30,387 matches
-
vinovaților. Aici au apărut problemele. Ce era un „colaboraționist”? Cu cine colaborase și În ce scop? Dincolo de cazurile simple de omucidere sau furt, de ce se făceau vinovați „colaboraționiștii”? Cineva trebuia să plătească pentru suferințele națiunii, dar ce Însemna, concret, această suferință și cui putea fi imputată? Conturul acestei enigme varia de la stat la stat, dar dilema fundamentală era una singură: nu exista un precedent pentru experiența europeană din ultimii șase ani. În primul rând, orice lege referitoare la actele celor care
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
erorile lor antebelice și prin tăcerea care le-a urmat. În Franța și Norvegia, reacția din 1940 i-a descalificat pe legislatorii aleși În 1936. În Belgia și Olanda, guvernele revenite după o absență de cinci ani erau străine de suferința locală și noua sensibilitate colectivă izvorâtă din experiența ocupației naziste. În Europa Centrală și de Est, cu excepția Cehoslovaciei, fostele guverne au fost scoase din joc de sosirea Armatei Roșii (deși unele dintre ele au Înțeles mai greu acest lucru). Autoritățile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Roosevelt. Reflectând printre altele vederile lui Henry Morgenthau, ministrul american de Finanțe, ea recomanda: „Trebuie să li se aducă la cunoștință germanilor că războiul nemilos dus de țara lor și rezistența fanatică a naziștilor au distrus economia germană, provocând inevitabil suferință și haos, și că germanii nu pot fi exonerați: toate acestea li s-au Întâmplat din vina lor. Germania nu va fi ocupată În scopul eliberării, ci ca o națiune inamică Înfrântă”. Sau, cum spunea Morgenthau Însuși, „e vital ca
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
asupra Germaniei. și pe bună dreptate: Între 1814 și 1940, pământul francez a fost invadat și ocupat de nemți În cinci rânduri, dintre care cei vârstnici În 1945 apucaseră trei. Franța plătise un preț uriaș, suportând pagube teritoriale și materiale, suferință și pierderi de vieți omenești. Ministerul de Externe francez era torturat de faptul că nu putuse ține În frâu, după 1918, printr-un sistem de constrângeri și alianțe, Germania răzbunătoare. După Înfrângerea lui Hitler, prioritatea țării era să se asigure
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
documentarul său despre Anglia anului 1951, „Portret de familie”. Titlul În sine (pe care nu l-ar fi ales un cineast din Franța, Italia, Belgia sau Germania) dezvăluie o trăsătură specifică. Printr-un noian de amintiri comune despre gloria și suferința din războiul recent, scăldate Într-o mândrie locală abia conștientizată, filmul celebrează spiritul englez. Se insistă pe știință și progres, pe muncă și organizare. Fără cea mai vagă referință la vecinii sau aliații Angliei (sic), țara e prezentată În 1951
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ales Între un trecut autoritar și un viitor fascist. Experiența războiului accentuase și mai mult atracția față de URSS. Evreii care se aflau În Polonia ocupată de sovietici după atacul german din 1939 au fost deportați către est, unde boala și suferința i-au ucis pe mulți. Dar nu au fost sistematic exterminați. Înaintarea Armatei Roșii prin Ucraina și Bielorusia spre țările baltice, România, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia și Germania i-a salvat pe evreii care mai rămăseseră. Auschwitz a fost eliberat de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
națiuni Întregi spre est și avea, fără Îndoială, planuri similare pentru evrei. Pe pământ sovietic, ca și În Europa Centrală, deși evreii au fost cei mai afectați, era mai ușor și mai firesc ca aceiași evrei să fie Învinovățiți pentru suferința tuturor celorlalți. Făcând apel În timpul războiului la naționalismul rus, retorica sovietică se apropiase de limbajul slavofil al antisemiților ruși de altădată, ceea ce nu putea decât să avantajeze regimul. Stalin Însuși se Întorcea pe tărâm cunoscut, stârnit de contemplarea succesului uriaș
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
foștii culaci n-au ce căuta În partidul nostru. Dar fiindcă erau evrei și de orientare sionistă, am trecut cu vederea originea lor socială. Această stare de lucruri s-a născut din repulsia noastră față de antisemitism și din respect pentru suferința evreilor”. Procesul Slánský a fost o mascaradă criminală, un asasinat juridic transformat În reprezentație publică 13. Ca și procesul Comitetului Antifascist din Moscova, evenimentele de la Praga se voiau o uvertură la arestul medicilor evrei din URSS, a căror „conspirație” fusese
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a acceptat În 1955 să elibereze ultimii prizonieri de război. Ca și expulzații, veteranii și reprezentanții lor se considerau victimele războiului și ale acordurilor postbelice. Ipoteza că Germania și În special forțele armate germane cauzaseră singure, prin acțiunile lor, aceste suferințe era respinsă cu mânie. Germania lui Adenauer se vedea pe sine ca pe o triplă victimă: În primul rând a lui Hitler - succesul enorm al unor filme ca Die Letzte Brücke (Ultimul pod, 1954), despre o femeie doctor care opunea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din acea generație erau atât de compromiși moral, Încât democrația nu putea să funcționeze decât cu prețul acestei tăceri. Orice altă poziție ar fi riscat să declanșeze renașterea dreptei. Spre deosebire de Schumacher, care vorbea În public Într-un mod mișcător despre suferințele provocate de germani evreilor, sau de președintele Theodor Heuss, care declarase În noiembrie 1952, la Bergen-Belsen, că Diese Scham nimmt uns niemand ab18, Adenauer evita subiectul. Mai exact, deși vorbea despre victimele evreiești, nu menționa niciodată făptașii germani. Pe de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
guverneze și să-și asigure subzistența, continuau să stăpânească o mare parte a globului. Această situație neverosimilă, ale cărei implicații nu scăpau elitelor indigene din coloniile europene, a avut consecințe perfide. Pentru mulți britanici, francezi sau olandezi, posesiunile imperiale alinau suferința și umilințele războiului din Europa. Ele Își demonstraseră valoarea materială În acel război ca resurse naționale vitale. Dacă n-ar fi avut acces la teritoriile Îndepărtate și la resursele materiale și umane din colonii, britanicii și Îndeosebi francezii ar fi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Olanda) reveneau „acasă”. Până la sfârșitul anului 1957, dată la care președintele Sukarno a Închis Indonezia pentru oamenii de afaceri olandezi, numărul celor „repatriați” era de ordinul zecilor de mii. Experiența decolonizării a otrăvit viața publică olandeză, deja foarte afectată de suferințele din război. Mulți foști coloniști și prietenii lor alimentau așa-zisul „mit al bunei guvernări”, blamând stânga pentru eșecul Olandei de a-și restabili autoritatea colonială după episodul ocupației japoneze. Pe de altă parte, cei mobilizați (adică majoritatea covârșitoare a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
eșec și crimă. Furet și contemporanii lui mai tineri respingeau recursul la Istorie ce caracterizase angajamentul intelectual În Europa de la Începutul anilor ’30. Nu există, susțineau ei, o Mare Narațiune care guvernează cursul acțiunilor umane, deci măsurile politice care provoacă suferințe reale astăzi În numele unor ipotetice beneficii de mâine nu pot fi justificate. Arta cere sacrificii. Dar nu poți clădi societatea ideală sacrificând oamenii. Retrospectiv, pare o concluzie destul de banală după deceniile de intensă dezbatere teoretică și politică, dar tocmai din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
state și națiuni, ci ca victime individuale ale persecuției sau injustiției. Drepturile de după 1945 s-au concentrat așadar asupra indivizilor. Era și aceasta o lecție a războiului. Deși oamenii au fost persecutați În numele unei identități colective (evrei, țigani, polonezi etc.), suferința lor era individuală; noua Organizație a Națiunilor Unite căuta să-i protejeze ca indivizi, cu drepturi individuale. Diferitele Convenții asupra Drepturilor Omului, Genocidului sau Drepturilor Sociale și Economice care au fost Încorporate În dreptul internațional au avut un impact cumulativ asupra
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și să Întoarcă Împotriva comunismului milioane de admiratori ai suveranului pontif. Chiar după decretarea legii marțiale, când papa a vizitat Polonia În iunie 1983 și le-a vorbit „compatrioților” din Catedrala Sf. Ioan din Varșovia despre „dezamăgirea și umilința lor, suferința și lipsa de libertate”, liderii comuniști nu au putut decât să asculte neputincioși. „Polonia”, Îi spunea Ioan Paul al II-lea, Într-un discurs televizat, unui Jaruzelski stânjenit, „trebuie să-și ocupe locul cuvenit printre națiunile Europei, Între Est și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a ieșit din scenă aproape fără proteste. Putem descrie fenomenul ca pe o retragere pașnică din imperiu (și este corect), dar cu greu ne putem da seama de ușurința surprinzătoare a Întregului proces. De ce a fost totul aparent lipsit de suferințe? De ce, după zeci de ani de violențe interne și agresiuni externe, prima societate socialistă a lumii a făcut implozie fără un suspin? Un posibil răspuns este că ea nu existase niciodată: cum spunea istoricul Martin Malia, „socialismul nu există, iar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În Europa cu doar câteva decenii În urmă, când - pe tot continentul și sub pretextul războiului - oameni obișnuiți au comis delicte deloc obișnuite. Fără Îndoială, Bosnia Îndeosebi avea o istorie pe care propaganda sârbă o putea invoca - o istorie de suferințe trecute, Îngropată superficial sub aspectul Înșelător de placid al vieții postbelice din Iugoslavia. Dar decizia de a trezi această amintire, manipulând-o și exploatând-o În scopuri politice, le aparține oamenilor: În special unui om anume. În timpul convorbirilor de la Dayton
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
garantate, servicii sociale gratuite. Prima strategie era conformă cu teoremele pieței libere, dragi noii generații de economiști și oameni de afaceri postcomuniști. A doua era mai prudentă din punct de vedere politic. Problema era că ambele metode urmau să provoace suferințe și pierderi Însemnate pe termen scurt (și, probabil, și pe termen mai lung): În Rusia lui Elțîn, unde au fost aplicate ambele metode, economia a decăzut dramatic timp de opt ani - cea mai mare recesiune a unei economii majore pe
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În ianuarie 1994, era universală 13. La fel și obiectivele economice generale: liberalizarea economiei, tranziția spre o formă de piață liberă și accesul la Uniunea Europeană - care promitea consumatori străini, precum și investiții și fonduri de asistență regională ce aveau să ușureze suferințele cauzate de dispariția economiei de comandă. Toată lumea urmărea aceste deziderate - și, În orice caz, spuneau majoritatea celor avizați, nu exista alternativă. Diferențele pronunțate dintre politicile publice ale societăților postcomuniste nu se datorau așadar unor divergențe de opinie În privința obiectivului și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
consecință, o nouă limbă de lemn a apărut În politica publică din Europa Centrală și de Est - „democrație”, „piață”, „deficit bugetar”, „creștere”, „competiție” -, incomprehensibilă sau irelevantă pentru mulți dintre cetățeni. Cei care doreau să protesteze public ori să Își exprime suferința au fost astfel atrași spre extremele spectrului politic. La Începutul anilor ’90, observatorii fenomenelor din Europa postcomunistă vedeau În ascensiunea partidelor periferice de factură naționalist-populistă și În liderii lor demagogi o periculoasă reacție antidemocratică - atavismul unei regiuni Înapoiate care se
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
noviny Înfățișa doi bărbați vorbind În fața parlamentului din Praga. „Nu mă Îngrijorează lustrația”, spune unul din ei. „N-am fost informator. Eu nu făceam decât să dau ordine”23. Fără a fi o procedură penală, lustrația le-a provocat multora suferințe acute, făcându-i pe nedrept „de ocară”. și mai grav este faptul că ea fusese de la Început un instrument de natură evident politică. și unul dintre motivele pentru care Forumul Cetățenesc s-a scindat: foștii disidenți (inclusiv Havel) se opuneau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Este exterminarea. Pentru contemporani, biletul de intrare În Europa este recunoașterea Holocaustului. În 2004, În dorința de a Încheia un capitol dureros din trecutul națiunii și de a se alinia cu partenerii din Uniunea Europeană, președintele polonez Kwaœniewski a recunoscut oficial suferințele evreilor din Polonia În timpul războiului, inclusiv cele provocate de polonezi. Pentru a facilita intrarea țării sale În UE, chiar și Ion Iliescu a fost nevoit să recunoască spre sfârșitul mandatului ceea ce el și colegii lui negaseră mult timp cu Înverșunare
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de evrei au mai rămas 21.450. Iar cei care s-au Întors nu au fost primiți cu urale. După ani de propagandă antisemită, populația autohtonă de pretutindeni era nu doar Înclinată să-i blameze pe „evrei” În abstract pentru suferințele proprii, ci și vizibil indispusă de Întoarcerea celor de pe urma cărora se alesese cu slujbe, proprietăți și apartamente. Pe 19 aprilie 1945, sute de oameni au demonstrat În semn de protest În arondismentul IV din Paris, când un evreu Întors din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ulterior În anonimat evreii uciși. În anii ’50, premierii catolici ai Olandei chiar au refuzat să contribuie la proiectul unui monument internațional la Auschwitz, respingându-l drept „propagandă comunistă”. În Europa de Est, desigur, nici nu s-a pus realmente problema ca suferința evreilor să fie recunoscută și În nici un caz compensată. Simpla supraviețuire era preocuparea de căpătâi a evreilor În anii de după război. Witold Kula, un polonez ne-evreu, relata În august 1946 o călătorie cu trenul de la £ódŸ la Wroc³aw, În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
bruscă a Războiului Rece a contribuit, desigur, la această stare de lucruri 6. Existau Însă și alte cauze. Pentru majoritatea europenilor, al doilea război mondial nu fusese purtat din cauza evreilor (deși li se imputa declanșarea lui) și orice sugestie că suferința poporului evreu ar putea merita locul cel mai important provoca o aversiune profundă. Holocaustul era doar unul dintre numeroasele lucruri pe care oamenii voiau să le uite: „În anii grași de după război... europenii și-au găsit un refugiu În amnezia
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]