4,027 matches
-
noastre începură să înflorească, aștepta să-i plece bărbatul în oraș și deschidea ușa spre noi măcar să se dezghețe geamurile. Ideile nu vin decât când vor ele. O inerție inexplicabilă a minții le împiedică adesea să se formeze și să țâșnească în conștiință sub formă de idee-acțiune sau nu vin la toată lumea. Nu știam ce să mai fac, dar nici nu mă mișcăm. Trimisesem de mult nuvela la Gândirea, dar nu primisem nici un răspuns. Adesea gândeam că numai cu pâine și
Viața ca o pradă by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295611_a_296940]
-
Și el vroia. Practic la ora unu din noapte munca noastră se termina, paginile intrau la calandrare și rotativa intra în funcțiune. Formidabilă această rotativă, cum vuia, și din burta ei, după ce primea paginile sub formă de sul de plumb, țâșnea ziarul proaspăt în fiecare secundă Timpul, Timpul, cu titlul roșu, mirosind puternic a cerneală. Toată lumea care îl făcuse se afla adesea acolo și plecam toți cu el în buzunar, după ce îl răsfoiam să nu fi scăpat ceva... Se întîmpla rar
Viața ca o pradă by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295611_a_296940]
-
picioarele... Dubla natură a eroilor tolstoieni, prinși între instincte și în același timp detașare fatalistă de ele, mi se părea o sfâșiere a naturii umane care mă amețea și în același timp mă revolta. Homeric, cu forța cataclismului, simțeam că țâșnise din firea omului acel te omor și penibilă experiența morală alături de Platon Karataev. Teren al acestei dedublări aflam că a fost însuși Tostoi, care în clipa când soția lui bolnavă se pregătea să moară în mod sublim, el era fericit
Viața ca o pradă by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295611_a_296940]
-
dorul care suspină... cuvinte ridicule, dar ce văitături fermecătoare cu care parcă se elibera de un blestem al clipei, care totuși o subjuga, dar o și înspăimînta de suferințele viitoaie pe care le presimțea... Un cântec aduce altul, de la sine, țâșnea imediat după o tăcere de o clipă, cânta cu întreaga ei ființă și se consuma ca o flacără pe un rug... Pe urmă deodată își înclină capul, se opri și îmi spuse cu melancolie: "Acuma eu o să mă duc și
Viața ca o pradă by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295611_a_296940]
-
Avu timp să arunce o privire iute spre celălalt pat. Nu percepu decât sunetul unei respirații liniștite. Evident, Riva nu era conștientă de ceea ce se întâmpla. DAR GÂNDUL LA EA DISPĂRU BRUSC, DEOARECE CHIAR ÎN ACEA CLIPĂ FASCICULUL DE RAZE ȚÂȘNI ÎN FAȚĂ, CA ȘI CÂND AR FI FOST DIRIJAT ȘI ÎI TRAVERSĂ PATUL. UNUL DIN CAPETE PĂRU CHIAR SĂ-I ATINGĂ FAȚA ÎN TRECERE. DUPĂ ACEEA CĂZU ȘI SE ÎNCOLĂCI PE CEARȘAF CA O FUNIE. MARIN ÎȘI RECĂPĂTĂ SÂNGELE RECE PRINTR-UN
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85099_a_85886]
-
FIOR: "ESTE ASEMĂNĂTOR CELUI AL LUI TRASK!" În timp ce se uita la el, ceasul scoase un sunet slab și bătu zece și jumătate \ nu avea idee dacă e dimineața sau seara. Sunetul abia se stinse când o rază strălucitoare ca argintul țâșni dintr-un orificiu ascuns al ceasului. Raza se răsuci și se încovrigă exact ca o funie, pe când ceasul continuă să producă în continuare cantități suplimentare din respectiva substanță. Deodată capătul razei se zvârcoli, șerpui și porni cu toată viteza înspre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85099_a_85886]
-
asemenea risc. Noi... Se întrerupse brusc. ― S-a întâmplat ceva? Te simți rău? Marin își dăduse deja seama că i se întâmplase ceva. Simțea o panică la fel de intensă ca atunci când, legat de mâini și de picioare, văzuse raza luminoasă care țâșnea din ceasul de perete și se îndrepta spre el. Cu un efort deosebit, tremurând din tot corpul, se ridică în picioare. ― Ajutați-mă! se rugă el cu o voce îngroșată. Mâini puternice îl susținură și îl împinseră înainte. Își recăpătă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85099_a_85886]
-
și de un brâu. Numai bine. Setea însă o copleși. Își simțea gâtul uscat, abia putea să respire. Un strop de apă rece. și- ar mai uda sufletul cu un strop de apă rece. Continua să frământe lutul galben care țâșnea printre degetele ei. Era moale și gata de lipit. Rarița își șterse grosul și își puse mâinile în ligheanul din care turna apă pentru înmuiat. Simțea că respiră prin palmele ei. Dar tot îi era sete. - Hai, mama, ia o
Rădăcini by Bobică Radu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91637_a_92381]
-
-te, or să te învețe ei minte", și m-au învățat, ei sunt ca soarele, care arde ziua întreagă, strălucitor și mândru, ca soarele care mă arde acum atât de tare, atât de tare, sfâșiindu-mă cu lăncile lui fierbinți țâșnite din pământ, să mă adăpostesc, să mă adăpostesc repede, sub stânca cea mare, până nu-mi pierd mințile. Ce umbră răcoroasă! Cum de se poate trăi în orașul de sare, în adâncul acelei căldări pline cu căldură albă? Pe zidurile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
apoi mi-a întors spatele și s-a dus lângă ceilalți. Înșiruiți de-a lungul zidurilor, se uitau la mine cum gem, în arșița cumplită a amiezii de foc care intra pe ușa larg deschisă, și în lumina aceea a țâșnit vrăjitorul, cu părul de rafie, cu pieptul strâns într-o platoșă de perle, cu pulpele goale sub fusta de paie, purtând o mască din trestie și din sârmă cu două găuri pătrate pentru ochi. În urma lui veneau muzicanții și femei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
de semeni, să trag în tot ce întârzie domnia răului în lume, să trag o dată, și încă o dată, și iată-i cum se clatină și cad, și cămilele aleargă întins către zare, acolo unde o coloană de păsări negre a țâșnit spre cerul neschimbat. Și eu râd, râd cu hohote, uite-l cum se zvârcolește în veșmântul acela pe care-l urăsc, ridică puțin capul, mă vede, pe mine, pe stăpânul lui înlănțuit și atotputernic, de ce îmi zâmbește, îi strivesc zâmbetul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
colinei. Se chinuiau din greu, înaintând cu mare încetineală prin zăpadă, printre pietre, pe întinderea nesfârșită a podișului înalt și pustiu. Din când în când, calul se poticnea. Nu se auzea încă, dar se zăreau șuvițele de abur care-i țâșneau atunci pe nări. Era limpede că măcar unul din cei doi bărbați cunoștea bine locurile. Țineau drumul cel bun, deși de câteva ore era ascuns cu totul sub un strat de zăpadă murdară. Învățătorul socoti că până sus pe colină
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
încât te așteptai în fiecare clipă să-l vezi risipindu-se în bucăți. Dar, pe neașteptate, se opri în plin avânt, întorcând către cei de față o privire mândră și fioroasă, în timp ce tobele răpăiau de se cutremura coliba. Un dansator țâșni atunci dintr-un colț întunecat, îngenunche, și-i întinse posedatului o sabie scurtă. Negrul cel înalt luă sabia, privind întruna în jurul lui, și începu s-o răsucească deasupra capului. În aceeași clipă, d'Arrast îl zări pe bucătar dansând alături de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
pieței. Bărbații se descoperiră, femeile îngenuncheară. Orga îndepărtată cântă vreme îndelungată un fel de marș. Dinspre pădure se auzi un zumzet ciudat de insectă. Un avion minuscul, cu aripile străvezii și cu carcasa fragilă, neobișnuit în acea lume fără vârstă, țâșni deasupra arborilor, se lăsă puțin deasupra pieței, și trecu, cu un huruit asurzitor, peste capetele ridicate spre el. Apoi avionul viră, zburând către estuar. Mulțimea își îndreptă din nou atenția către biserică, în penumbra căreia se desfășura acum o mișcare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
în fața primăriei spre a-l vedea trecând. Totuși, pe neașteptate, se opri iar. Mâna lui d'Arrast se făcu mai grea. - Hai, bucătare, spuse el, mai ai puțin. Mulatrul tremura, saliva începu să-i curgă din gură, în timp ce sudoarea îi țâșnea prin toți porii. Încercă să răsufle adânc, dar se opri. Apoi porni iar, făcu trei pași, se poticni. Piatra îi alunecă pe umăr, crestându-i-l adânc, și-i căzu la picioare. Pierzându-și echilibrul, bucătarul se prăbuși pe o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
picioarelor tale, stâlpi la hotare; pământul, sânii tăi din care curg: laptele și mierea; buzele tale din care izvorăsc cuvintele în limba latină; inima ta, cuptorul în care se coace pâinea noastră cea de toate zilele, (sau izvorul din care țâșnește iubirea acoperind toată suflarea)”. Țara mea a tăcut. S-a auzit doar bocetul unui tulnic cântând o doină de jale... Cotidian Nu știu cum a trecut primăvara; a fost ca o veste adusă de păsările călătoare. Astăzi mă uit cum se scutură
Reflecţii by Vasilica Ilie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91646_a_93227]
-
O, suflet al meu, să-ți rămâie poezia!” Liviu Apetroaie O poetă ce-și cântă dorurile între înmugurire și pârguire Într-un continuu dialog cu Eul propriu, Vasilica Ilie caută cheile potrivite ca să desferece sentimentele, lăsându-le mai apoi să țâșnească precum cele din cutia Pandorei. Dintre toate acestea: foame de dragoste, setea neostoită de îmblânzire a curgerii timpului, dorul de lumină, sunt printre cele mai pregnante. Erosul liric este potolit, tandru, liniștea abisală a sufletului alternând perpetuu culorile anotimpurilor: verdele
Reflecţii by Vasilica Ilie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91646_a_93227]
-
limbă ar vibra continuu, ca un ac negru de busolă. Șocul s-ar amâna, parcă, pentru acea clipă : seninul, nemișcarea făpturii din fața lor ar îngheța aerul, pereții, lumina. Tăcerea ar înghiți totul. Își vor auzi bătăile inimii, măsurate de acul țâșnind dintre dinții șerpilor, ca un metronom în derivă. Veninul unduind, alergând, un senzor în alertă. Singura mișcare pe care ar mai vedea-o. Șerpi gălbui lunecând, vălurindu-se, în cercuri tot mai mari, spre șanțul cald și îngust dintre sâni. Săgeata
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
înlocui, oricâtă vreme, icoanele pe care le-am tot rechemat. Mi-ar reda simplitatea enigmatică, puternică, pură a unei lumi adevărate și himerice. Șerpii vor undui neliniștitor, cu limbile lor lungi, ca niște ace de busolă. Dintre dinții zimțați va țâșni veninul, vibrând, ca un senzor sau un metronom în alertă. Mi-aș aminti culori, rugăciuni și dorinți, aș bolborosi despre măreția sau zădărnicia eșecului, aș auzi, cândva, gâfâitul iepurașului ipocrit, agresiunea spaimei asupra iubirii. Visul m-ar găzdui și m-
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
scoși din luptă, pe care îi ironiza, și nu-l iartă, se pare, nici pe gingașul inginer. Înfricoșat, dar și însetat de clipa ultimă, vulnerabilul și-o provoacă singur, ca și cum ar tipări cu cerneală simpatică denunțul, accesibil oricui, din care țâșnește, instantaneu, condamnarea sa, salutul de adio. Drăgălașa Ortansa va rezolva cândva, prin șușoteli colective, secretul încredințat cu-atâtea meșteșugite ocoluri și reticențe de plăpândul bufon. Frunte puternică, sprâncene stufoase, dar nu și nasul acvilin ! ...He-he, hehehe, se scutură de râs
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
unei săptămâni fastuoase. Faleza întunecoasă, albastră sub ochiul cretos al lunii. ...Abia de reușește să salte nițel ceafa pe marginea patului, revede masa, ușa albicioasă, fereastra, apele vineții ale serii. Ultimele clișee ale zilei. Plaja perfect plană, cerul albicios. Femeile țâșnind, jeturi sticloase, la fiecare pas. Râsete, mingi, copii, iluzia eliberării. „M-a acceptat din curiozitate. Eram o apariție bizară, demnă de cercetat. Apelul găsea ecou ? Prietenia, ca remediu contra monotoniei ?“ Duhoarea care a tot fiert și umflat burta de hipopotam
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
minții devenise rece și sărac. — Ce să-ți spun, ce să înțelegi, m-ar obosi, mă obosește. Jaluzelele ferestrei cedară, căzură. Lumina se fracționă, hașurată, zăbrelită. Auzi, undeva, în spate, murmurul, binecuvântarea, adioul. — Tu ai un defect. Filozofezi prea mult. Țâșnise, brusc, suprem superb saltimbanc : adevărat maestru ! Dublu triplu multiplu salt fatal : arena înmăr murise. Capul asinului sărea de pe un birou pe altul, țop țop țop, trupul pornise pe scări, în salturi, step spirale, toctoctoc, tictactactac, ciocăneau copitele, călcâiele arse, iritate
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
o mână îi strânse brațul. ― A, Cervenko! murmură Bologa, întorcîndu-se. Tu aici?... Mă mir... Desigur că n-ai venit de bunăvoie... Știi că eu am făcut parte din Curtea Marțială? Căpitanul Cervenko nu mai apucă să răspundă, căci în văzduh țâșni brusc glasul pretorului, mult mai ascuțit și mai tăios ca adineaori: ― Toată lumea trei pași înapoi!... Loc!... Loc!... Oamenii, spăimântați parcă de zgomotul care îndrăznea să străpungă trecerea, se îmbulziră și se retraseră câțiva pași. În locul gol din jurul gropii rămase numai
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
cu importanță: ― Domnul locotenent Bologa!... Poftiți... Excelența-sa... Peste câteva clipe Apostol Bologa stătea înfipt reglementar înaintea generalului Karg, om scurt și gros, cu fața urâtă și aspră, mohorâtă de mustăți burzuluite, sfredelită de niște ochi rotunzi, ale căror priviri, țâșnind de sub sprâncene foarte late și veșnic încruntate, păreau două pumnale veninoase. Inima locotenentului se zvârcoli când îl văzu ridicîndu-se greoi de la masa încărcată cu dosare și hărți. Își aduse aminte că, de câte ori a dat ochii cu dânsul, a simțit o
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
privirea lui Bologa și nu mai sfârși, cuprinsă de o frică pe care n-o putea birui. Lui Apostol, ascultînd-o, îi trecea întruna prin creieri gândul că a vrut să-i ceară iertare. În cele din urmă, gândul acesta îi țâșni în ochi ca o strălucire de ură și se statornici într-o privire dușmănoasă, care frigea. Cănd tăcu Marta, își dădu și el seama și se cutremură, parcă s-ar fi trezit cu un pumnal în mână, gata să lovească
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]