KorAP: Find »[drukola/base=poză & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...120 121 122 ...342 >

8,531 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388

mai venit acasă. L-au înmormântat undeva în Italia. Mama avea o poză cu locul acela. Nu era nimic acolo, doar rânduri-rânduri de cruci, iar mama se întreba care o fi a lui tata. Tanti Mae a trebuit să ascundă poza, fiindcă nu mai făcea altceva decât să stea și să se uite la ea, arătând cu degetul: “Poate e asta“, “Sau poate asta, Mae“, ori o întreba pe tanti Mae care credea ea că e. Când nu a mai găsit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
fiindcă nu mai făcea altceva decât să stea și să se uite la ea, arătând cu degetul: “Poate e asta“, “Sau poate asta, Mae“, ori o întreba pe tanti Mae care credea ea că e. Când nu a mai găsit poza, a luat-o razna, așa că tanti Mae a trebuit să i-o dea înapoi. Curând, a ajuns ruptă și galbenă, iar crucile erau pătate și unsuroase, că mama punea tot timpul degetele pe ele. Când tanti Mae mergea noaptea să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
o dea înapoi. Curând, a ajuns ruptă și galbenă, iar crucile erau pătate și unsuroase, că mama punea tot timpul degetele pe ele. Când tanti Mae mergea noaptea să cânte, eu stăteam și o priveam pe mama uitându-se la poză. Nu-și dădea niciodată seama că sunt acolo, stătea doar și își trecea degetele peste ea, după care o întorcea și se uita pe spatele ei, și începea să râdă când descoperea că nu e nimic acolo. Știam că nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
Flora când o văzuse după seara în care absolvisem eu școala. Flora începuse să plângă și a zis că s-a speriat când a auzit-o pe mama cum vorbea și a fugit din casă când mama i-a arătat poza cu crucile albe. Flora i-a arătat lui tanti Mae locul unde se lovise la picior. Alunecase în timp ce alerga în jos pe deal. De câte ori venea pe la magazin, mă uitam la piciorul ei. Acum avea o cicatrice care mergea pe piciorul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
era ziua când trebuia să plece tanti Mae. Nu avea destui bani de tren, așa că lua autobuzul. Am privit-o cum împacheta și am ajutat-o să închidă valiza ei veche. Am avut grijă să nu-i îndoi albumul cu poze, care era așezat exact deasupra hainelor, și am reușit, într-un final, să fac încuietoarea să intre la locul ei. Și-a pus pe cap pălăria, aceeași ca în ziua în care a venit să stea cu noi și nici măcar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305

Hammond este directorul managerial la Wallenstein Trust, a spus ea numind o faimoasă bancă comercială. Și Catherine lucrează la Economic Research Foundation. Cred că este director principal. Am fluierat. Acum îmi aminteam că o văzusem pe Catherine Hammond într-o poză dintr-un ziar cu câteva săptămâni înainte. Și auzisem și de compania la care lucra. Cu acest cuplu trebuia într-adevăr să te porți cu mănuși. Am plecat de îndată în căutarea șoferului întârziat și eram aproape de ușă când am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
de rododendron din mijloc. Prea simplu. Avea nevoie de o sculptură din metal îndrăzneață și asimetrică în locul rododendronului. După ce îl terorizez pe Walter Quincy aș putea să cobor și să le propun o sculptură vecinilor. Păcat că nu aveam nici o poză cu mine. Dacă nu vrei să vorbești cu mine, Walter, am spus, mă duc să vorbesc cu Catherine Hammond. Sunt sigură că o să fie interesată de ce am de spus. Nu, nu, nu poți face asta, a scâncit Walter în difuzorul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
cumpăr o sticlă de whisky pe care o să i-o ofer în porții raționale. Am profitat de ocazie și m-am uitat prin apartament. Cel mai interesant lucru era un caiet în care Walter, cu multă migală, lipise sute de poze cu Catherine Hammond, adesea acompaniată de fotografi. De fiecare dată când bărbatul ei își făcea apariția, fața lui era înnegrită cu pixul, ordonat, dar cu ură, o anulare deliberată. Aveam un gust amar în gură. Am deschis ușa și am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
de moderne. Catherine Hammond s-a așezat în mijlocul unei canapele de brocart. Materialul abundent fusese prins într-un model regulat, cu nasturi îmbrăcați. Se uita înainte, cu picioarele într-o parte, cu pantalonii bleumarin de mătase evazați învelindu-i gambele. Poza într-un fel; mi-a amintit de o reclamă la Jean Muir din Vogue. Dar îi lipsea privirea goală a modelului. Ea se gândea prea adânc. M-am așezat pe canapeaua de vizavi. Era tare și inconfortabilă și adânciturile făcute

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
Pot să intru? am întrebat. — Sigur! M-a condus în living. Era un bârlog de burlac, cu canapele căcănii și mochetă verde închis. Pe peretele din spate era atârnată o vâslă pictată în mov cu dungi verzi. Sub ea erau poze înrămate cu o echipă de opt oameni în acțiune, vâslele ieșite în ceață din cauza mișcării. Johnny era numărul patru. Era transpirat și arăta mai degrabă ca un purcel torturat. Vrei ceva de băut? m-a întrebat Harriet puțin nervoasă. Nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
să-mi dau seama. Avea privirea undeva departe. — Probabil i-a zis Catherine, a spus, cu vocea plină de durere și mânie. Nu știam nici că ea știe. Nenorocitul de Cliff nu cred că i-a spus. Mă gândeam la poza pe care mi-o trimisese Walter și la ce mi-a spus el despre orientările sexuale ale lui Clifford Hammond. Aveam acum o idee despre cum îi plăceau lui băieții. —A tot continuat cu asta. Nu am putut să suport

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
spus furioasă. Am să te dau pe mâna poliției chiar acum și o să-l iei și pe fratele tău cu tine. Ce-o să faci cu mine? O să le spun ce știu de la tine și o să le arăt asta... Am apucat poza pe care Walter mi-o trimisese, arătându-i-o. Pentru mine nu însemna nimic, dar la el a avut efect. —Târfă! A ridicat mâna să mă lovească, cu fața la câțiva centimetri de mine. M-am aplecat și în același timp am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798

întâmpină el prietenul. Salut! răspunse Traian, apropiindu-se de pat și strângând mâna lui Cristi. Văd că ești bine, din moment ce îți arde de glume. Salut! Cine ți-a spus că glumesc? Vorbesc foarte serios, ar trebui să-ți faci o poză ca să vadă toată lumea cum îți stă. N-am avut încotro, ridică Traian din umeri, nu m-au lăsat să intru fără chestiile astea pe mine. Ia spune, cum te simți? Stai și tu jos! îi arătă Cristi patul gol de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
să cunoască locul pentru că îl condusese printr-o tindă îngustă până în încăperea în care se afla bătrânul. Acesta stătea așezat pe o laviță de lemn acoperită cu blănuri de oaie argăsite. Ținea pe brațe o cutie de carton plină cu poze vechi. Abia ridică ochii când cei doi își făcură apariția acolo. Cu un semn scurt din mână le arătă să se i așeze alături, în timp ce el ridica în dreptul ochilor o fotografie îngălbenită pe margini. O examină îndelung, pierdut în gânduri

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
la bucățica de carton pe care o avea în față. E tatăl dumitale ori bunicul? Calistrat se mulțumi să dea din cap, fără a-i da nici o lămurire. Întinse mâna după fotografie și o aruncă apoi în cutie peste celelalte poze de acolo. Așeză capacul deasupra și o puse deoparte. Se întoarse spre cei doi și inspiră adânc: No, bine ați veni! spuse el dintr-o dată. Oarecum luat prin surprindere, Cristian o privi stingherit pe Ileana. Într-adevăr, intraseră în casă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600

sîntem Într-o revistă de la Molino, exclamă doña Encarna cu furie. Ne-am oprit În fața ușii camerei lui Fermín. Tata bătu Încetișor. — Fermín? Ești acolo? SÎnt Sempere. Urletul care străbătu peretele Îmi Îngheță inima. PÎnă și doña Encarnación Își pierdu poza de guvernantă și Își duse mîinile la inima ascunsă sub pliurile abundente ale pieptului său luxuriant. Tata bătu din nou: — Fermín. Hai, deschide-mi. Fermín urlă din nou, izbindu-se de pereți, strigînd obscenități de-și spărgea bojocii. Tata oftă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
făcut să-ți pierzi vremea. Se răsuci și o zbughi pe coridorul ce ducea spre bibliotecă. Am văzut-o Îndepărtîndu-se pe pardoseala În alb și negru, umbra ei decupînd perdelele de lumină ce cădeau dinspre geamuri. Bea, așteaptă. Am blestemat poza pe care o luasem și am Început să alerg după ea. Am oprit-o la jumătatea coridorului, Înșfăcînd-o de braț. Mi-a aruncat o privire care ardea. — Iartă-mă. Dar te Înșeli: vina nu-i a ta, ci a mea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
oarecare neîncredere. Luă fotografia În mînă și Își aținti privirea asupra ei. — Îl recunoașteți? — Carax era numele de fată al maică-sii, nuanță portăreasa, cu o doză de reproș. ăsta-i Julián, da. Mi-l amintesc foarte blonduț, cu toate că În poza asta parcă are părul mai Închis la culoare. — Mi-ați putea spune cine e fata de lîngă el? — Cine Întreabă? — Iertați-mă, numele meu e Daniel Sempere. Încerc să aflu ceva despre domnul Carax, despre Julián. Julián s-a dus

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
fi mers ca soldat, asta se vedea cît de colo. Isabelitei mele Îi plăcea la nebunie. Să știți că, o bucată de vreme, am crezut că aveau să se căsătorească, deh, copilării... Îmi dați să mă mai uit o dată la poză? I-am Întins din nou fotografia. Portăreasa o contempla ca și cînd ar fi fost un talisman, un bilet de Întoarcere către propria-i tinerețe. — Nu-mi vine-a crede, uitați-vă, parcă l-aș vedea chiar acum... și pacostea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
haimanale și niște tîlhari, și fiți atent că noi sîntem din Úbeda... Îmi spuneați că o recunoașteți pe fata care apare cu Julián În fotografie? Portăreasa se concentră din nou asupra imaginii. — N-am văzut-o niciodată. Frumușică foc. După poză, parcă sînt logodiți, am sugerat eu, Încercînd să-i zgîndăresc amintirile. Mi-a Întins-o, scuturînd din cap. — Eu la poze nu mă pricep. Și, după cîte știu, Julián n-avea logodnică, Însă Îmi Închipui că, dacă avea, nu mi-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
cu Julián În fotografie? Portăreasa se concentră din nou asupra imaginii. — N-am văzut-o niciodată. Frumușică foc. După poză, parcă sînt logodiți, am sugerat eu, Încercînd să-i zgîndăresc amintirile. Mi-a Întins-o, scuturînd din cap. — Eu la poze nu mă pricep. Și, după cîte știu, Julián n-avea logodnică, Însă Îmi Închipui că, dacă avea, nu mi-ar fi zis. Cu greu am aflat că Isabelita mea se legase cu ăsta... voi, tinerii, nu spuneți niciodată nimic. Noi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
Vorbesc de pederaști și de tîlhari. Să nu-mi spuneți că nu știți despre ce vorbesc. — Mă tem că n-am nici cea mai vagă idee, și nici vreun interes să vă mai ascult. Individul dădu din cap, adoptînd o poză ostilă și mîniată. — Atunci o să dați de naiba. Presupun că sînteți la curent cu activitățile cetățeanului Federico Flaviá. — Don Federico e ceasornicarul cartierului, un om pe cinste, și tare mă Îndoiesc că-i un derbedeu. — Vorbeam de pederaști. Am aflat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
Penélope Aldaya zîmbea, În curtea interioară a vilei familiei sale. Ochii săi promiteau un suflet curat și un viitor ce urma să se scrie. „Te iubesc, Penélope.“ Mi l-am Închipuit pe Julián Carax la anii mei, ținînd În mînă poza aceea, poate la umbra aceluiași copac sub care mă aflam eu. Mi se părea că-l văd aievea, zîmbitor, sigur pe sine, contemplînd un viitor la fel de mare și de luminos ca bulevardul acela și, pentru o clipă, m-am gîndit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372

că acest chin al dragostei călcate în picioare era împletit în inima ei frântă cu junghiurile vanității rănite care, minții mele tinere, i se părea sordidă. Încă nu învățasem cât de contradictorie este firea omului. Nu știam cât de multă poză există în sinceritate, cât de multă josnicie în noblețe și câtă bunătate în desfrâu. Dar călătoria mea avea în ea ceva aventuros și ca atare optimismul îmi creștea pe măsură ce mă apropiam de Paris. în plus mă priveam dintr-un punct

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
are simțul ridicolului. Pentru mine e nevoie de o pasiune foarte vie ca să mă oțelească destul pentru a nu-mi vedea propriul ridicol. Sinceritatea sardonică a lui Strickland mă făcea sensibil la orice i-ar fi putut sugera o simplă poză. Dar într-o seară, când treceam pe Avenue de Clichy prin fața cafenelei frecventate de Strickland și pe care eu o evitam acum, m-am întâlnit nas în nas cu el. Era însoțit de Blanche și tocmai se îndreptau către colțul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]