KorAP: Find »[drukola/base=os & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...120 121 122 ...845 >

21,114 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284

adaugă tristețile mai mici ale supușilor ce-l urmează în surghiun. Să trecem la altele mai vesele, cinstind astfel această masă de la care nu văz să lipsească vreun lucru. Frumos și adevărat ai grăit - zise Barzovie-Vodă, aruncând și dânsul un os grasului de câine ce latră mulțumit de două-trei ori. — Iată - continuă Vulture - Măria-Sa pomenea că fugeam spre Cetatea Albă unde aveam ori niște stupi ori o ibovnică. Din câte s-a putut vedea când am ajuns, nu erau stupi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
intrară în Roma pe la prânz. Spre deosebire de majoritatea clișeelor literare care în momentul când prezintă intrarea unor personaje în Cetatea Eternă zugrăvesc o vreme frumoasă, eu cer senin și soare puternic, acum ploua mărunt, câinește, ploaie mocănească, ce te pătrundea până la os. Călugării intrară în oraș prin Porta Capenna. Mergeau repejor, zgribuliți, cu capetele plecate. Ocolind o băltoacă, Metodiu ridică privirea și zări la câțiva pași în fața lor, venind din direcție opusă, alți doi călugări. își dădu imediat seama după îmbrăcăminte, nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426

mai curgea un râu năvalnic care, din motive neștiute, obosise să ude poalele munților. Apa a dispărut, pământul a murit, a fugit vânatul, au plecat locuitorii, iar ca amintire a frumoaselor vremuri au rămas doar peștera, picturile și resturi de oase și coarne de animale. Fiind ascunsă în spatele a două stânci, nici măcar instrumentele sofisticate pe care le inventaseră europenii n-ar fi reușit să-i găsească intrarea, și de aceea Gacel Sayah nutrea vaga speranță că ar fi avut o șansă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
dacă l-ar mușca unul sau dacă l-ar înțepa un scorpion. Ar suferi cea mai lungă și groaznică agonie din câte și-ar putea imagina cineva, și ar sfârși întins, cu fața spre cer, transformat într-o grămadă de oase calcinate de soare. Vulturii i-ar scoate ochii și măruntaiele. Cu câteva ore înainte, văzuse mulți vulturi și toți păreau să zboare înspre munții ce rămăseseră în urmă, atrași probabil de cadavrul primului nefericit pe care acei sălbateci îl asasinară

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
avionul luase cu el până și ultimul locuitor din zonă. Au fost trei zile stranii, care i-au pus la încercare tăria de caracter, fără altă companie decât duhoarea hoiturilor, ce dispăru doar când șacalii înfometați sfârșiră până și ultimul os; și atunci vulturii se pierdură în depărtare și o pustietate absolută puse stăpânire încă o dată pe masivul stâncos. În sfârșit, când se aștepta cel mai puțin, silueta subțire a tuaregului se profilă pe cer. — Metulem, metulem... - îl salută. Cum te

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406

chiar acum, ascunsă În bucătărie, ling farfuria copilului ca să-mi dau iluzia că mă Înfrupt din bucatele puse de o parte pentru cei pe care Îi iubim. Ce caraghioasă trebuie să fie, mă gîndesc, o femeie aproape bătrînă rozînd un os, mîndră și fericită că și-a descoperit suprema vocație - sacrificiul. În mine nu mai există nici o urmă de egoism. Nu mă mai bîntuie nici o individie, am realizat cea mai comodă sinucidere. Despre cer, despre teritoriile promise, despre nebuloasele roze, În

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
că versurile „din codru rupi o rămurea / ce-i pasă codrului de ea“ au fost scrise de Octavian Goga, eu spun că le-a scris Coșbuc. Deunăzi, la Înmormîntarea unui poet, m-au izbit din nou cuvintele preotului „am văzut oase albe lîngă oase albe și nu știu care erau ale Împăratului și care ale soldatului“, citez din memorie. Ascult uvertura la Tannhäuser de Wagner. Acordurile solemne, triumfale, ale suflătorilor, urmate de vaietele sfîșietoare ale viorilor - pași de Învingători ce calcă totul În

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
codru rupi o rămurea / ce-i pasă codrului de ea“ au fost scrise de Octavian Goga, eu spun că le-a scris Coșbuc. Deunăzi, la Înmormîntarea unui poet, m-au izbit din nou cuvintele preotului „am văzut oase albe lîngă oase albe și nu știu care erau ale Împăratului și care ale soldatului“, citez din memorie. Ascult uvertura la Tannhäuser de Wagner. Acordurile solemne, triumfale, ale suflătorilor, urmate de vaietele sfîșietoare ale viorilor - pași de Învingători ce calcă totul În picioare smulgînd parcă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
cîmp cu calota retezată. Cai și cai, cum apar ei În toate poemele lui, caii iubiți care Îi salvează partidele de șah jucate de unul singur. Și-i un frig ca-n Siberia. Ca un sul de măduvă Într-un os stă chircit și așteaptă marșul, primăvara, decorația. Telefoane de la prieteni. Ți-au apărut trei poezii În revista Podium, ți-au apărut două poezii În revista Pannonia... bucățica de zahăr pe care o dădea Leon calului și-l bătea pe crupă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
cu efect Întîrziat. Aștept. — Ești optimist mon cher, dacă-ți Închipui că se mai schimbă ceva. Ăsta ne-ngroapă pe toți. Îți Închipui că-n țara asta mai Îndrăznește cineva să crîcnească? Foștii, cum zic ei, și-au cam lăsat oasele prin Închisori și cei ce reprezentau o valoare și ar fi avut Într-adevăr ceva de spus și-au luat tălpășița. De ce crezi că asistăm la exodul ăsta? Se scufundă corabia, domnule, cine are stofă de sinucigaș rămîne aici și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
niște țîțe ca vacile, sugea copiii pîn pă la patru ani. Ehe, alte vremuri. Acu numa ce le vezi, una două la doctor, cu injecțiile, cu vitaminile, cu pastilile de dormit. Un’ să pomenea la noi așa ceva. Rodea nepoată-mea oasele de pui cînd nici nu-i deteră dinții și mămăița Îi mai turna și cîte-o linguriță de țuică pă gît să nu să mai scoale noaptea că a doua zi, de, toată ograda era În capul ei... dă mîncare la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
porcu, se tîrăște de-a bușilea după călcîiele ei roze, se lovește de mobile, plînge, icnituri, convulsii, perișorul lui spicul grîului, chiloțeii lui spuma laptelui... se roagă: Miluiește-mă Doamne că neputincios sînt, vindecă-mă Doamne că s-au tulburat oasele mele. Și Wanda: Ce miroase aici a tîrtan? Afară! Marș afară! țîn mireasma teilor În scîncetul mieilor buzele fiarei unsuroase roșii mîinile ca lemnul umflat al latrinelor ce caută cu atîta Înfrigurare În buzunar corpul delict) Rasputin, Rasputin, the russian

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
bucățică În farfurie. Ce tîmpenie! - și se strecoară tiptil În vestibul, Își pune fulgarinul pe umeri și Închide binișor ușa În urma lui. țce lună Înaltă și palidă haloul ăsta mă sperie și casele cu care am copilărit scheletice colțuroase Împlîntîndu-și oasele În clisa caldă vîscoasă o mahala mustind În noroi dezbrăcată lubrică asemenea cadavrului unei proxenete bătrîne o Întîlnire de dinainte de viață o vedere de după moarte urcă În mine ființa străină bucuria rea Îngrozitoare gîlgîie În toate glandele Îmi simt scrotul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
să apuce aerul Înghite cu nesaț doza letală strecurată perfid În lingurița de viață. Într-o dimineață de iunie betoniera e scheletul unui animal preistoric. Zidurile, schelăria, turnurile metalice, șinele, treptele Înguste, jgheaburile de tablă, totul pare o alcătuire de oase calcinate - vertebre și femure, clavicule, maxilare uriașe, risipite de-a valma, părăsite Într-o deplină Împietrire peste care se cerne continuu o bură albă, scămoasă. Oamenii nu s-au trezit, dorm care Încotro pe saci de ciment, pe ziare. În

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
poci să-l judec, da n-a știut să-și afle preteni de sama lui și-acu plătește. 7. Ce poci eu să spui de viața cuiva care nu l-am văzut și niși nu Îi om În carne și oase. Dac-aș fi veșin cu el și l-aș vede toată ziua aș știi să vă spui. Mă rog, dacă trebe, În hîrtiile care le-ați trimis scrie că părinții lui fost-au oameni cu oarece situație și, gîndesc eu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
sufletul. — Doamna Almosnino! Doamna Almosnino! acum mai stins, mai descurajat. — Da, da, vin. Cine-i. — Huțan, vecinul de la cinci. Veniți că moare Coana Aneta. Simt că mi se oprește inima. Deschid. — Pentru Dumnezeu ce s-a Întîmplat? — A Înghițit un os de pește și i-a rămas În gît și nu-i mai vine aer. E vecinele acolo și Rădița și Tanța și a lui Incze, da văz că nu-și revine neam. Păi ar trebui să-i bage cineva degetul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
și pînă și acolo ce acută lipsă de spațiu ar trebui să ne Îngroape În picioare șiruri Întregi ca rîndul ăsta și-ar crea terenuri agricole atît ar mai lipsi să le dau ideea ce pămînt gras numai carne numai oase osînză și măduvă) — Scroafă bătrînă și fără pic de rușine! Scoateți-o de-acolo, scoateți-o imediat c-a mai luat o dată — Păi, tot pensionarii care nu să mai mișcă d-acilea că nu le mai ajunge și cară tot

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
În clandestinitatea cuplului lor? Înaintăm, ne apropiem de al doilea golf; mirosul e penetrant dulceag și grețos, de carne În descompunere... un delfin mort, asaltat de muște necrofile și viermi Într-un desfrîu orgiastic Își arată impudic din loc În loc oasele albe ca un rînjet al eternității. Uite-l pe Dumnezeu, Îmi zic, cuprinsă deodată de un atac de genialitate, el e mort de mult și noi ne ghiftuim și ne destrăbălăm pe hoitul lui, convinși că ne mai poate apăra

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
Înfundat, fiecare călău e victima altui călău și aceeași mască mortuară pe toate chipurile de parcă ne-am afla În plin carnaval, un carnaval straniu ca un pustiu cu dune egale, uniforme, așteptînd simunul Într-o Încremenire aparentă și dedesubt doar oase albe, desprinse din legăturile unui mecanism care fusese programat să se miște, să acționeze, să străpungă planceta neîncăpătoare și să țîșnească afară În libertatea verde, În oaza mirifică unde buzele ating apa promisă și sorb cerul... iartă-mă, doamnă Oprișan

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
muncit la iele. Spală-le, curăță-le, taie-le, dă-le pă răzătoare. Mă dureau șalele de gîndeam că m-a tăiat cu fierăstrău, picam dă somn da nu mă lăsai pîn nu... și cînd să-mi hodinesc și io oasele, unde Începură să urle cîinii dă ziceai că vine cutremuru. Nu-nchisei un ochi toată noaptea. Doamne iartă-mă, că parcă intrase necuratu În toate lighioanele, că și găinile și cocoșii... să mai zici că nu e semne, tomna atunci

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448

a treia oară. Bumm. Asta a fost Zâna cea Bună? Singura Zână Bună dimprejur? Din poveste? Vai de mine. Dar ZB nu e făcută să ne lase de izbeliște. Să se lase cu una, cu două. Se ridică în capul oaselor, dar, brusc, îi zărește a doua față. Sau a treia. Da, chiar și o zână își iese din fire după o lovitură ca asta. Iar atunci eroului principal i se tulbură mintea. Scara valorică i se năruiește și iese din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
la mine a rămas șaizeci și șase de ani în stare latentă. Se spune că bătrâna a dus-o mult pe picioare. S-a molipsit de boala asta de la un baron descreierat. Pe bani. Șapte sate țineau la ea, ca osul cu măduvă la carne. Ceea ce însemna pe puțin șapte biserici. Așa se gândea ea să-și ajute familia. Avea spasme săptămânal și eu vomam săptămână de săptămână în dosul casei, ca să nu afle. Vomam totul în lac. Cina, sângele, venele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
ace de seringă mânjite cu sânge. Într-unul dintre sertarele scrinului era pitit obiectul acela didactic pe care mi l-a adus doctorul Egon la început, ca să mă antrenez. Ochi de cauciuc, mușchi de cauciuc ce puteau fi desprinși de pe oase de cauciuc, vene de cauciuc, un creier de cauciuc și locul indicat cu pixul unde trebuia să înțep și de unde veneau spasmele. L-am găsit seara și l-am aruncat în lac, ca atâtea alte lucruri, plângând. Apoi a plutit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388

cum de putea să aibă o femeie așa un corp rigid, fiindcă și mama, și tanti Mae erau moi și puteai să stai pe ele și să te simți confortabil. Doamna Watkins era dreaptă din cap până-n picioare, cu două oase care-i ieșeau de lângă gât. Nu puteai să-ți dai seama unde avea talia. În unele zile, fusta părea că îi stă pe șolduri, însă altă dată îi ajungea până la piept și alteori până unde ar fi trebuit să se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
noaptea acasă cu mama, chiar dacă aveam nevoie de bani. Dar mama se schimba, așa credeam. Nu mai arăta ca înainte. Era din ce în ce mai slabă, iar obrajii îi căzuseră. Pielea de pe nas îi era atât de întinsă încât ajunsese să arate ca și cum osul i-ar fi fost acoperit de o pieliță de ceapă. Ăsta era motivul pentru care îmi părea bine că tanti Mae e acasă, fiindcă puteam să mă duc sus. Nu-mi plăcea să stau în semiîntuneric cu ea și să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]