la plămâni, aprindere, ce-o fi avut. Că-n zilele alea se înnemerise că se tot ducea la ele la lucru și parcă vede ș-acu, zăcea baba-n pat, și-n sufragerie gineri-su își freca mâinile : — Se duce, făcea. Se duce biata Muti... Și uite-așa își freca mâinile, și uite așa îi sticlea ochii de bucurie. Care cine intra în casă, el tot asta
Dimineaţă pierdută by Gabriela Adameșteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/598_a_1325]
-
două, trei zile cel mult, se duce biata Muti... Și baba, nimic. Aprindere de plămâni, apă, ce-o fi avut, ea știe, da de crăpat tot n-a crăpat. Tot degeaba și-a frecat gineri-su mâinile în sufragerie. A zăcut ea ce-a zăcut, da dac a scăpat dân martie, care-i lună cu bucluc, dacă e să pați v-o nenorocire, dacă e să mori, în martie mori, e știut ; dac-a trecut baba de martie, cum s-a
Dimineaţă pierdută by Gabriela Adameșteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/598_a_1325]
-
mult, se duce biata Muti... Și baba, nimic. Aprindere de plămâni, apă, ce-o fi avut, ea știe, da de crăpat tot n-a crăpat. Tot degeaba și-a frecat gineri-su mâinile în sufragerie. A zăcut ea ce-a zăcut, da dac a scăpat dân martie, care-i lună cu bucluc, dacă e să pați v-o nenorocire, dacă e să mori, în martie mori, e știut ; dac-a trecut baba de martie, cum s-a mai încălzit puțin, odată ce
Dimineaţă pierdută by Gabriela Adameșteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/598_a_1325]
-
muscalului : — Unde-ți ții ochii, dobitocule ? întoarce, n-auzi ? întoarce odată, vită ! Trecuseră, într-adevăr, de casă, și fără putoarea bine cunoscută a maidanului cine știe unde s-ar mai fi trezit ! Din fericire însă, printre scaieții ciufuliți și tufele de mătrăgună zăcea, ca de obicei, un câine cu blana putredă și dinții rânjiți, bâzâit de un roi greu de muște, sclipind verzi-negre în lumină. Ce chilipir mai căutase și Mironescu-tatăl făcându-și casa aici, tocmai la mama-dracului, lângă Șosea ! Sigur că iarna
Dimineaţă pierdută by Gabriela Adameșteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/598_a_1325]
-
-și arate în niciun fel mâhnirea. Și, desigur, nici mai târziu nu-i va reproșa în vreun fel că a ridicat glasul la ea ; cel mult o migrenă sau unul din acele răuri femeiești care o doboară la pat. Va zăcea ore întregi, cu biata ei frunte învelită într-un tulpan muiat în oțet aromatic, cu o buiotă la picioarele reci, cu obrazul alb și buzele decolorate. Atunci va regreta cel mai mult c-a jignit-o, și încă înconjurați de
Dimineaţă pierdută by Gabriela Adameșteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/598_a_1325]
-
-mă mai tare. Câtă cruzime zace în mine fără să știu nimic despre ea ? A fost ca și când, printr-o ușă întredeschisă, întrezărisem ceva ce nu voiam de fapt să văd, așa că am închis-o repede. Asemenea abisuri de cruzime să zacă în orișice om cultivat și inofensiv ca mine sau trăiesc umilința de a fi un exemplar degenerat al umanității ? Gândindu-mă pe urmă, nu am știut ce să-mi răspund. Totuși puterea de a mi stăpâni pornirile mi-o dovedește
Dimineaţă pierdută by Gabriela Adameșteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/598_a_1325]
-
că doarme și nu știe că Cel Mai Iubit Fiu al Poporului mai are de trăit În jur de trei săptămîni - nici nu pot să mă gîndesc ce s-ar Întîmpla dacă ar ști. Îmi bubuie capul, e prînzul și zac În pat cuprins de o greață perfidă și de gînduri. Am venit trei zile acasă și abia dacă stau cu ea, sînt mai mult prin oraș sau dorm. Miroși a băutură și a tutun prin ușă. Na! Alta acum! Ce naiba
1989, roman by Adrian Buz () [Corola-publishinghouse/Imaginative/805_a_1571]
-
văzu profilându-se o siluetă - o siluetă înaltă, într-o mantie lungă, neagră. „Diavolul, gândi George, în sfârșit s-a ivit diavolul ca să...“ Apoi căzu cu fața în jos pe pietre. Nu mai exista nimic, nici mașină, nici siluetă, nimic. Zăcea cu obrazul într-o băltoacă. Auzise un zgomot puternic, o bubuitură ca de explozie, sunând a gol, de parcă-i plesnise ceva în creier. Își înălță capul. Își înălță capul. Se afla în patul lui, în camera lui, acasă, și lumina
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
islazului comunal, care i se înfățișa lui George de la geam, precum și peste ferestrele impertinente, curioase, răutăcioase ale celorlalte case. George se întoarse de la fereastră și se îmiedică de ceva. Maldărul lui de haine, trântite claie peste grămadă pe podea. Acolo zăceau de obicei. Dar, în mod ciudat, acum erau ude leoarcă și îmbibate de noroi. George își aduse aminte. Nu fusese un vis. Totul se întâmplase aievea. Mașina se prăvălise în canal, cu Stella înăuntru. Deci Stella era moartă! Se îndreptă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
Stella era ca un sac greu, inert, șiroind de apă, care trebuia să fie ridicat treaptă cu treaptă. Și în clipa aceea i se năzărise că era moartă. Dar după ce au ajuns pe chei, s-a dovedit că nu murise. Zăcea pe pietre, zvârcolindu-se, gâfâind, zvâcnind și răsucindu-se ca un vierme. George își aminti cu surprindere de următoarea lui mișcare. O izbise cu piciorul în trupul ei moale, ud, strigându-i: „Cățea! Cățea afurisită!“ Apoi sosise o ambulanță. Sosise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
cu piciorul în trupul ei moale, ud, strigându-i: „Cățea! Cățea afurisită!“ Apoi sosise o ambulanță. Sosise poliția. Stella a fost transportată la spital. George a fost dus la postul de poliție unde a dat o declarație încâlcită și a zăcut gemând până s-a constatat că era beat turtă. În momentele acelea nu-și dăduse seama, dar acum recunoștea identitatea siluetei negre care traversa podul. Era preotul, părintele Bernard Jacoby. El dăduse, probabil, alarma. Trebuia să-l fi văzut și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
iubirea Stellei era iubire adevărată, o dăruire absolută, leală, iubirea unei femei realiste, inteligente, capabile de abnegație. Stella era una dintre puținele femei lipsite de sentimentalisme în ceea ce-l privea pe George. Lumea se întreba dacă o fi știut „ce zăcea în el“ când îl luase de bărbat. Eu unul cred că știa; dar supraestimase influența pe care felul ei de iubire îl poate avea asupra unui om de tipul lui George. Era lipsită de artificii feminine și nu era capabilă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
de închiriat mobilate“. Se deștepta de fiecare dată cu sentimentul că se află într-un loc străin. Dar era conștient și de prezența Stellei, de lumea Stellei, de existența ei; conștiința, gândurile ei persistau. Doamne, cât era de vie! În timp ce zăcea întins, pândind glasurile care încetaseră, își dădu seama că stătea cu gura deschisă. Și-o închise precipitat. În ultima vreme, se trezise de câteva ori cu gura deschisă și încolțise în el o stranie convingere. În primul rând, se simțea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
strecură scrisoarea în poșetă. Își continuă drumul, alături de Ruby, amândouă cu fețele împietrite, ca două zeități în mers. Robin Osmore, care își scoase pălăria, salutându-le, neobservat, de pe celălalt trotuar, se întoarse și privi în urma lor. Stella McCaffrey, născută Henriques, zăcea pe canapeaua din salonul casei lui Brian și a lui Gabriel. Brian și Gabriel locuiau într-o suburbie sobră, cu case nu foarte noi, numită Leafy Ridge. Casa lor avusese un nume, „Como“, pe vremea când aparținuse vechiului proprietar, și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
o creatură cât un șobolan, enervantă, lătrătoare, peste care era mereu în primejdie să calce (Ruby era mioapă); dar își frâna iritarea de dragul lui Adam. Nu-i plăcea nici Stella, în care vedea unica pricină a nefericirilor lui George. Stella, zăcând pe canapea și contemplând bucla pe care o făcea piciorul ei îndoit sub pătura cadrilată, se simțea total înstrăinată de realitatea ei obișnuită sau poate își dădea seama că, în ultima vreme, nu mai existase pentru ea o realitate obișnuită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
de timp ar trebui să faci pe invalida, să stai la pat și să te lași îngrijită. Nu crezi, dragule, c-ar trebui să stea la pat? — Categoric nu, răspunse Brian, zâmbind. Stella, care jinduia să stea la pat, să zacă liniștită și să doarmă o săptămână încheiată, repetă mecanic cuvintele lui Brian: — Categoric, nu. Se auzi o bătaie în ușă și părintele Bernard, care se strecurase prin bucătărie, își băgă capul înăuntru. — Hello, pot să intru? — Uite c-a venit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
semne de afecțiune din partea tatălui ei. George se simțise străpuns de un junghi de gelozie și frustrare. Se îndreptase spre masa de toaletă și măturase cu mâna, răsturnând pe podea, câteva cutiuțe de argint, farduri, o oglinjoară de mână, care zăceau neatinse din seara când, cu o sută de ani în urmă, el și Stella se duseseră în vizită la Alex. Izbind cu gheata în picioarele delicate ale măsuței de toaletă, reușise să crape unul. Brusc, i se păruse straniu și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
violența jeturilor robinetelor. Cu o noapte în urmă, John Robert visase că era urmărit de o droaie de purcei guițători, care se dovediră a fi de fapt prunci omenești, alergând foarte repede în patru labe. Mai târziu, văzu aceleași creaturi zăcând trântite pe jos, parcă adormite, numai că acum erau păpuși, iar el își spusese: „Deci erau numai niște păpuși.“ Câteva zăceau nemișcate și acestea i se părură a fi moarte; altele se mișcau încetișor și zvâcneau, și acestea i se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
se dovediră a fi de fapt prunci omenești, alergând foarte repede în patru labe. Mai târziu, văzu aceleași creaturi zăcând trântite pe jos, parcă adormite, numai că acum erau păpuși, iar el își spusese: „Deci erau numai niște păpuși.“ Câteva zăceau nemișcate și acestea i se părură a fi moarte; altele se mișcau încetișor și zvâcneau, și acestea i se părură a fi pe moarte. Își spusese că, de bună seamă, păpușile trebuie să fie moarte. Luă una dintre cele moarte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
acum, uitându-se la maică-sa pe sub sprâncene. „Doamne, cât e de îngâmfat!“ își spuse Alex. Dar, în același timp, inima i se strângea, îi tresălta, o ardea. Acum se învârtea prin salon, atingând lucrurile, mutând figurinele de bronz care zăcuseră în același loc, pe consola căminului, încă din copilăria lui. Stânjeneala lui Alex, pricinuită de venirea lui George, se îmbina cu amintirea unui vis care o chinuise noaptea trecută. Visase că se afla la Belmont și casa devenise imensă cât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
ca un hol, plină de tot felul de vechituri. Sala era, fară îndoială, părăsită, și Alex își dădea seama că nimeni nu mai pătrunsese acolo de multă vreme. Mese, scaune, cuti, mormane de diverse obiecte, etajere pentru lămpi, ceasornice stricate, zăceau talmeș-balmeș, iar în mijlocul încăperii se afla un gramofon de modă veche cu o pâlnie uriașă. Alex, privind de sus în sala pustie, tăcută, întunecoasă, se simțea cuprinsă de o frică îngrozitoare. Își spunea: „Dar nu exista o astfel de cameră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
se mai întâmplase niciodată, dușmanul absolut. Oamenii înfuriați și câinii arțăgoși erau inamici întâmplători. De astă-dată, însă, era cu totul altceva. Zet, oprindu-se în loc ca împietrit, își simți brusc singurătatea și, împreună cu ea, calitatea lui de câine în care zăceau acum toate șansele sale de salvare. Nu-i trecu nici o clipă prin minte să latre după ajutor. De fapt, în timp ce ochișorii lui negri priveau fix în ochii albaștri ai vulpii, nici nu se simțea în stare să latre. Vulpea cea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
-l zgândărească pe acest mare om - sau care să-l facă pe marele om să-și închipuie că fusese ofensat, iritat, zgândărit? Tom își scormonea conștiința, simțindu-se, totodată, prada unei imense, dar obscure remușcări. Unde, în purtarea lui nesăbuită, zăcea greșeala? Își închipuia oare John Robert că Tom îl încurajase pe George să... ori că-i spusese lui George că... Dar, aproape în același moment, în timp ce se acuza confuz de nici el nu știa ce, deveni conștient că și John
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]