6,963 matches
-
și dorește să intre în casa legii, făcând drumul care se cere în acest sens. Însă cei este dat să vadă până la urmă? Ca să ajungă la lege trebuie mai întâi să treacă de o poartă care, deși mereu deschisă, e păzită cu strășnicie de cineva anume. Iar poarta vizibilă este doar o primă poartă, ce asigură intrarea într o primă sală, căci există mai multe porți și, firește, multe săli. În fața fiecărei porți se află un paznic, „unul mai puternic decât
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
nici măcar eu să-l privesc.“ În ce sens oare nici măcar el însuși nu poate să-l privească? Greu de spus, nu afli aproape nimic limpede în această privință. Așadar, un șir lung de porți și săli, fiecare dintre ele bine păzită de oameni tot mai puternici și tot mai greu de zărit. Acesta este edificiul legii, atât cât îi este dat să vadă omului de la țară. Numele îi poate fi scris cu majusculă, căci e vorba de Legea însăși. Iar omul
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
rugămintea acelui om și îl amenință la nesfârșit cu puterea sa, am putea crede că întruchi pează o instanță absurdă în sensul comun al cuvântului. Mer gând pe aceeași cale, legea însăși apare irațională: ascunsă în spatele a nenumărate porți și păzită cu putere, fără vreun semn că ar exista totuși, pare să exprime indiferența unei imense mașinării, fantomatice, din spatele acestei lumi. Însă tind să cred că aici este vorba despre altceva. Iar absur dul pe care povestirea îl lasă minunat să
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
șir nesfârșit de uși și paznici care să-i dea nume și putere. Sub numele legii intangibile, nimicul se anunță pe sine. Cu fiecare „încă nu“, nimicul legii este deja acolo. Nu se arată ca atare, ci indirect: legea este păzită cu destulă putere, se află sub interdicții clare, iar la fiecare pas există o nouă intrare, mai întunecată și mai presus de celelalte. Legea se adâncește la nesfârșit în sine, ca într-un abis ce scapă oricărei priviri și oricărui
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
Cu pofta deplin încuscrit, Deși-i retras permisul. Totuși, vă spun, așa cum sunt, Urmați-mi slova sfântă, Căci doar acesta pe pământ Pe eu îl înveșmântă: Să nu lovești în cel căzut, Și celui rău, fă-i bine, Să te păzești de încrezut, De cel ce-i plin de sine; De vrei să juri, nu fi pripit, Și ține-ți jurământul Chiar dacă răul, proțăpit, Îți taie greu avântul; Nu te grăbi să ai averi Când conștiința-i goală Și mari erori
Reflecții minore pe teme majore by Ioan Saizu-Nora () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91695_a_92329]
-
și dorește să intre în casa legii, făcând drumul care se cere în acest sens. Însă cei este dat să vadă până la urmă? Ca să ajungă la lege trebuie mai întâi să treacă de o poartă care, deși mereu deschisă, e păzită cu strășnicie de cineva anume. Iar poarta vizibilă este doar o primă poartă, ce asigură intrarea într o primă sală, căci există mai multe porți și, firește, multe săli. În fața fiecărei porți se află un paznic, „unul mai puternic decât
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
mai pot nici măcar eu săl privesc.“ În ce sens oare nici măcar el însuși nu poate săl privească? Greu de spus, nu afli aproape nimic limpede în această privință. Așadar, un șir lung de porți și săli, fiecare dintre ele bine păzită de oameni tot mai puternici și tot mai greu de zărit. Acesta este edificiul legii, atât cât îi este dat să vadă omului de la țară. Numele îi poate fi scris cu majusculă, căci e vorba de Legea însăși. Iar omul
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
rugămintea acelui om și îl amenință la nesfârșit cu puterea sa, am putea crede că întruchi pează o instanță absurdă în sensul comun al cuvântului. Mer gând pe aceeași cale, legea însăși apare irațională: ascunsă în spatele a nenumărate porți și păzită cu putere, fără vreun semn că ar exista totuși, pare să exprime indiferența unei imense mașinării, fantomatice, din spatele acestei lumi. Însă tind să cred că aici este vorba despre altceva. Iar absur dul pe care povestirea îl lasă minunat să
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
acel șir nesfârșit de uși și paznici care săi dea nume și putere. Sub numele legii intangibile, nimicul se anunță pe sine. Cu fiecare „încă nu“, nimicul legii este deja acolo. Nu se arată ca atare, ci indirect: legea este păzită cu destulă putere, se află sub interdicții clare, iar la fiecare pas există o nouă intrare, mai întunecată și mai presus de celelalte. Legea se adâncește la nesfârșit în sine, ca întrun abis ce scapă oricărei priviri și oricărui semn
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
un model în afara timpului, o imagine paradiziacă. Monștrii adâncurilor se întîlnesc în numeroase tradiții: eroii, inițiații coboară în adâncuri spre a înfrunta monștrii marini, într-o încercare inițiatică tipică. Există desigur o mulțime de variante în istoria religiilor: uneori, dragonii păzesc o "comoară", imagine sensibilă a sacrului, a realității absolute; victoria rituală (inițiatică) asupra monstrului-paznic echivalează cu dobândirea nemuririi.18 Pentru creștin, botezul este o ceremonie sacră, pentru că a fost instituit de Cristos, ceea ce nu înseamnă că nu preia și
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
eroi sau semizei. Miturile privitoare la căutarea nemuririi ori a tinereții veșnice vorbesc, așadar, despre un arbore cu fructe de aur sau cu frunze fermecate, care crește "într-un ținut îndepărtat" (în realitate, în lumea de dincolo) și care este păzit de monștri (grifoni, balauri, șerpi). Ca să poți culege fructele, trebuie să înfrunți monstrul-paznic și să-l ucizi: învingătorul trebuie să treacă printr-o încercare inițiatică de tip eroic, câștigând "prin violență" condiția supraomenească, aproape divină, a tinereții fără bătrânețe
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
Familia regală, membrii Guvernului, doamnele de onoare, intimii Palatului, gazetari și fotografi așteaptă la stația fluvială. E o după amiază frumoasă, senină, înfiorată de apropierea primăverii. Mulțimea s-a adunat din belșug în jurul debarcaderului. Cordoane de polițiști stau gata să păzească ordinea. Dar aproape că nu e nevoie de ei. Oamenii privesc tăcuți, apăsați parcă de o presimțire funestă. L-au zărit pe Joîo Franco trecând preocupat printre grupurile oficiale. Dictatorul e palid și figura lui mongolică - ochii mici, oblici, depărtați
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
incursiune în Nordul țării sperând să reîntroneze monarhia. Încercarea eșuează, cu toate că Paiva Couceiro conta pe un mare număr de ofițeri din toate regimentele, ofițeri dezgustați de Republică și, îndeosebi, de anarhia care-și făcea loc în armata. Dar frontiera era păzită de voluntarii republicani și de unități leale regimului. Paiva Couceiro va încerca o a doua incursiune în 1912, cu același lamentabil rezultat. Între timp, guvernele cad într-un ritm turburător. Până în ianuarie 1913, nici Antonio Joîo, nici Afonso Costa nu
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
află că se pregătește răpirea lui cu prilejul unei serbări și sechestrarea într-un fort, dă ordin șoferului să-l ducă la fort în mijlocul insurgenților, care înmărmuresc văzîndu-l și începe să glumească, ironic, chiar cu cel care trebuia să-l păzească într-o anumită celulă. Când se anunță greva generală a Uniunii Muncitorilor, Sidonio organizează o paradă a întregii garnizoane cu zi mai înainte, invitând lumea să asiste și, cei care acorda încrederea Guvernului, să poarte un semn verde. Succesul e
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
mea vreau să iasă mare ca... Biblia... - Biblia pentru copii? - Nu, adică... să iasă așa de mare!... - O să mai scriem și o să le mai adunăm... 5 ani și 10 luni Ce este un înger? Un înger e ceva care te păzește și iți spune rugăciunile la Doamne-Doamne când te rogi. și se învârte în jurul capului tău, dar se mai spune că ai un înger pe un umăr, și pe unul ai... un drac! Și când ești copil ai un drăcușor copil
Poveştile mele de pe vremea când nu ştiam să scriu by Drago ş -Sebastian Meri ş ca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91582_a_92386]
-
n-a dispărut, așa, în nelant... neant?... Mami: - Neant?... Știi tu ce este neantul? D: - Nu știu. Ba da. Abisul nimicului. 6 ani și 4 luni Comoara Uriașului Eu și cu prietenul meu Ștefan am auzit că era o comoară păzită de un Uriaș. Și doar am încercat s-o luăm, dar Uriașul ne dădea afară. Într-o zi, am reușit pentru că Uriașul a dormit așa de adânc, că nu ne-a văzut. Avea un somn uriaș în el. Da, da
Poveştile mele de pe vremea când nu ştiam să scriu by Drago ş -Sebastian Meri ş ca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91582_a_92386]
-
vitejie caraghioasă, începu să alerge înainte și înapoi pe lângă ei, continuându-și micul și conștiinciosul lătrat. Fără să-l bage în seamă, Odolgan făcu un semn cu capul înspre marginea unui pâlc de fagi, unde păștea mica turmă de porci, păzită de un tânăr, care, cu o bâtă lungă, împingea către grajd animalele îndărătnice - o scroafă și trei godaci -, croindu-i din când în când pe spinare. — Ne-a văzut, observă Odolgan, râzând. Uite-l cum se grăbește să-și pună
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
va fi război, Atila o să fie pentru noi un aliat util. Hunii sunt altfel decât ceilalți barbari, fiindcă sunt nomazi: pe ei nu-i interesează proprietatea pământului, de aceea dacă o să ne ajute, n-o să trebuiască pe urmă să ne păzim de ei, fiindcă nu vor fi un pericol pentru noi“. Lui Sebastianus nu-i venea să creadă și căută confirmarea în ochii comandantului său. Etius, ridicând din sprâncene, îi aruncă o privire grăitoare. — în fine, ai înțeles, îi spuse, în comparație cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
libertul aruncă o privire la fugarii care încă mai intrau prin poarta din curte și trase imediat inevitabila concluzie a acelei vești. Atunci, trebuie să închidem imediat! Fără să mai aștepte aprobarea stăpânei, ieși și ordonă servitorilor care încă mai păzeau mai departe marea poartă rezervată trecerii carelor să o închidă imediat și să vină la redută, după care, cu gesturi largi ale brațelor, îi îndemnă pe toți fugarii ce reușiseră să intre și alergau grăbiți. Ultimii intrați în redută fură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
soțul ei abia avu vreme să o sprijine. Făcându-și loc, o întinse cu spatele rezemat de perete și ceru apă. Hippolita chemă un serv să-i aducă, dar nu zăbovi acolo. îl văzuse în colț pe soldatul care-l păzea pe prizonier și voia să-i vorbească. Pentru a putea ajunge până la cei doi, trebui să străpungă mulțimea de refugiați și nu-i scăpă faptul că unii dintre ei, pierduți, deși o salutau respectuos, tăceau la trecerea ei, aruncând priviri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
o mână de marginea bărcii, celălalt, un bărbat robust și bărbos, pe nume Dubritius, frământa între degete șnurul desăgii pe care o purta pe după gât. în ceasul acela, când încă nu se luminase de ziuă, cele câteva santinele hune ce păzeau porțiunea din Loira unde ajunseseră acum, moțăiau, probabil, lângă tăciunii pe jumătate stinși ai focurilor de peste noapte; totuși, exista încă pericolul ca vreunul dintre ei să simtă mișcare pe râu și să dea alarma - grupul ar fi fost atunci obligat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
plasă în care se găseau două pietre mari; după aceea se întoarse către el și tovarășii săi, spunând doar atât: „Veniți după mine!“ Nu avură decât s-o pornească docili după el, în vreme ce tovarășul său rămase să aștepte și să păzească barca. Cu o dezinvoltură surprinzătoare, omul găsi imediat o cărare strâmtă ce se deschidea între mărăcini și o porni într-acolo cu hotărâre, deschizând drumul întregului grup. Curând, terenul deveni mai dur și mai aspru, iar prefectul și tovarășii săi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
perioada primului Imperiu, a cărui intrare principală, cu o poartă mare și arcadă, dădea în piață. Rutilius însă trecu pe lângă un grup de milițieni ce jucau zaruri pe treptele curții edificiului și se îndreptă hotărât către intrarea secundară: o ușă păzită de doi voluntari pe jumătate adormiți, care mai degrabă se sprijineau în sulițele lor decât să le țină bine în mână. Rutilius salută scurt santinelele și, deschizând drumul lui Sebastianus și tovarășilor săi, o apucă pe o scară de cărămidă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
după care, însă, dându-și seama cât de puțini rămăseseră, schimbă direcția și îl urmă împreună cu ceilalți. Ajunseră în goană în imediata apropiere a pieței, unde găsiră drumul blocat de câteva care, așezate mai mult la întâmplare. Milițienii care le păzeau le făcură loc, dar Sebastianus, în loc să intre în mulțime, se opri, împreună cu tovarășii săi, căutând să-și recapete suflul și privind în jur ca să-și facă o idee despre forțele pe care mai putea conta pentru a opri dușmanul; de-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
căutau parcă să reflecte toate la un loc spectacolul oferit de bolta cerească. Metronius, care trebuia să ajungă până departe, la marginea taberei, fiindcă acolo se așezaseră oamenii lui, se îndreptă către o îngrăditură rudimentară, unde un tânăr bagaud îi păzea calul. Acolo aștepta și Vitalius, care își trecuse timpul schimbând câteva vorbe cu el. Mergând alături de prietenul său, Sebastianus își dădu seama că Metronius nu era în apele lui. — S-a întâmplat ceva? Metronius ridică din umeri. — Nu, absolut nimic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]