7,542 matches
-
le scrii, ca să-mi duc nevasta și copiii la circ”. Pe post de editorial — un articol al lui Ion Vinea („Note repezi“). După ce deplînge faptul că „Prin urale, se celebră în apus moartea bravurei civice a socialiștilor”, autorul denunță „lașitatea” adepților războiului printr-o pledoarie individualist-pacifistă: „În război, gesturile sînt lașe. (...) asasinarea premeditată a pacifiștilor (...) măsuri contra panicei, contra adevărului și minciunei toate înlesnirile pe cari le face pufuirea separată a individului... Porți înlăuntrul tău leul, șacalul, hydra, — stăpînește-i. În vremea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
să nu se numere Ion Vinea. Articolul „Dada“ apărut în Adevărul, anul XXXIII, nr. 11052, 15 aprilie 1920, este însă un text de susținere amuzată, detașat-complice. Calificat drept „libertarism estetic”, Dadaismul este definit prin parafrazări ale formulelor lansate de către unii adepți ai săi (sînt menționați „tînărul poet” Francis Picabia — de fapt, acesta era mai ales plastician... — și „mirobolanta” revistă 391): „cea mai nouă dintre formule”, „disprețul oricărui sistem”, „desfiderea celei mai orgolioase discipline”. Vinea simte însă, din nou, nevoia să ia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
înțelept”, nu fără un anume complex de superioritate — pe pozițiile unei tradiții menite să relativizeze prejudecata noutății radicale: „...totuși nimic nou. Școala asta ține de cînd lumea. Cel mult, astăzi, pentru prima dată, cei ce sînt, prin puteri și temperament, adepții acestui libertarism estetic s-au grupat ca să-l afirme prin reviste, manifeste și șezători, prin farse, prin mistificări, prin tifle, piruiete, bufonerii și bravade riscante, trimise în figura placidă a bunului-simț public”. Caracterul publicitar al mișcării e subliniat cu o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
epocă. În fapt, atît Contimporanul, cît și Gîndirea pornesc, la începutul anilor ’20, „umăr la umăr”. Membrii lor fondatori aparțin așa-numitei „generații a Marii Unirii” din 1918; sînt intelectuali independenți, dezamăgiți de compromiterea „politicianistă” a idealului național. Unii sînt adepți ai stîngii radicale, alții - ai dreptei autohtoniste, alții par mai degrabă centriști; unii încearcă să inventeze o tradiție modernă; alții - să „corecteze” vechiul sămănătorism prin apelul la spiritualitate, la bizantinism, ortodoxie și substrat arhaic. Și unii, și alții încearcă să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
găsit expresia... Refuzînd deopotrivă „exclusivismul poporanist”, ruralist (clamat de tradiționaliști), și exclusivismul citadinist (clamat de Lovinescu, care - se știe - nu l-a agreat prea mult pe „liricul”, „ruralul”, „evocatorul” Sadoveanu), Vinea respinge panaceul artistic al „formulei singure”. Admirația postulată de adepții tradiționalismelor ideologice e asimilată unui parazitism mistificator și veleitar: „Scriitorii-ciuperci de prin codrul lui Sadoveanu au apucăturile acelor cameriști care fură batistele și cămășile din scrinul contelui pentru a purta blazon la complectul periferic”. Pe ansamblu, avem de-a face
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
pp. 186-188, text reprodus după Opere III, ediție îngrijită de Al. Rosetti și Liviu Călin, note și variante de Liviu Călin, Editura Minerva, Colecția „Scriitori români”, 1981). Spre deosebire de Fred Vasilescu, rivalul său - poetul și gazetarul George Demetru Ladima - este un adept fervent al picturii constructiviste, în care vede un „progres artistic”... În fapt, marea expoziție a grupării Contimporanul nu a avut un caracter izolat. Ea face parte dintr-o serie europeană de manifestări similare desfășurate la Paris, Berlin și Viena, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
a fi vizita lui Marinetti. Costin știe bine cîte „parale” avangardiste face liderul italian: membre de l’Academie Royale Italienne, „invitat oficial de Societatea italo-română, sub auspiciile guvernului român și ale legației italiene”, „primit ca un consacrat și ca un adept al lui Mussolini”, Marinetti a ținut conferințe cu caracter „retrospectiv” și a făcut figură de... bărbat încă bine. Triumful Futurismului oficial, sărbătorit de instituțiile românești, i-a pus însă în umbră (vai!) pe premergătorii „contimporani”: „Tot Bucureștiul aprins s-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
discontinuă”, improprie construcției durabile), așa cum prezumata „inexistență” culturală a secolului al XIX-lea românesc, deplînsă de Vinea (cu puținele contraexemple de originalitate autentică: Eminescu, Caragiale, Creangă, Odobescu, Coșbuc), indică o cultură de „excepții valorice” accidentale într-o epocă a imitațiilor. Adept și el, dar în alt sens, al arheologiei tradiției „balcanice” locale în căutarea unei himerice Grecii orfico-platonice, esențializate, Ion Barbu e mai aproape de teza lui Jung privind fondul arhetipal al inconștientului colectiv: „nu sincronic și în extensiune, ci pe linia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
aci, față de capitalele continentului, e aceeași cu a tracului depărtat de Roma și Atena. Există, știm, argumentul Rusiei, triumfătoare în literatură. Dar Rusia e o mare putere politică, și știm repercusiunea rangului unui stat asupra literaturei sale”. Om de stînga, adept al „democratismului” în politică, Vinea - artist cu complexe aristocratice - ironizează subțire „democratismul” cultural: „Concluzia împotriva nobleței intelectuale este de un integru democratism intelectual: scriți, totuși, și îngîmfați-vă, fie și numai de necaz!”. Sîntem, totuși, departe de îndemnul heliadesc pașoptist „Scrieți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
ceea ce ar fi singura conduită logică, iar în românește (...) nu putem interesa pe nimeni. Va trebui să convingem Franța că intelectualicește sîntem o provincie din geografia ei, iar literatura noastră un aport, în ce are mai superior, la cultura ei”. Adept al unui aristocratism artistic postsimbolist hrănit de multiple tradiții spirituale, Fundoianu crede în organicitatea culturii, respingînd - pripit și superficial, după cum a arătat-o E. Lovinescu - ideea imitației: „O cultură poate da orientări și sfaturi, materie și stimulente. Nu creează, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
moravurilor: „Creșterea rapidă și destrăbălată a orașului nostru e fructul desorientărei. În ciuda legiuirilor șchioape și a fațadelor «de stil» capitala țării rămîne (...) un exemplu de orientalism”; o devălmășie în care „totul este neprevăzut, totul este întîmplare, accident”. Pentru liderul constructivist, adept al „simplității” unui nou clasicism funcționalist, geometrizant și abstract, racordat pulsului novator al Occidentului, accidentul e o „emblemă” a capitalei României: „Accidente de circulație, accidente de higienă, acidente de arhitectură. Accidente sînt și regulamentele cari «organizează» construcția fiindcă nu există
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
în mîinile suveranului și niciodată în sistem lege sau program de partid va determina noul ritm al regenerării naționale. Sîntem sătui de legi inoperante sau curînd anulabile — vrem oameni noui, oameni tineri”. În mod vădit, autorul nu este doar un adept al esteticii futuriste, ci și un simpatizant al politicii aferente. Într-un editorial din Facla lui Ion Vinea, același Riegler-Dinu va saluta vizita lui Marinetti printr-un articol entuziast (v. „Salut lui Marinetti“, în Facla, anul IX, nr. 356, 5
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Geo Bogza, prieten și apărător fidel. Divorțul (citește: eliminarea lui Voronca) nu va întîrzia prea mult. Apropiindu-se tot mai mult de sovietism, „uniștii” îmbrățișează - ce-i drept, timid - teza determinării social-politice a artei. Respingerea futurismului italian de către foștii săi adepți (Roll, Mihail Cosma ș.a.) echivalează unei respingeri a separării dintre artistic și politic. Sub acest aspect, opțiunea lor pentru suprarealism are semnificația unei revolte mai pure și mai articulate, căci nu doar „burghezia” e respinsă acum, ci și fascismul futuriștilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
loc pentru dînșii. Se întîmplă azi același lucru cu acei cari au găsit glorie și răsunet în toată Europa K. Malevicz (Ministerul Cultelor n’a consimțit întoarcerii lui în Polonia), Marcussis, Halicka, Lypschitz, Kissling etc. Ceilalți se confundă în mulțimea adepților clasicismului, cezanismului, impresionismului moderat în grupul Rhytm. După 1922 tablourile și sculpturile formiștilor sînt cu totul rare în expozițiile Warșoviene. (...) Ei au explicat în public și pentru prima oară problemele formale de artă. Defectele lor sînt o construcție insuficientă, lipsă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
nr. 77 (martie 1928): paginile 2-3 conțin „în vedetă” un interviu acordat lui Theodor Solacolu și - în subsol, cu minuscule - „Note despre A. G. Bragaglia” de Focioni Miciacio. Textul acestuia din urmă subliniază dintru început caracterul „disident” și „moderat” al regizorului adept al teatrului sintetic: „În mișcarea moderniștilor italieni, deosebirea caracteristică a lui Anton Giulio Bragaglia de grupul futuriștilor extremiști reprezentați prin Marinetti rezidă în pozitivul activității sale luminoase și a futuriștilor disidenți și moderați cari au contribuit enorm la desvoltarea modernă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
altă proză a sa din Urmuz (despre aventurile erotice și sfîrșitul sordid al unei cățele). Poetica imagismului „integralist” și „unist” - o poetică a eliberării miraculosului vizual, - ilustrată de Ilarie Voronca („miliardarul de imagini” și apologetul „imaginațiunii” nu este doar un adept al „pictopoeziei”, ci și al cinepoeziei), Stephane Roll, B. Fondane, Sașa Pană și ceilalți, datorează mult fascinației noii arte, ca și reportajele de mai tîrziu ale lui Bogza. Din păcate, nu există nici un experiment cinematografic avangardist în România interbelică. Emulația
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
pe marginea cărții spune ceea ce era de spus: „precauțiile acestea erau cu atît mai inutile cu cît, dacă Anarhismul poetic are o calitate, apoi este aceea că întreaga exegeză a d-lui Const. I. Emilian vădește în d-sa un adept înnăscut al poeziei academice și un universitar format la școala d-lui Mihail Dragomirescu (...) unde canoanele unei estetici rigide și timorate sînt literă de lege. (...) Pentru d-l Const. I. Emilian poezia trebuie să fie așa cum stă scris în tratatele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și schizoid: „scriitorii de azi nu mai redau caractere tipice sau individuale, ci fragmentare”, de aici predilecția pentru „caracterele desechilibrate” și pentru „răsturnarea ierarhiei funcțiilor spirituale”. „Importanța ce se dă inconștientului” este, în opinia autorului, responsabilă de „preponderența elementelor patologice”. Adept al „teoriei capodoperei” brevetate de Mihail Dragomirescu, Emilian deplînge „lipsa de capodopere realizate în spiritul școalelor nouă” (stereotip conservator fără bază, cîtă vreme printre „anarhici” sînt incluși Dostoievski, Proust sau Gide). Observațiile sale privind „criza noțiunii de realitate” sub influența
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
dezordinea „sacră”, în fine, „absolutismul” în artă (avînd drept reflex predilecția pentru mit și mistică, pentru „stările extatice și vizionare”). Opinînd că „Domeniul psicologic a fost invadat nu numai de fiziologic, ci și de patologic”, autorul se situează în linia adepților „sănătății” organice a operei, taxînd - în spirit dogmatic-clasicizant - „aspectul morbid al poeziei anarhice”. Deși uneori pare a concede că „arta anarhică” nu e demență pură, ci „simularea demenței, născută din tendința spre singularizare și epatare”, el alunecă totuși spre determinisme
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și politic: „revoluționarii în artă fac în general politică de extremă-stînga, în vreme ce neoclasicii sînt cu dreapta și extrema-dreaptă”, identificînd printre factorii ce au precipitat emergența modernității literar-artistice războiul (care „a precipitat și a potențat criza”) și bolșevismul (prezentat propagandistic de adepții săi drept un regim de „extremă libertate”, favorabilă pretențiilor de răzvrătire și înnoire). Pe această linie, principalele surse filozofice ale modernității radicale - psihanaliza lui Freud, filozofia vitalistă a lui Nietzsche și doctrina intuiționistă a lui Bergson - prezintă un numitor comun
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
libertatea anarhică a avangardiștilor de la unu și 75 HP (dar, evident, nu numai...) se asociază cu intransigența dogmatică și cu un „colectivism”/anonimat al expresiei: „Tirania anarhicilor este cea mai sălbatică încătușare a libertății, deși aceasta e revendicată violent. Fiecare adept nou se simte fericit dacă activează în sensul și vederile maeștrilor”. O bizar de favorabilă propoziție despre Sașa Pană, animatorul de la unu („o inteligență acidă, ce-și difuzează activitatea în conducerea revistei, în articole redacționale, în schițe”), explicabilă doar prin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
uneori (...) pînă la abdicare, linia ei modernistă se străvede”) este însoțită de cîteva delimitări semnificative. Este reproșat, între altele, cultul arghezian „excesiv” și „global” (după cum se știe, Lovinescu nu s-a numărat de la început printre admiratorii necondiționați ai lui Arghezi, adeptul romanului „obiectiv” rămînînd rezervat față de formula prozei „lirice” a acestuia). Opțiunea impresionistă a criticului sburătorist își dezvăluie, în finalul comentariului, fondul clasicizant: „impresionismul ei (al criticii lui Perpessicius, n.m.) nu înseamnă însă reducerea viguroasă și sistematică la unitatea generatoare, ci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
sînt însuflețite de o generozitate necugetată și exprimate cu un verbalism delirant” (p. 914). În opinia lui Călinescu, evreii - umanitariști, antinaționaliști în principiu, dar „naționaliști pentru ei înșiși” - ar fi refractari spiritului clasic, ierarhiilor axiologice și criticismului, fiind în general adepții „înțelegerii”, „iubirii” și „trăirii”. Un stereotip oarecum în spiritul epocii... Observația privind anarhismul „esteticii” empatice a lui Boz nu este însă lipsită de temei. E vorba însă de un „anarhism pozitiv”, afirmativ, vizibil și în atitudinea revistei Ulise, cea mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și în stilizările artei bizantine. Legitimarea externă, prin Brâncuși și Tzara, nu era nici ea suficientă. În subcapitolul „Urmuz și avangarda” al monografiei sale din 1970, Nicolae Balotă a insistat avenit asupra acestei mitizări interbelice, vorbind despre „fervoarea religioasă” a adepților dadaisto-constructiviști și suprarealiști: pentru ei, Urmuz este „profetul autentic”, deci „refuzat”, exemplar prin „revolta sa și saltul săvîrșit prin scrisul său într-un univers inedit”. Scenariul conține aproape toate elementele religioase necesare unui cult: misterul existențial, „martorii” (prieteni, artiști apropiați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
unei estetici expresioniste, dar între structurile expresioniste și cele suprarealiste ale imaginarului, primele sînt cele de care se apropie mai mult ficțiunea urmuziană” (op. cit., p. 173), dar îl recomandă ca precursor al literaturii absurdului. În fapt, autorul polemizează aici cu adepții „onirismului” urmuzian. Principalul critic vizat este Valeriu Cristea, ale cărui afirmații din articolul „Urmuz”, în Luceafărul, nr. 28 din 13 iulie 1968, au, într-adevăr, puține legături cu textele urmuziene: „Textele urmuziene au o sorginte onirică, atît în conținut (fabulație
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]