36,856 matches
-
mi se pare că strigoii se strecoară printre rânduri. Pretutindeni sunt strigoi. Câtă frunză și iarbă. De aceea ne îngrozește pe toți lumina.” Arta sculptorului și arta teatrului: statuia și mortul viu Forța fantomei care bântuie lumea celor vii se regăsește în lucrarea ieșită de sub dalta sculptorului, care a devenit în Când ne vom trezi din morți o metaforă a artistului și, în consecință, metafora lui Ibsen însuși ca autor dramatic. Ne amintim că, încă din Femeia mării, Ibsen sugera, pornind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
mai bine acest paradox, căci teatrul este spațiul prin excelență al realizării visului oricărui sculptor: acela de a crea o statuie vie, una care se mișcă. Și astfel, în centrul fundamentalelor întrebări pirandelliene referitoare la raporturile vieții cu arta, întrebări regăsite în Astă-seară se improvizează, visul sculptorului - ce traduce, în fond, eterna aspirație către alianța dintre neclintirea materiei și mișcarea vitală, însuflețitoare a acesteia - revine, o dată mai mult, ca metaforă-cheie a statutului realității teatrale. Împreună cu ea reapare și motivul strânsei legături
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
în roșu, scăldată în lumina unui clar de lună de-a dreptul fantastic. Nu este el oare același Battaglia în gura căruia Pirandello pune cuvintele ce trebuiau să exprime impresia că manechinele se mișcaseră („mi s-a părut...”)? (Iată că regăsim iarăși shakespearianul methought.) Și nu e același Battaglia care, travestit în prostituată, are senzația - împărtășită de Diamante - că s-a desprins de propriul trup, că se află undeva în afara acestuia, că s-a văzut pe sine însuși dormind? Căci cel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
Hellequin 1 și tărăboiul pe care îl făceau toți membrii macabrei corporații, deseori prezentă în reprezentarea misterelor populare ale Evului Mediu francez? N-ar mai rămâne de spus decât că teatrul s-ar putea defini ca acel loc unde se regăsesc laolaltă actori, magicieni, manechine care prind viață, îngeri și fantome sau duhuri venite din străfundul pământului. Ca acel spațiu-răspântie unde, aidoma unor drumuri ce se întretaie, se întâlnesc umanul cu non-umanul, vizibilul cu invizibilul, văzduhul cu adâncurile subpământene, materialitatea cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
unor vorbe, Craig imaginează, în schimb, o materialitate la fel de masivă ca aceea a piramidelor, a palatelor, dar mult mai rafinată în privința materialelor folosite decât cea a edificiilor florentine sau venețiene. Această materialitate masivă și totodată prețioasă, rară urmează să se regăsească atât în elementele de decor, cât și în costume, iar „măreția impunătoare” a materialelor va trebui să fie strâns legată de valoarea lor simbolică. Pentru realizarea unor costume-simbol, Craig asociază două referințe semnificative: veșmintele de cult fastuoase, purtate până în zilele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
căci legendele (ca și „feeriile” shakespeariene sau ca și poveștile cu personaje și întâmplări miraculoase), „ca toate simbolurile, de altfel, ascund și totodată dezvăluie adevăruri”. Adevăruri despre forțele adăpostite în forme, despre invizibilul prezent în materia lumii vizibile. Artaud va regăsi aceleași adevăruri în Mexic, în ținutul indienilor tarahumara; și aici, pe solul arid și stâncos pietrele vorbesc, fiindcă, asemenea unor „bizare semnături”, ele se instituie în semne ale unui alt univers, al acestei sierra „care insuflă stâncilor ei o gândire
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
lăuntric ca pe „aglomerarea unui soi de pietriș mental în jurul unui punct ce urmează a fi găsit... un punct de magică utilizare a lucrurilor”. Un punct magic ce s-ar putea să dea viață materiei inerte. Acolo unde piatra își regăsește valoarea de element fondator, devine posibilă o nouă geneză. Este cazul templului din Emesa, de pildă, un templu al Siriei lui Heliogabal înălțat pe o colină a orașului, dar având și o bună parte din structură îngropată adânc în pământ
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
primară” de care „Spiritul nu s-a desprins niciodată”. Teatrul „metafizic” dorit de Artaud este, într-adevăr, acel teatru în care dimensiunea fizică deține o poziție centrală, cu mențiunea că termenul fizic nu este niciodată separat de meta. Altfel spus, regăsim aici aceeași asociere intimă a pietrei cu psyche-ul, a materialului celui mai compact, mai dens, cu imaterialul cel mai diafan, cel mai evanescent cu putință. Căci în teatrul lui Artaud, conform paradoxului arhaic, invizibilul nu se poate manifesta decât printr-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
lumea viilor. Căci aceasta este, în gândirea lui Kantor, adevărata vocație a teatrului, menirea lui. Ulise se întoarce nu doar din războiul Troiei, ci și - în primul rând - „de dincolo”. Se întoarce din ținuturile morții, din „lumea cealaltă”, pentru a regăsi lumea noastră, lumea oamenilor vii. Astfel încât Kantor poate să afirme cu toată tăria: „Ulise, omul care se întoarce, a devenit în concepția mea precursorul și prototipul tuturor personajelor ulterioare ale teatrului meu”. Într-adevăr, tărâmul ficțiunii identificat cu lumea celor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
mai înfricoșătoare, cu cât era absolut invizibilă - iată imaginea actorului din primele vremuri ale teatrului, „imagine vie a OMULUI ieșit dintr-o lume a tenebrelor”, imagine legată de „MOARTE, de tragica și înspăimântătoarea ei frumusețe”. Ceea ce Kantor vrea, așadar, să regăsească în teatru, ceea ce vrea să reintroducă în experiența spectatorului este această surprindere, această uimire originară - uimire în înțelesul cel mai puternic și cel mai „metafizic” al termenului - provocată, ca și în tragedia greacă, de apariția unui mesager al morții. În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
OBIECTE de artă”. Trei cuvinte scrise cu majuscule, trei criterii ce-ar putea fi întâlnite și în definirea actorului în raport cu manechinul. Și atunci, ce-ar trebui făcut pentru ca, într-o intrigă dramatică, într-un spectacol având toate aparențele vieții, să regăsim absența de viață a obiectului? „Pentru a realiza așa ceva, va trebui să transformăm din nou personajele în STRĂINI, să înlăturăm orice aparență de viață și de participare la o povestire reală a acestora”, ceea ce presupune „să le despuiem, să le
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
aparență a propriei persoane, devine victima unei asemănări care induce în eroare. Pe când Narcis, îndrăgostit de imaginea chipului său oglindit în apele fântânii, dar neștiind că despre el e vorba, traversează experiența paradoxală și sinucigașă a încercării de a se regăsi în celălalt. Astfel, în toate oglinzile Antichității, aceste jocuri ale aceluiași și ale celuilalt deschid drumul spre o înțelegere a imaginii sinelui ca reflectare, dar o reflectare în centrul căreia se află Celălalt, străinul de esență divină, întruchipare a unei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
în „Absență” și în „Moarte”, personajele din primele tablouri ale Balconului - Episcopul, Judecătorul, Generalul - au nevoie de întreaga materialitate a teatrului. Căci numai datorită fastului teatral al ornamentelor costumului său Episcopul poate recuceri fortăreața de unde fusese alungat și unde își regăsește atributele esențiale ale funcției sale, a cărei exercitare îi împrumută ceva din încremenirea solemnă a statuilor. Ceea ce-l determină, chiar în momentul când își afirmă hotărârea de a se îndrepta spre „Absență”, spre „Moarte”, să i se adreseze costumului său
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
întâlnim și în Paravanele - manechinul de răchită al Wardei, dar și marele manechin înalt de doi metri și jumătate din tabloul al doisprezecelea, despre care Genet notează în comentariile sale: „trebuie să fie un fel de stâlp-totem: un pic înfricoșător”. Regăsim astfel la Genet atracția pentru ambivalența marionetei și a manechinului, acesta din urmă fiind, în același timp, echivalent al zeului-obiect, eidolon vibrând de energiile invizibilului și imagine moartă, figură imobilă a unei realități absente. Pentru Genet, actorul se înscrie, așadar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
desființarea limitelor, prin afirmarea preeminenței dorinței, a amintirii și a visului. Ca o artă întemeiată pe puterea „omului credinței” de a însufleți materia, de a pătrunde cu privirea dincolo de piatra funerară și de tăcerea ei mormântală, pe puterea de a regăsi în această piatră umbra în memoria căreia a fost înălțată. Există și în zilele noastre „povești de iarnă” precum cea a cineastului Rohmer, care ne îndeamnă să credem că statuile pot prinde viață. Oare ce altceva ne spune ea, o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
încetaseră. Răzbeau, însă, cu totul alte sunete. Tropăituri ușoare, răsuflări potolite, câte un nechezat pașnic. Călărețul nu mai înțelegea nimic. Se așteptase la tot ce putea fi mai rău. Cărnuri, oase, creiere zdrobite risipite pe zăpada însângerată - și iată că regăsea doar o mare liniște. Norul se destrăma, se risipea leneș. Treptat, reuși să vadă și caii. Se roteau la pas. Roiau atrași ca de un magnet de ceva aflat undeva, în centru. Și de acolo, din mijlocul lor, țâșni deodată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
petrecea aproape zilnic câteva ore bune în subteranele orașului. Îi plăcea să simtă, să pipăie cărămizile pereților. Pătrundea cu încredere în bezna galeriilor. Era ca o întoarcere în uterul uriaș al pământului din care apăruse el, Iancu, urmașul Văcăreștilor. Se regăsea pe sine. Stătea față în față cu ochiul atent, blând sau mustrător al familiei sale. Își recunoștea dorințele, neliniștile, limitele, îndoielile, căderile și înălțările. Le mărturisea cu voce tare, ascultând apoi ecourile ca pe niște răspunsuri oraculare. În jur vedea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
după ureche, așa cum o făceau ei de-o viață, ci doar cu ochii holbați pe șirul de note scrise. Dintr-odată fu mai multă lumină, mai multă căldură, o neliniște veselă, o emoție de oameni mari care doreau să se regăsească în copilărie. Portretele, oglinzile mari din cristal, vitrinele, sfeșnicele, bijuteriile, hainele strălucitoare ale invitaților căpătară o nouă valoare, o nouă semnificație. Marioritza, obișnuită cu altă lume, sesiză imediat diferența. Niciodată, în nici un salon italian sau parizian, chiar între prieteni fiind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
exasperat, țâșnind ca din pușcă pe ușă. De câte ori vrei să-ți mai spun că mă grăbesc? După ce aruncă voalul și mantila din nurci siberiene, femeia privi mulțumită în jur. Hotărât lucru, aici se afla pe teritoriul Franței! În toate lucrurile regăsea acel aimer la bonne chère din saloanele pariziene. Căldura focului, canapelele confortabile, draperiile din catifele moi, în culoarea jadului, cofeturile fine de pe măsuță, carafa prinsă în rețeaua argintului filigranat și, desigur - cum ar fi putut să uite? - manierele valetului, tonul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
lui. Răspândeau mireasma frigului cumplit de afară și acea mireasmă îi îngheță dintr-odată nările. Își acoperi nasul cu pilota, închise ochii și încercă să reia visul întrerupt. Dibui undeva, prin ființa lui somnoroasă din adânc, dar nu-și mai regăsi visul. În schimb, țâșni foarte clar, negru pe roz, afișul spectacolului minunat. De când îl primise de la Nicolae, îl citise și îl recitise de nenumărate ori, încât acum îl știa pe de rost și putea să-l recite cuvânt cu cuvânt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
FINAL PASAJ RETRAS Da, la 8 ore seara precis va fi „începutul”, șopti Iancu. Nu-i mai păsa de zgomotul infernal pe care îl făcea feciorul râcâind cu vătraiul grătarul sobei, în căutarea tăciunilor din cenușă. Parcurgea mental textul. Îl regăsea imprimat în memorie, în carnea și în sângele lui care pulsa acum ceva mai repede. PASAJ RETRAS Duminică 3 janvier 1812. Reprezentațiune extraordinară dată de domnișoara NANONE... FINAL PASAJ RETRAS Superb nume! Foarte potrivit pentru o cântăreață, pentru o femeie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
buzele. Apoi sări din pat și începu să scotocească prin cufărul cu haine. Dulame îmblănite, anterie colorate, mantii din mătase orientală, giubele, ișlice, gearuri, blănuri, calpace, șaluri zburau prin aer și cădeau pe covor. În sfârșit, undeva, la fundul cufărului, regăsi tunica lui de studenție și câteva perechi de pantaloni. Nu arătau deloc rău. Ba chiar își amintea cât de repede cucerise, cu ajutorul lor, inimile unor copile din Viena. Pe vremea aceea era destul de slăbuț. Nu prea mânca, obosea repede și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
sălbatic, ușor straniu, ceva dintr-o Ofelie nebună sau dintr-o prințesă alungată, decăzută din rang, rătăcind la întâmplare prin pădurile lumii. O privi pierdut, conștient că acea ultimă imagine va rămâne, că o va descoperi mereu în el, așa cum regăsea icoana în fiecare dimineață, pe același perete, la locul știut. ― Na... none! Sania ei, însă, aproape că nu se mai vedea. Ea nu mai avea cum să audă șoapta lui frântă de lacrimi. Iancu își mușcă buza, pentru că o dorea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
face și ce nu vom face. Aceia vor fi rușii, dragii mei. Pentru că nu vom fi liberi, vom fi ai rușilor. Tăcură toți, cu privirile în ceștile și paharele aproape goale. Sorbiră ce mai era pe fund, dar nu mai regăsiră plăcerea de la început. La orizontul vieții apăruse necunoscutul. Va fi sau nu va fi bine de ei? Dar, dintre toți, prințul era cel mai îngrijorat. Tăcea și își rumega dezamăgirea. În loc de pace, aveau parte tot de război. Se simțea obosit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
cristal, cristalul îngerilor. Îi cercetă fațetele și transparența în lumina lumânării. Erau perfecte. Străbătu mai multe încăperi de serviciu până la pavilionul exterior de la marginea pădurii. Acolo fusese abătut cursul unui izvor care se aduna într-o mică fântână, apoi își regăsea albia din pădure printr-un jgheab de olane. Era cea mai bună apă de băut. Înmiresmată și foarte rece. Nicolae umplu cupa, scurse surplusul peste pojghița de gheață, trecu iar prin cămara cu dulapuri, culese o tăviță de argint și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]