220,173 matches
-
sus. Câteva fire albe din blană rămaseră lipite pe pantalonul de sărbătoare. Îi era probabil foame și se gândi că poate era mai bine s-o hrănească înainte. Stătu preț de-o clipă pe gânduri și se răzgândi. Îl încurca acum, așa că n-o s-o lase să intre cu el în casă. Toader putea să-i dea de mâncare mai târziu, după ce lucrurile se vor liniști puțin. N-o să moară... Cuvântul îl făcu să zâmbească. Deschise ușa de la singura încăpere a
Îi venise vremea by Iulia Sala () [Corola-journal/Imaginative/7854_a_9179]
-
ca s-o încălzească, în timp ce trăgea ușa spre el. Prin fâșia de lumină ce se îngusta, ochii îi căzură pe o roabă verde sprijinită de grilajul de lemn al prispei. Iar uitase s-o dea înapoi vecinului și uite că acum o să-l încurce, cine știe dacă Toader urma să-l creadă pe cuvânt pe vecin că era a lui când va veni s-o ceară. Fluieră a pagubă și trase ușa cu un ultim efort. Fâșia de lumină se stinse
Îi venise vremea by Iulia Sala () [Corola-journal/Imaginative/7854_a_9179]
-
pod, mă oblojea cu fașă și salivă. "am 14 ani 14 frați (paișpe sunt farmecele ei la număr) după paișpe zile nu vei mai ști de mine". mă chema în bucătărie "să n-ai grijă, zicea, preocuparea părinților mei e acum un guzgan și-o antenă". mă învăța fumul în piept și aburul pe creier. din abdomenul de plastic al unei păpuși scotea prezervative aromate. după o vreme o dădeam cu capul de pereți cu buzele umflate îmi căuta dosul palmei
Poezii by Marin Malaicu () [Corola-journal/Imaginative/7907_a_9232]
-
gât în jos, omul e de ponegrit iar în cap îi huruie neîncetat o betonieră. deunăzi o copilă precoce l-a pândit între cărți. o pasăre înfricoșată i s-a pus dinainte omul a trebuit mânios să o alunge. de acum era sigur: când ea va reveni, toate vor fi sub zăpadă. și-a scufundat fața în palme. se făcea mai frig. își dorea să adoarmă. mușterii întărâtați scrijeleau cu briceagul metri cubi de snoave. Naufragiul 1. încă de dimineață mă
Poezii by Marin Malaicu () [Corola-journal/Imaginative/7907_a_9232]
-
care îl încearcă de câteva zile că n-o să-l mai vadă niciodată. Fata stă neclintită și el știe, chiar de la distanța asta, că ea vrea să-i arate clar că nu-i face decât o favoare. A sunat-o acum o oră, vino, fă, că nu te mănânc, stăm și noi de vorbă, jos, la Vodafonele de pe Ferdinand. Și ea s-a lăsat destul de repede, bine hai, dar pe urmă mă lași dracu-n pace. Băiatul își scutură capul, ca să
Lacătul și cheia by Doina Ruști () [Corola-journal/Imaginative/7895_a_9220]
-
autostradă în zorii zilei. Băiatul pletos o apucă de umeri pe fata cu șarpe și-o izbește cu capul de zidul clădirii. Alex filmează fugitiv bulevardul care pare adormit, sub convoiul lent de mașini. Apoi se întoarce la cei doi. Acum capul fetei este mânjit de sânge, iar Alex apropie cât se poate, până când prinde smocurile de păr năclăite. Pletosul e enervat. I se vede botul nemulțumit. I se văd palmele înfipte în umerii fetei. O secundă, două. Apoi trupul ei
Lacătul și cheia by Doina Ruști () [Corola-journal/Imaginative/7895_a_9220]
-
post-stănescia-nă", cum sigur și-o definește). Iată un ilustru exemplu de poezie de echilibru al antitezelor, un fel de glossă-artă poetică dedicată regretatului poet Ioan Flora: "Praful/ capului meu arde/ iată în stradă/ de câte ori eu/ gândesc mai liniștit// unde sunt acum/ înfrățite fericit/ pagina albă din carte/ și pagina plină de tot// ce carte stelară este/ aerul nostru domesticit/ atât de albastru// cum pot eu acum/ să mănânc liniștit/ din piatra Muntelui liber// o pădure incendiată sau/ un râu înghețat întreg
De la Adam citire by Geo Vasile () [Corola-journal/Imaginative/8070_a_9395]
-
Flora: "Praful/ capului meu arde/ iată în stradă/ de câte ori eu/ gândesc mai liniștit// unde sunt acum/ înfrățite fericit/ pagina albă din carte/ și pagina plină de tot// ce carte stelară este/ aerul nostru domesticit/ atât de albastru// cum pot eu acum/ să mănânc liniștit/ din piatra Muntelui liber// o pădure incendiată sau/ un râu înghețat întreg/ trăiesc în mine un echilibru/ ca cerul senin/ și broasca țestoasă". Trăind în același timp într-un dublu areal lingvistic, geografic și afectiv-ficțional, româno-sârb, Adam
De la Adam citire by Geo Vasile () [Corola-journal/Imaginative/8070_a_9395]
-
atributele tradiționale, cât și specificul omenesc: " Lui Antoine i se păruse dintotdeauna că are vârsta câinilor. Când avea șapte ani, se simțea obosit ca un om de patruzeci și nouă; la unsprezece, avea deziluziile unui bătrân de șaptezeci și șapte. Acum, la douăzeci și cinci de ani, sperând într-o viață ceva mai blândă, Antoine a luat hotărârea să aștearnă peste creierul lui giulgiul prostiei" (trad. de Adriana Gliga). Mai discre}i, eseiștii, memorialiștii sau poeții sunt rareori pomeniți când se discută despre
Cheia anilor by Ioana Pârvulescu () [Corola-journal/Imaginative/8044_a_9369]
-
Alexandru SFÂRLEA Punctul fix De amintit și limitele prodigios de simple și scunde - dintre Atunci și Acum - despre care nu știi mai mult decât despre inima aceea albă extirpată din căpățâna de varză, iar dacă auzi, ca-n transă, zvâcnete neutre și calme în jur se ciocnesc cartilagii de clarvăzători și cocoloașe de manuscrise - de n-aș
Poezie by Alexandru SFÂRLEA () [Corola-journal/Imaginative/8171_a_9496]
-
ce hrană sunt ele pentru perdanții de memorie afectivă și cum sunt asmuțite apoi ca într-o încăierare de ultime ore și clipe; îmi sunt atâtea pricini neprietenoase și abuzive fotogenice din profil, totuși - întrucât limitele acelea (dintre Atunci și Acum) prodigios de simple și scunde dezvoltă o formă rară de magnetism celest: până ce se contopesc într-o singură linie, prea sidefie, parcă, și care, la rândul ei se-nchircește și tremură - de parcă ar implora "fie-vă milă și frică!" - luând
Poezie by Alexandru SFÂRLEA () [Corola-journal/Imaginative/8171_a_9496]
-
Anca Mizumschi Nu îmi aduc aminte cum am ajuns să merg la cenaclu la Mircea Martin, constat chiar și acum, după atâția ani, că îmi este greu să îi spun Universitas, ca și cum Universitas era un nume oficial pentru autorități, iar pentru noi, cei din interior, era pur și simplu la Martin, de asemenea nu îmi aduc aminte cine mi-a
Tăcerile mele și tăcerile lui Mircea Martin by Anca Mizumschi () [Corola-journal/Imaginative/8008_a_9333]
-
Era mai tot timpul frig, masa era de culoare închisă și, cum nimeni nu ștergea praful, nici măcar femeia de serviciu care se uita suspicioasă la noi, puteai să te semnezi cu degetul. Dacă ar fi putut fi conservată, ar exista acum o masă mare de lemn cu multe semnături de nouăzeciști, în originalul de acum 20 de ani. La începutul ședinței de cenaclu, cei care fumau își faceau din foi de caiete dictando sau hârtie albă scrumiere de hârtie care, pe măsură ce
Tăcerile mele și tăcerile lui Mircea Martin by Anca Mizumschi () [Corola-journal/Imaginative/8008_a_9333]
-
ștergea praful, nici măcar femeia de serviciu care se uita suspicioasă la noi, puteai să te semnezi cu degetul. Dacă ar fi putut fi conservată, ar exista acum o masă mare de lemn cu multe semnături de nouăzeciști, în originalul de acum 20 de ani. La începutul ședinței de cenaclu, cei care fumau își faceau din foi de caiete dictando sau hârtie albă scrumiere de hârtie care, pe măsură ce ședința continua până târziu, atunci când nu eram dați afară de portar, se umpleau de scrum
Tăcerile mele și tăcerile lui Mircea Martin by Anca Mizumschi () [Corola-journal/Imaginative/8008_a_9333]
-
alții. Deși avea și cenaclul idiosincraziile și partizanatele lui, pentru că, în principiu, nu te iei de "ai tăi", chiar dacă au o zi proastă, la Martin cei care citeau erau executați de cele mai multe ori fără răutate, atât cât îmi aduc aminte acum, plătind tributul datorat nostalgiei și distanței în timp. Era mai mult o atitudine teribilistă conform căreia, dacă ai fi afirmat despre un lucru bine scris că este necondiționat valoros, ai fi putut fi acuzat la rândul tău că nu ești
Tăcerile mele și tăcerile lui Mircea Martin by Anca Mizumschi () [Corola-journal/Imaginative/8008_a_9333]
-
minoră nu reflecta luminozitatea intensă și pozitivă în care trăiam. Totul era atât de ditirambic și laudativ, în general, că ajunsesem să trăim o stare de intoxicare cu adjective pozitive, iar din această perspectivă, critica excesivă din cenaclu îmi pare acum o formă de igienă mentală și de reinstaurare a echilibrului. Paradoxal sau nu, aceasta este atitudinea care s-a păstrat cel mai bine în memoria mea afectivă și după atâția ani nu pot să mi-l imaginez pe Boerescu făcând
Tăcerile mele și tăcerile lui Mircea Martin by Anca Mizumschi () [Corola-journal/Imaginative/8008_a_9333]
-
atins și restul venea de la sine. Așa că am tăcut urcând scara până la ultimul etaj în fiecare săptămână, am tăcut mult și bine, dar cu fiecare comentariu căruia i-am fost martoră, am devenit insesizabil pe atunci, dar foarte clar mie acum, dintre cei care mergeau la Martin. Prin '88, când a apărut și volumașul meu, în cartea cea mai mică, aveam deja sentimentul de apartenență la un grup mai mare, amestecând optzeciști și nouăzeciști deopotrivă, grup care mergea de obicei de
Tăcerile mele și tăcerile lui Mircea Martin by Anca Mizumschi () [Corola-journal/Imaginative/8008_a_9333]
-
limbă - o mică insulă stîncoasă, obscură între multe altele, în vasta geografie lingvistică a lumii. Deși citesc mai ales cărți în limba engleză sau, adeseori, în franceză, am regăsit limba pierdută, limba română - limbă secretă pentru cei în mijlocul cărora trăiesc acum - " spre deosebire de engleza în care mi-am scris studiile critice universitare din ultimele decenii, și-n care mi s-a părut totdeauna că n-aș putea deveni scriitor (deși de cîte ori îl citeam pe Joseph Conrad și mai ales pe
Fragment de jurnal by Matei Călinescu () [Corola-journal/Imaginative/7761_a_9086]
-
trecând, fără să-l recunoască, pe lângă noroiul tânăr: numai femeile se gândeau cu tristețe cum, poate, din dragoste, în prima primăvară de armată, sus, într-un rond, și-ar fi tras în piept o rădăcină oarbă de panselă, trăind și acum. Lumina sărea de la etaj la prima răsucire a cheii în ușă: îi era frică să nu fie prinsă scriind cu greșeli, după ce amestecase cerneala din stilou cu două picături parfumate, smulse cu greu din dosul genunchilor îndoiți sub catedră. Știa
Adrian Bodnaru prezentat de Șerban Foarță by Șerban Foarță () [Corola-journal/Imaginative/7977_a_9302]
-
ei n-o văd, în lumea cenușie au viețuit ca și mine Uitînd că în urma lor se întindea pegra roșie Ca și cum nu li s-ar fi întîmplat niciodată nimic. Eu sunt rezultatul durerii mele A splendorii în care am ars Acum sunt la fereastra princiară și natura îmi aparține Fîntîni arteziene și șampanii bufante mă sărbătoresc Mîine mă întorc acasă Unde sigur voi reuși Unde sigur va izbucni A Tristei splendoare. Măinile negre căutănd căi florale Ca și culoarea petalelor, stinsă
Poezie by Ioana Diaconescu () [Corola-journal/Imaginative/8161_a_9486]
-
Cine mă mai poate găsi Salvator început îmi odihneam capul pe pieptul lui Ca Ioan cel Mic, îi vedeam doar linia gîtului Și marginea bărbiei. Liniște împrejur. Focurile roz ale amurgului înălțau cerurile de jur-împrejur Fără flacără și fără spaimă, Acum dormeam Acum scăpam de insomnii Cu obrazul lipit de pieptul Lui am simțit adierea și somnul. Să mă mai schimb nu pot Să mai revin la ce am fost nu pot Mă ghemuiesc fără știință Salvator început.
Poezie by Ioana Diaconescu () [Corola-journal/Imaginative/8161_a_9486]
-
mai poate găsi Salvator început îmi odihneam capul pe pieptul lui Ca Ioan cel Mic, îi vedeam doar linia gîtului Și marginea bărbiei. Liniște împrejur. Focurile roz ale amurgului înălțau cerurile de jur-împrejur Fără flacără și fără spaimă, Acum dormeam Acum scăpam de insomnii Cu obrazul lipit de pieptul Lui am simțit adierea și somnul. Să mă mai schimb nu pot Să mai revin la ce am fost nu pot Mă ghemuiesc fără știință Salvator început.
Poezie by Ioana Diaconescu () [Corola-journal/Imaginative/8161_a_9486]
-
mă treacă în rândul oamenilor obișnuiți. Apoi mama a murit în accidentul acela nefericit (o, de atunci viața e ca o casă cu acoperișul spart!...), aveam șaptesprezece ani atunci și ea tot nu câștigase pe de-a-ntregul bătălia. Chiar și acum, când sunt om în toată firea, aș renunța la mâncarea omenească și m-aș întoarce bucuros la prima mea hrană minunată și care mi se potrivește, cuvintele. Cred însă că între timp chiar am pierdut războiul și am devenit altul
Fragmente din năstrușnica istorie a lumii de către gabriel chifu trăită și tot de el povestită () [Corola-journal/Imaginative/7502_a_8827]
-
dea, măcar puțin-puțin, timpu-napoi?" Eu bănuiam pe atunci că da. Și se pare că nu m-am înșelat pe de-a-ntregul: Anii treceau, dar pe chipul său nu lăsau urme, fața îi rămânea tânără. Și-a îngropat toți apropiații. Și acum mai trăiește pe undeva, fragilă, cu pielea translucidă ca de sfântă. Nu va fi dat ea timpu-napoi. Dar l-a ținut pe loc. Sau i-a încetinit inexplicabil cursul. Vieți mici, opere mari Mereu am comis aceeași eroare: am privit
Fragmente din năstrușnica istorie a lumii de către gabriel chifu trăită și tot de el povestită () [Corola-journal/Imaginative/7502_a_8827]
-
fost sigur că la telefon e însuși dracul. De frică, l-a lăsat inima și brusc a dat ortul popii, victimă întâmplătoare. Andrei și alexandru M-am pomenit deodată într-o situație psihologică fără ieșire: copil care are copil... Și acum mai sunt, dar atunci, când a venit pe lume andrei, eram sută la sută copil. Pentru mine, nașterea lui a schimbat configurația universului. Sunt tată, constatam fără convingere. Și acum ce se cuvine să fac? mă frământam, copleșit de situație
Fragmente din năstrușnica istorie a lumii de către gabriel chifu trăită și tot de el povestită () [Corola-journal/Imaginative/7502_a_8827]