13,698 matches
-
A început chicotească bine dispus: — De fapt singurul motiv pentru care ești supărat pe mine e că nu-mi pasă nici cât negru sub unghie ce părere ai despre mine. Am simțit brusc cum mi se urcă tot sângele în obraji. Era imposibil să-l fac să înțeleagă că cineva poate fi scos din minți de egoismul lui de gheață. Doream de mult să-i străpung armura indiferenței totale. Mai știam și că la urma urmei avea dreptate în ceea ce spunea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
fi fost de partea acestuia, așa că scoțând o înjurătură se răsuci pe călcâie. Dar tocmai atunci dădu cu ochii de Strickland. Se clătină până spre el. Nu vorbi. Își adună în gură saliva și-l scuipă pe Strickland drept în obraz. Strickland își ridică halba și i-o aruncă în față. Deodată dansatorii se opriră. Un moment domni o tăcere deplină, dar când Bill Ghioagă se năpusti asupra lui Strickland îi cuprinse pe toți o poftă de luptă și, cât ai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
dat atenție, dar când a ieșit să-și ia șareta să pornească spre casă a văzut-o din nou pe fetiță ținându-se puțin de-o parte; îl privea cu un aer jalnic și lacrimile îi șiroiau în continuare pe obraji. A întrebat pe cineva ce a pățit fetița și i s-a spus că a venit din zona colinelor ca să-l roage să vadă un bărbat alb care era bolnav. I se spusese că doctorul nu poate fi deranjat. O
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
va bucura să te primească. Ești bărbatul meu și sunt femeia ta. Unde mergi tu acolo voi merge și eu. O clipă dârzenia lui Strickland fu zdruncinată și în ochi i se iviră lacrimi care i se prelinseră încet pe obraji. Dar apoi reveni la zâmbetul sardonic tipic pentru el. — Femeile sunt niște mici animale stranii, îi spuse el doctorului Coutras. Poți să le tratezi ca pe niște câini, poți să le bați până te doare pe tine brațul și ele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
alți câțiva. Se Întoarse să observe mai bine bustul acela nud, de această dată cu un sentiment de agasare. Așadar, nu era o statuie, ci o porțiune de trup mumificată, se gândi el scârbit. Totuși, pielea Întinsă a feței, rotunjimea obrajilor și a globilor oculari care se ghicea pe sub pleoapele Închise Îi conferea un aspect vital, cât se poate de departe de ororile acelea câlțoase care erau expuse din ce În ce mai des prin biserici. Își deschise culoar prin mulțime, ținându-se pe lângă lanț
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
Roma pentru Jubileu. Iar pe celălalt Îl cheamă Bernardo Rinuccio. Umblă cu multă hârtie și cerneală. Cred că scrie ceva. E mai mereu pe la Santa Croce, la călugări, să le cotrobăiască prin hârțoage, adăugă el cu o mutră Înfricoșată. Pe obrajii scobiți ai acelui om, pomeții păreau pe punctul de a sfâșia pielea și de a izbucni În afară, scoțând la iveală oasele craniului. Un fior Îi străbătu lui Dante șira spinării. Proprietarul hanului părea și el tulburat. - Parcă e mort
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
acela? susură Îndreptându-și arătătorul spre un bărbat masiv care, În ciuda căldurii infernale, stătea Înfășurat Într-o mantie de lână albă. Fața acestuia, marcată de un nas acvilin, era Însemnată de o cicatrice prelungă, care cobora de la o sprânceană până la obraz. O lovitură care numai printr-un miracol nu Îl ucisese. - Jacques Monerre, francez, șuieră hangiul. - Un francez? Și ce-l aduce prin părțile astea? Hangiul ridică din umeri. - E din Toulouse, așa a zis. Vine de la Veneția. Un litteratus, ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
Observă trăsăturile greoaie, marcate de trecerea anilor. Și nasul, deviat ca din pricina unei fracturi mai vechi. Îl cuprinse din nou acea senzație pe care o Încercase și la han. Mai văzuse acel chip, se gândi el, trecându-și mâna peste obrajii descărnați. Stăpânindu-și greața, luă capul și Îl apropie de propria lui față. - Cine ești? murmură el. I se părea că pășește În cerc pe marginea unui puț Întunecat. Apoi, dintr-o dată, ca o bulă de aer care urcă la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
glas care acum se frângea din pricina angoasei acelei premoniții. Dante Își Învinse primul impuls de a Îngenunchea și se ridică la loc În picioare. I se părea că ceva se schimbase În diafana consistență de ceară a bustului vorbitor, ca și când obrajii, din pricina efortului de a striga, Își căpătaseră culorile vieții. Și mișcarea pieptului era mai rapidă, cu respirația grăbită de un Început de gâfâială. Într-acestea, fata deschise gura. Dante văzu clar cum pieptul i se umfla ca să inspire, iar apoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
Era la fel de Înaltă ca el, de o paloare intensă, iluminată de doi ochi mari azurii. Era același chip care apăruse În biserică acoperit de un strat de machiaj lucios, pentru a imita ceara. Ridică mâna spre ea până când Îi atinse obrazul cu degetele. Nu purta nici o mască. Trupul zvelt Îi era acoperit, până dincolo de talie, de o cascadă de păr alb care, inițial, crea impresia unei bătrâneți Înaintate. Dar era vorba, iarăși, de o iluzie. Era curgător și splendid, un torent
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
ciudate. Inclusiv la ale mahomedanilor, precum Siger. - Siger de Brabant nu era mahomedan. - Dar Îl prețuia pe Averroes, și asta e de ajuns. Dante se trase mai aproape, Întinzându-se către cardinal ca și când ar fi vrut să Îl sărute pe obraz. Buzele lui aproape că Îi atinseră urechea. - Mai bine lumina păgânilor decât umbrele prostiei voastre, șopti el. Acquasparta, vânăt la față, se smuci Îndărăt. - O să te căiești pentru Îngâmfarea dumitale. Știm totul, totul! Dumneata, prieten al Anticristului! Dar nici măcar cei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
o scoată din umbră. - Cum ai intrat? - Femeile Lagiei găsesc mereu porțile deschise. Am prieteni și printre gărzile tale, replică femeia cu râsul ei vulgar. Dante se ridică cu greu, apropiindu-se de fată. Întinse o mână ca să Îi atingă obrazul, dar ea se feri, plecându-și capul În partea cealaltă. - Nu mă atinge. N-ai plătit. Poetul Își lăsă mâna să cadă. Fata Îl fixa cu privirea ei verde cufundată În orbitele adânci. Cârlionții Întunecați, despletiți pe umeri, Îi Încadrau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
Îl amenința de la câteva degete depărtare. Monerre se apropie, oprindu-se la un pas de el. - Știu că mă căutai, se mărgini să spună. Dante Îl așteptă zadarnic să continue. Apoi se Întinse către el, până când aproape că Îi atinse obrazul cu buzele. - Știu totul despre ce ați pus la cale. Nu e o păcăleală pentru bani, cum voiau să dea de Înțeles mișcările voastre. Asta era doar acoperirea, În caz că cineva v-ar fi bănuit sau, mai rău, dacă cineva ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
roman, și o platoșă groasă din piele. Însă, pe dedesubt, se zăreau vesta bufantă și obișnuiții săi ciorapi violeți. Jumătate zeu al războiului, jumătate satir. Măscărici, ca Întotdeauna. Celălalt părea fericit să-l vadă. Încă tremurând, Îl Îmbrățișă, acoperindu-i obrajii cu sărutări. Părea un câine care se gudură. - Prietene, știam că ne vei scoate de aici! Credincioșii se ajută Întotdeauna! Apoi, dintr-o dată, deveni bănuitor, aruncându-i o privire cercetătoare. - Tu ai dat ordinul să fim Îmbrobodiți? adăugă el. Lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
cei prezenți erau așezați ca niște figurine de plumb pe o scenă în miniatură. Berfuche avea nasul roșu și ochii înlăcrimați. Grosspeil pălea, luând culoarea apei. Ciupitu stătea cu carnețelul în mână, își luase notițe, și își mai scărpina uneori obrazul bolnav pe care frigul îl umpluse de semne albe. Jandarmul cu ouăle părea de ceară. Primarul se întorsese la primărie, tare mulțumit că va sta la cald. Își îndeplinise sarcina, restul nu-l mai interesa. Judecătorul înghițea aerul albastru, umplându
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
fac sângele să fiarbă în vene. Jurații nu înțelegeau întotdeauna ce voia procurorul să spună: citise prea mult, iar ei nu îndeajuns. Printre ei, erau tot felul de inși, de cele mai multe ori oameni insignifianți. Meșteșugari bătrâni stăteau lângă țărani cu obrajii rumeni, funcționari mărunți, preoți în sutane ponosite care veneau dintr-o parohie de țară după ce se treziseră înainte de răsărit, cărăuși și muncitori istoviți. Stăteau cu toții pe aceeași bancă, cea bună. Mulți dintre ei s-ar fi putut afla pe banca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
Portretul lui Clălis împodobea încă vestibulul Castelului. Surâzând, privea de acolo lumea schimbându-se și alunecând în abis. Purta veșmintele unor vremuri simple care nu mai erau. De-a lungul anilor, paloarea îi dispăruse, iar vopselurile șterse îi colorau acum obrajii într-o trandafirie înflăcărare. Zi de zi, Destinat trecea pe la picioarele ei, tot mai decrepit, tot mai stins, cu gesturi încetinite și pasul mai lent. Ei doi se îndepărtau tot mai mult unul de altul. Moartea brutală răpește lucrurile frumoase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
ci ca o certitudine caldă ce simte somnul și mireasma femeii. „Norocoșii! Cocoloșiții!“ asta spuneau toți soldații în convalescență, chiorii, ologii, amputații, zdrobiții, cei cu capetele sparte, gazați, măcelăriți, când îi întâlneau pe stradă pe muncitorii cu desagi, roșii în obraji și viguroși. Unii, cu un braț înfășat sau cu picior de lemn, se întorceau în urma lor și scuipau în pământ. Nu puteai să nu-i înțelegi. Poți să urăști pentru mai puțin de atât. Dar nu toți erau muncitori la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
pleca, înainte ca ea să sosească și să descopere ofranda depusă. Altele ar fi râs de nebun și ar fi aruncat iarba sau pietrele. Lysia Verhareine le strângea încet, în timp ce elevii adunați în fața ei contemplau fără să facă o mișcare obrajii ei îmbujorați și părul blond care bătea în culoarea ambrei, apoi le ținea în palmă, de parcă le-ar fi mângâiat și, odată intrată în clasă, depunea florile sau iarba într-o vază micuță, de ceramică albastră, care imita forma unui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
spus că într-o bună zi o să-l găsim căzut pe jos în camera lui sau altundeva, că o să aibă o indispoziție, o slăbiciune, o sincopă. Nici vorbă. Nu a avut nimic. Doar fața i s-a scofâlcit, mai ales obrajii, și buzele, care au devenit și mai subțiri decât înainte. El care se culca întotdeauna devreme a început să vegheze noaptea. Auzeam pași, pași rari la etaj, întrerupți de lungi momente de liniște. Nu știu prea bine sau prea exact
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
turnat în cap o găleată cu bălegar nu ar fi fost atât de uimit. Doctorul Lucy s-a apropiat de Lysia. Nu a făcut mare lucru. Ce mai era de făcut, de altfel? A pus mâna pe fruntea fetei, pe obraji, a coborât-o către gât și, de îndată ce a văzut urma, s-a oprit. Nu ne rămânea decât să ne uităm unul la altul, cu gura întredeschisă ca pentru a pune toate întrebările ce nu vor fi niciodată rostite. Barbe ne-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
parte și de cealaltă culcată la pământ. Judecătorul începu să fluiere încet și să-și legene bastonul ca și cum ar fi alungat muște. Soarele străpunsese ceața și făcea chiciura să se topească. Eram la fel de țepeni ca țărușii din parc și aveam obrajii aspri și tari ca niște tălpi de lemn. Ciupitu încetase să mai ia notițe, ce ar fi putut scrie, de altfel? Totul fusese spus. — Bine, bine, bine... spuse iarăși Mierck, legănându-se pe vârful picioarelor. Apoi, se întoarse deodată spre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
crăpătura ascunzătorii lui, cu urechea ciulită la zgomotele din stradă. Și apoi, punând brusc mâna pe o praștie, încărcând-o cu muniție și țintindu-l pe celălalt, așteptându-i răcnetele, auzindu-i-le, văzându-l cum își freacă coapsa, sau obrazul, sau fundul, poate și sângerând, agitându-și pumnul și înjurând, făcându-l în toate felurile, apoi lovindu-și fesele amuzat și râzând să-și dea afară plămânii, râzând multă vreme, până când râsul se transforma în sughițuri grotești, oprindu-se din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
mari de vin, făcând cu limba o muzică suplă și cochetă. Afară, zăpada cădea pe înfundate. Se lovea de fereastră și părea să scrie pe geam litere care de abia se vedeau, șiroind cu repeziciune, ca niște lacrimi pe un obraz absent. Vremea transforma zăpada în zloată. Gerul își aduna zdrențele și apoi le împrăștia în dezordine. Ziua următoare avea să aibă chipul mânjit de noroi și fleșcăraie. Chipul unei actrițe netalentate după orgie. Era târziu. Într-un colț al bucătăriei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
comune, cântecele, apa de izvor. Amiaza a bătut clopotul, dar noi nu mai știam dacă era o amiază din copilăria noastră sau una din timpul prezent, cel aspru și deja ruginit. Când a plecat, Josăphine m-a sărutat pe ambii obraji. Nu mai făcuse asta înainte. Mi-a plăcut mult sărutul ăsta. Era ca o pecete, ceva ce ne unea într-o rudenie a singurătății, înfrățirea unui trecut îndepărtat, dar încă viu. A trecut de colțul străzii. Iar eu am rămas
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]