28,739 matches
-
tâlhari răstigniți alături, mistificatorule! Ascultă-i! Te blestemă și-ți spun doar vorbe de ocară. Pe fața lor, în afara furiei, vei zări căința. Ei suferă cu adevărat și te urăsc pentru spatele tău mai mult decât pe judecători sau pe soldații ăștia, care i-au ridicat pe cruce. Execuția ta e o mascaradă: toată viața vei trage foloase din povestea asta. Știi bine că peste trei zile vei învia! Profitorule! Ipocritule!” „Tu n-ai avut niciodată simțământul puterii, femeie!” am strigat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2239_a_3564]
-
mă susține nimeni, nu mă domină nimic! Drept dovadă, nici nu am să mor! Voi face ca din calendare să dispară Învierea mea. Voi sta pe crucea asta până îi va putrezi lemnul și se va prăbuși ca o ulucă. Soldații aceștia vor îmbătrâni păzindu-mă. Vor veni alții, care mă vor sălta pe alte cruci, și vor pieri și-aceia, și celălalt lemn, și tot așa, generație după generație, pădure după pădure, până voi fi confundat cu Timpul. Iar tu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2239_a_3564]
-
pe care tu le-ai Judecat-odată-pentru-totdeauna. Implici Absolutul. Efectul VOCII, incontrolabil. Într-un sistem intrat în rezonanță există un moment critic. Deschide un manual de fizică: atunci când perioada este egală cu frecvența, poate să se producă un dezastru. De aceea soldații nu trec în pas de marș peste un pod. Cristalul, și mai sensibil, nu suportă o anumită vibrație; Universul tot din pricina asta o să piară. Ceea ce s-a născut printr-un Cuvânt nu va sfârși decât prin altul. Într-o stare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2239_a_3564]
-
o definești pe cea de-a patra? Încearcă să comunici fără să vorbești. Fără să scrii. Instantaneu. Prins într-o dimensiune nouă, ultimul război mondial, de pildă, ar fi redat - ca informație - în totalitate. Vizualizare absolută: de la cel mai neînsemnat soldat până la cea mai mică schijă; sufletele care încercau cu disperare să nu se despartă de trup; tăcerea dintre două împușcături. Dintre o împușcătură. O superimagine ce va cuprinde - totodată - forma și culoarea Timpului. ...Stațiunea poate fi stocată, ca poveste, într-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2239_a_3564]
-
MAGISTRATUL. Dacă ar fi să-mi aflu singur un înlocuitor - nu un înlocuitor, fiindcă eu nu pot fi înlocuit, ci un continuator, în linii mari - l-aș alege, poate, pe Filozof. E cinic. Un conducător nu trebuie să fie mama soldaților răniți. Nu se cade să i se plângă pe umăr. Și nici să bandajeze rănile supușilor, nepregătiți pentru o luptă prea aspră pentru ei. Să-i victimizeze încă o dată, prin milă; e stupid să golești vistieria cetății oblojind ceea ce numai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2239_a_3564]
-
Boul din taur. Mulțumit de starea sa. Fericit; să-i placă. E mai simplu să crești iepuri carnivori; să-i asmuți, într-o bună zi, împotriva semenilor tăi. Să demonstrezi ce? O societate nu naște filozofi de dragul filozofiei și nici soldați de dragul războiului! Apariția lor e un act de necesitate: și unii, și alții trebuie să apere cetatea, nu să o atace din interior. Chestia cu iepurii - fie și ca idee - e un act de agresiune. Contrar intereselor comunității. Incitant. Dacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2239_a_3564]
-
E vremea să năvălească lupii. Ningea; era Zăpada mieilor, când s-au năpustit lupii albi. Au gonit de-a lungul Stațiunii, spre prânz, vreme de un ceas, poate mai puțin, sfâșiind opt vilegiaturiști și șase localnici, din care doi omuleți. Soldații Garnizoanei și Gărzile au răpus paisprezece fiare: haita, după părerea multora, număra peste o sută. După ce sălbăticiunile au dispărut în alb, târgoveții s-au repezit, imediat, să se răzbune pe lupii liliputanilor, i-au ucis cu ciomegele; niște câini mari
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2239_a_3564]
-
Îngustă, cerul negru nu arăta Încă nici o urmă a zorilor. Se ridică În tăcere și stinse lumânarea, pitulându-se lângă ușorul ferestrei. Își ținu răsuflarea, Încordându-și auzul spre a surprinde cel mai mic zgomot. Dincolo de ușă, zăngănitul continua, ca și când soldații s-ar fi agitat așteptând ceva anume. Mâna lui Dante se strânse pe mânerul armei. Auzi două lovituri Înăbușite În ușă, iar apoi un glas aspru Îi rosti numele. — Messer Durante? Dante Alighieri Își mușcă buzele, neștiind ce-i de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
mai aproape de cadavru. Când era viu, trebuie să fi fost cam la fel de Înalt ca el. Părea să-l studieze, ascuns Îndărătul măștii sale. Însă cum Își putea Învinge propria greutate, spre a rămâne În picioare? Ceru un pumnal unuia dintre soldați și, din câteva lovituri hotărâte, reteză frânghiile care Îi țineau mâinile. Brațele omului alunecară Înainte cu o mișcare Înceată ce părea să imite mișcarea vieții. Dar trupul rămase ridicat, stârnind exclamațiile celor prezenți, care se cruceau. Dante Întinse mâna și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
a o ocoli. Mai Întâi, comandantul lor dăduse să Îi urmeze, dar mai apoi, probabil redescoperindu-și, vremelnic, demnitatea, se oprise În fața gropii. Dante dăduse și el Înapoi, Însă numai pentru a ridica de jos una din torțele scăpate de soldați. Își acoperi fața cu vălul beretei, pentru a-și proteja nasul și gura de miasme, și ilumină iarăși mortul. Încetul cu Încetul, inima Începea să Îi bată regulat. Varul săpase răni În carne, producând niște brazde stacojii, iar când fusese
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
ni-i va Înapoia ca șerpi aflați la porunca lui, gata să ne muște mâna. Sau ne va sili să căutăm alții. Gândiți-vă la muntele de florini pe care va trebui să Îi scoatem din sipetele noastre ca să angajăm soldați mercenari de la Genova. Această observație deschise probabil breșa. Chiar și Lapo Salterello, cu toate că Îl fixa În continuare chiorâș, părea să ia seama la cuvintele sale. Poate că e mai bine să mai reflectăm... Nu e cazul să ne grăbim, murmură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
-l cu privirea lui șoricească. — Soarta mea? Iarăși? — Pregătește-te să fugi. Partidul dumitale e pierdut. Poetul Își Încordă auzul. Ce putea ști căzătura aceea umană despre politica Florenței? Celălalt păru să Își dea seama de neîncrederea lui. — Unul din soldații pe care Îi plătesc să ne protejeze are o rubedenie În armatele papei. Bonifaciu se pregătește să pornească spre orașul nostru cu scopul aparent de a face pace, dar cu țelul adevărat de a prăda și de a răsturna Comuna
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
Îndărătul morții lui Ambrogio Îi sugerase să nu implice Comuna În acea crimă. Dar acum Împrejurările se schimbau: orbita răului Îl ducea spre Încrucișarea cu o autoritate egală cu a lui. El Însuși purta toate Însemnele funcției. Apoi le ordonă soldaților să mărșăluiască spre Santa Maria Novella. Voia ca spionii lui Acquasparta, care cu siguranță dădeau târcoale, să aibă timp să Îi anunțe sosirea. Parcurse cu repeziciune strada care separa locuința lui de nunțiatură. La fiecare pas, vacarmul și gloata sporeau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
numele Beatricei. Al ei. Cine ar fi căutat vreodată o moștenitoare a Hohenstaufenilor sub acoperișul unei taverne, ori Între pereții unui lupanar? Ce era dator să facă? Să dea fuga la Palat și să denunțe urzeala ghibelinilor? Să revină cu soldații, să Înconjoare Paradisul, să o arunce pe Antilia În lanțuri, să Îi smulgă cu focul o mărturisire, iar apoi să o dea pe mâna călăului ca să o decapiteze, așa cum făcuseră cu Corradino? Să Împiedice o curvă să urce pe tron
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
a-l insulta pe Bargello, dar ceva din privirea omului Îl opri. Îl văzu cum se precipită pe scări, spre polițaii Înarmați cu lănci care Îl așteptau la poartă. I se păru că surprinde o expresie alarmată și pe fețele soldaților. Garda ar fi trebuit să Îl escorteze, Însă Dante, care nu era Îngreunat de armură și de arme, ajunse primul la prăvălia lui Teofilo. Poarta era larg deschisă, străjuită de un singur polițai cu lancea pusă de-a curmezișul, pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
Se răsuci rapid și trecu de bariera din pânză, Înlăturând țesăturile cu violență. Alerga din nou către partea prin care intrase când, cu un gest de ușurare, Își dădu seama că pe ferestruica de sus Începuseră să coboare, În sfârșit, soldații. Trupul Îndesat al lui Bargello ocupa spațiul gol dintre două rânduri de pânze. Rămăsese acolo țintuit, trăgându-și suflul, Însă cel puțin sosise. Fiți atenți, e aici! Aleargă spre voi! strigă Dante. Probabil că misteriosul adversar Își dăduse și el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
pânza udă, spre a se descâlci din Învălmășeala căreia Îi căzuse prizonier și Încercă să se repună pe picioare. Percepu din nou o prezență alături de el și două mâini care Îl Înșfăcau. De cum se eliberă din strânsoare, Înțelese că erau soldații ce dăduseră fuga În ajutorul său. Lângă ei se afla Bargello, cu aerul lui nătâng. Părea amuzat. — Era aici acum o clipă! strigă priorul. Nu-l lăsați să fugă! — Cine? Noi n-am văzut pe nimeni. — Vă spun că era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
că era aici, Înăuntru... Nu se poate să se fi evaporat! Căutați-l! Oamenii se uitară În jur perplecși. Între timp, mai apăruseră și restul. — Distribuiți-vă printre uscătorii și străbateți din nou culoarele, trebuie să-l Înconjurăm! strigă Dante. Soldații se Întoarseră spre șeful lor, care făcu un semn de Încuviințare. În timp ce ei alergau, poetul se Îndreptă către unul din coridoarele din centrul Încăperii. Avea impresia că tocmai acolo se ascundea atacatorul, după ce Îl lăsase liber pe neașteptate. Nu văzu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
provenind din prăvălia meșterului Teofilo. Acum e la Stinche, la tortură. Se declară nevinovat, dar nu va dura prea mult. Cum vezi, greșești când Îi bănuiești pe cei din Como. Dante Își imagină fața răvășită a lui Giannetto, În mâinile soldaților. Milogul acela nu avea nimic de a face cu crima. Cel mult, putea să fi prădat prăvălia profitând de moartea spițerului. Se pregătea să Îi ordone lui Bargello să Îl elibereze pe nenorocit când un gând Îi curmă vorba. Era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
Așadar, lupul venise la stână. Dimpreună cu bandiții lui. Cine le permisese unor oameni Înarmați să pătrundă În Palatul priorilor, fără ca garda să fie alertată? Șovăi o clipă: poate că ar fi trebuit să se Întoarcă și să adune câțiva soldați, Înainte să se apropie de inchizitor. Însă acesta Îl zărise și se mișcă cu repeziciune prin spațiul pustiu al claustrului, parcă nerăbdător să ajungă din nou sub umbra ocrotitoare a porticului. — Mă bucur să te Întâlnesc În sediul oficiului dumitale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
Familiile Cerchi și Donati se Înfruntă lângă Ponte Vecchio, Încălcând exilul și legile. Eu dau fuga Într-acolo cu oamenii mei, dar e indispensabilă prezența cuiva care să poarte simbolurile autorității. Ți-am adus de la San Piero Însemnele. Unul dintre soldați se apropie, Încredințându-i bereta brodată și sceptrul aurit. — Nu te poți adresa colegilor mei? Îi replică poetul cu asprime, smulgând Însemnele din mâinile asudate ale gardianului. — Am Încercat... dar ei... — Ce? — Nu vor să audă... Cred că se tem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
mixtă, recrutând, Într-o primă instanță - respectiv, Înaintea campaniei indiene -, 30.000 de tineri persani, cărora, ulterior, În Babilon, le mai adaugă alți 20.000 de luptători integrați În falangă, conform algoritmului 1:3. Fiecare astfel de formațiune cuprindea patru soldați proprii și doisprezece perși Înarmați cu lancea macedoneană și obligați să Învețe greaca. Cu un an Înainte, la Opis, Alexandru, Înfruntând opoziția concetățenilor săi, acordase titlul de pezhetairoi (Însoțitori) ostașilor persani, punându-i pe picior de egalitate cu macedonenii, și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1884_a_3209]
-
mai comunica direct cu ei, și prin acordarea unor favoruri nemaiîntâlnite persanilor. Mesajul era limpede: se poate descurca și fără veterani, nu-i sunt absolut indispensabili, are la dispoziție o altă armată! Șantajul (pentru că exact asta era, un șantaj) reușește: soldații macedoneni se prezintă umili În fața regelui, cerându-i iertare și rugându-l să le permită să se prosterneze, asemenea perșilor, la picioarele sale. Alexandru acceptă reconcilierea și, În semn de Împăcare, organizează un banchet pentru Întreaga armată, la care participă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1884_a_3209]
-
au acuzat pe Tarn de exagerare, de idealizare și, dacă pot spune așa, de contemporaneizare forțată a gestului și vorbelor lui Alexandru cel Mare. S-a spus că, totuși, regele a Împărțit vinul ritualului de reconciliere În primul rând cu soldații macedoneni și că În speech-ul său s-a referit doar la ei și la perși, nu și la reprezentanții celorlalte popoare aflate de față. Corect, dar totul trebuie plasat În timp real, iar nu raportat la normele și exigențele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1884_a_3209]
-
copleșitoarea personalitate a lui Alexandru. Regele Înțelesese că legenda ascendenței sale divine (de care Încerca să-l convingă cu perseverență mama sa, Olympiada) și coborârea din stirpea zeiască a lui Amon erau argumente fragile și efemere, bune, eventual, pentru Înflăcărarea soldaților pe câmpul de bătaie, dar neconvingătoare à la long. Iar Înlăuntrul lui Alexandru Își făcuse loc o himeră care Îl orbea cu strălucirea sa ademenitoare: să lase În urmă un imperiu pentru eternitate. Din calcul rațional sau Într-un fulger
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1884_a_3209]