4,031 matches
-
ziua de astăzi, dacă se fac licitații sau se dă totul pe gratis? M-am gândit, într-o criză de personalitate, într-o pauză de libertate, să-mi tatuez tot corpul, să-mi pun câte un piercing: în buric, în sprânceană, în nas, în buze, pe limbă, să stau picior peste picior, să fumez marijuanna și să-i pun țării mele o întrebare: -“ce zici, sunt cool?” Sunt sigură că mi-ar răspunde pe un ton blând, de mamă: “tu ești
Reflecţii by Vasilica Ilie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91646_a_93227]
-
nedes cifrată ?... Sau capul unui iepure !... Capul unui iepure de casă ar avea ceva de șarpe, oare ? Nasul acvilin, s-ar părea că nasul e ușor acvilin. Ca al marilor oameni din vechime ? Fruntea înaltă și lată, ca a lor ! Sprâncenele însă, semnul pasiunilor ? Nu mai erau puternice, stufoase. Mai curând șterse. Fruntea transpira, acum și nasul. Părul rămas doar la tâmple și moale. Fața palidă, ochii parcă miopi, clipind. Semne, cumva, ale timidității ? Se agita pe loc, îngrozit. Haina se
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
dreapta, șuvițele scurte, în care apăruseră fire albe, cuprinzându-și obrazul în mâini, frecându-l cu palmele, eliberându-l, apoi, lent, fâșie cu fâșie. Și-l amintea, din lunile fierbinți ale fantasticei lor reîntâlniri, după ieșirea ei din închisoare. Fruntea, sprâncenele, cuta de deasupra nasului drept și puternic, ochii încă arzând, buzele arse, în ochiul zăbrelit al ferestrei. Gândindu-se la ea, la șansa unui fiu care să-l fi înțeles și continuat ? Privind pereții umezi și cenușii, scândurile patului, întâlnind
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
avută la spital cu prietenul lor, Poetul. Vestea o zdruncină imediat : se ridicase, nu-și mai afla locul, muta mereu ceașca de cafea, stingea aprindea stingea țigări, începuse brusc să se pieptene, să se privească în oglindă, să-și îndrepte sprâncenele. În cele din urmă, deși la o oră atât de nepotrivită, ziua abia începea, propuse o plimbare. Încăperea o apăsa, vizibil. Devenise palidă, nu-și stăpânea mișcările aiurite. Ieșiră, dar, poate fără să-și dea seama, lunganul zdravăn și chel
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
să-i pot urmări gesturile, să-i aud glasul, gros și fierbinte. „Un August Prostul în acest cotidian mlăștinos și rece a devenit orfanul dumitale, distinsă Doamnă... L-am văzut, da, i-am văzut, pentru o clipă, chipul prelung, fruntea, sprâncenele, buclele blonde, ochii mari, în care tremura lacrima.“ Aude, presupun, răpăitul frenetic al ploii. Nici un gest de surpriză sau consimțire, glacială nepăsare. Compartimentul se încarcă de o ciudată energie obscură, suspiciune și presentimente și neputința de eliberare. „Așa sunt trenurile
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
până la genunchi. Caracteristice, cum credea Aristot, celor „curajoși, cinstiți și în largul lor“ ? Părul mare și zburlit ar fi fost însă „semnul fricosului“ ? Se mișca fără grabă, deși părea nerăbdător. Ochi umezi, senini, de copil curios. Fruntea înaltă și lată, sprâncenele stufoase, cum se cereau eroilor, dar nu și nasul lor acvilin. Lavater ar fi urmărit cu insistență mersul lui A.P. : din clasa mijlocie, instruit, cum se vedea ? proaspăt profesor de retorică și latină ? jude sau slujbaș în ascensiune ? vraci sau
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
blondă, delicată, chip de copil pastelat și lucios, de porțelan. Se privi îndelung în oglinda chiuvetei. Păr blond și buclat, rărit, atârnând în șuvițe murdare. Fruntea înaltă, încă netedă, avansând prin calviție. Tăietura din copilărie se vedea tot mai puțin... Sprâncene stufoase, frânte într-un unghi. Urechea cuminte, păgână, ca un fetiș al canibalilor. Ochi obosiți, încă albaștri, cenușii, ca de fum, dar sticloși, pleoapele roșii, riduri sub pleoape. Nas mare, de delfin, cu nările oblice, retrase. Botul mic, mofluz. Început
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
peste cravata galbenă. „S-ar trage în neștire. Unii în alții, în neștire. Descărcând totul, totul. Neputință și ură și complicitate.“ Colegul Vornicu, nebărbierit, buzele mult subțiate, dunga mustății nesigură, perii rebeli năpădind pungile fălcilor, gura, gâtul, bărbia. Ochii acoperiți, sprâncene zburlite, mâinile moi, cu palme umede, ieșind din manșete scorțoase. Cămașă albă, cu mâneci lungi, descheiată, fără cravată. Colegul Manole tăifăsuiește cu colegul Vornicu, în fața biroului plin de fișe hașurate. — Știi, plecăm mâine dimineață în concediu. — Da, am auzit. — Mergem
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
ce bogat și lung șuvoi, și cât durează, are timp istețul moșneag să se tot scuture de râs. E-he, e-he, știa el de mult ce ascund acești fragili, incapabili să suporte demn și până la capăt încercările ! Frunte puternică, sprâncene stufoase, cum se cer eroilor, dar nu și nasul lor acvilin ! Avea dreptate cinicul pastor, sever cu cei ce acceptă riscul doar pentru a fi mai repede învinși și scoși din luptă, pe care îi ironiza, și nu-l iartă
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
singur, ca și cum ar tipări cu cerneală simpatică denunțul, accesibil oricui, din care țâșnește, instantaneu, condamnarea sa, salutul de adio. Drăgălașa Ortansa va rezolva cândva, prin șușoteli colective, secretul încredințat cu-atâtea meșteșugite ocoluri și reticențe de plăpândul bufon. Frunte puternică, sprâncene stufoase, dar nu și nasul acvilin ! ...He-he, hehehe, se scutură de râs bătrâna coană mare, venind dinspre bucătărie. Tava cu otrăvuri o poartă ridicată, în fața danturii paradite. Un râs bărbătesc, gros și vechi, din care cuvintele răzbesc greu, parcă din
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
capul ei îngustat, de asin. Trubadurul întârzie însă la întâlnire. A adormit, uituc, gol și istovit, obosit de răutățile zilei. Se sucește de pe o parte pe alta, se întinde pe burtă, iar pe stânga, pe dreapta. Fruntea înaltă și lată, sprâncenele stufoase, cum se cereau eroilor, dar nu și nasul lor acvilin ! Nu întruchipează, a dovedit-o, războinicul glorios, neliniștitul trubadur sau înțeleptul vizionar sau vreun romantic maladiv al amorului, nici măcar fiul nebun de neconsolare. Un căutător, însă, onest, prin tranșeele
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
tatăl ei ori de câte ori venea vorba despre viitorul său ginere. Nici nu a fost Iosif Bologa bărbatul care să înflorească visele romantice ale unei fete de șaptesprezece ani. În figura lui aspră, colțuroasă, cu ochi scufundați în orbite și adumbriți de sprâncene stufoase, cu mustăți castanii, bogate și cu o bărbie lată și puțin învinețită de tăișurile briciurilor, părea că se simțea mai acasă ura decât dragostea. Deși scump la vorbă și veșnic serios, avea un glas pătrunzător de fierbinte, dovedind o
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
Cervenko: ― Ce facem? E târziu... de-abia o să putem dormi trei ore... Plecară toți trei împreună și în urma lor rămase o dâră grea de tăcere. Căpitanul Klapka începu într-un târziu să tambureze ușor cu degetele pe masă, uitîndu-se pe sub sprâncene spre Bologa care se clătina pe scaun, cu fața zgârcită de o înfiorare nestăpânită. La masă nu mai rămăsese decât un sublocotenent de infanterie, foarte tânăr și posomorât, care nu scosese nici o vorbă și băuse câteva sticle de vin cu
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
Domnul locotenent Bologa!... Poftiți... Excelența-sa... Peste câteva clipe Apostol Bologa stătea înfipt reglementar înaintea generalului Karg, om scurt și gros, cu fața urâtă și aspră, mohorâtă de mustăți burzuluite, sfredelită de niște ochi rotunzi, ale căror priviri, țâșnind de sub sprâncene foarte late și veșnic încruntate, păreau două pumnale veninoase. Inima locotenentului se zvârcoli când îl văzu ridicîndu-se greoi de la masa încărcată cu dosare și hărți. Își aduse aminte că, de câte ori a dat ochii cu dânsul, a simțit o teamă stranie
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
că locotenentul, mai ales după ce i-a arătat atâta cinste, cutează să vorbească neîntrebat, și încă să-i ceară ceva fără a se fi înscris la raport pe cale ierarhică, precum spune regulamentul, făcu doi pași înapoi, cu o încruntare din sprâncene. Totuși, vrând să-și dovedească indulgența față de un erou, răspunse prietenește: ― Da, da... te ascult... Un erou... cum nu... toată bunăvoința... În clipa aceasta Bologa simți lămurit că îndrăzneala lui e zadarnică și avu o șovăire. Pe frunte îi răsări
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
înfrumusețată de claritatea glasului: ― Niciodată n-am fost laș, excelență, și deci am să vă mărturisesc și acuma că în sufletul meu s-a prăbușit o lume! Degetele grase și încărcate de inele se agățară nervos de mustața burzuluită, iar sprâncenele late se înfoiră când generalul, uluit, întrebă: ― Adică cum?... Ce lume s-a prăbușit? Bologa surâse atât de senin, că încruntarea generalului se transformă într-o curiozitate nerăbdătoare, iar mâna îndată i se așeză liniștit pe brățara canapelei. ― Am citit
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
răspunse liniștit și chiar îl pofti să șază. Groparul se uită să vază dacă toate sunt în bună ordine și dădu peste Ilona, care se apucase să scormonească în foc cu mare râvnă. ― Ilona, aide, șterge-o! zise poruncitor, încruntînd sprâncenele. Ce mai cauți aici? Altă treabă n-ai decât să stai pe capul domnului locotenent? ― Parcă eu de dragul dumnealui stau! mormăi fata, ursuză, fără să se întoarcă. ― Aide, aide, lasă vorba! făcu groparul serios, până ce se închise ușa, și pe
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
dregi ce-ai stricat prin nesocotință! Suntem prieteni și te sfătuiesc prietenește să... Notarul se dădu în dosul scaunului și se rezemă de spetează cu mâna dreaptă. Părul îi căzuse iar pe frunte și un smoc i se mișca pe sprânceana stângă, gata în fiece clipă să-i acopere ochiul. Vorbind, pielea i se întindea pe fălci, iar țepile nerase de două zile se tot culcau și se ridicau... Apostol Bologa însă îi vedea numai gura și mai cu seamă buza
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
și începu să claseze niște hârtii. Generalul mai măsură de două ori odaia, parcă și-ar fi pregătit un discurs, apoi, cu două degete, scoase țigara din gură și se opri înaintea lui Apostol. Îl privi câteva clipe, încruntă din sprâncene și vorbi declamator, dar fără asprime, întocmai ca odinioară, în tren: ― Te-am numit la Curtea Marțială în locul celui bolnav... bineînțeles provizoriu, fiindcă nu-mi place să descompletez serviciile frontului pentru... din principiu... Azi însă Curtea Marțială a devenit tot atât de
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
aghiotantul își curmă deodată imputările și, punând mâna pe brațul lui Varga, murmură cu alt glas, aproape mirat: ― Se vede c-a umblat prin sârme... Și-a sfâșiat hainele... Poate să fie zdrelit? Varga se uită repede la Bologa, încruntînd sprâncenele, și șopti cu o strângere de umeri: ― Poate... Atunci Apostol, ca și cum ar fi simțit privirile, ridică ochii spre dânșii. Varga întoarse capul și trecu lângă telefonist. ― Sunt zdrobit de oboseală, bolborosi Apostol cu o voce uscată, străină, întîlnind privirea aghiotantului
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
Bologa, nervos, aspru: ― Scoate absolut tot ce ai în buzunare! Apostol cu rămășițele surâsului de adineaori pe față, se sculă și-și goli buzunarele. Un soldat îi luă mărunțișurile din mâini și le puse pe masă. Varga se uita pe sub sprâncene. Liniștea prizonierului îl supăra. Vru să ordone soldatului să controleze dacă... Pe urmă își mulcomi mânia printr-o înjurătură strivită în dinți, se așeză și cercetă pe rând toate lucrușoarele. Când dădu peste harta cu pozițiile, nu se mai putu
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
au mutre plouate. Câte corăbii vi s-au Înecat? Hai, că viața e frumoasă, uite ce vară se anunță, iar nevastă-mea vrea să spele covorul. Sticla de Tămâioasă apare pe masă. Rece. Gore vede cizmele de cauciuc și ridică sprâncenele a mirare. Sandule, observ că luași numai o pereche. De ce nu două perechi? Tu nu prestezi? După ce Înghite lacom câteva guri, Sadu clatină din cap. Gore, mă cam dor șalele, așa că sunt accidentat. Absent motivat, ca-n filmul cu vandam
De-ale chefliilor (proză umoristică) by Cristian Lisandru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/781_a_1580]
-
Mi-e milă de porc, ce să zic, Îmi curg și lacrimile pe obraji, da’ stomacul meu cere și aia, cere și aia, așa că nu las melancolia să-mi defrișeze corasonul. Gore clatină din cap, i se citește scepticismul În sprâncene. Bă, Gicule, să știi că Europa nu e de acord cu introducerea cuțitului În gât de animal delicios și plin de colesterol, așa că treci pe la farmacie și ia-ți și o seringă. Injectează-l cu patimă și aplomb, intră și
De-ale chefliilor (proză umoristică) by Cristian Lisandru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/781_a_1580]
-
zile și de patru nopți pline. Îmi pare-atunci că mândră Ileană Cosinzeană, Cu ochi albastre stele, blondă un spic de grâu, În mine se-ndrăgește și-ușoară-aeriană S-așază pe genunchi-mi, cunjură gâtul meu, Eu netezesc cu mâna arcata ei sprânceană, Ea ochii-ușor și-nchide, zâmbind în visul său - Ochii i-s plini de lacrimi ce nu le înțelege, Cu buze-abia deschise îmi spune blânde șege. {EminescuOpIV 83} Îmi pare că e vară, că noaptea-i dulce brună, Că lanuri undoează
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
lacuri limpezi, rumene în a lor fire, De-a grădinilor de roze tăinuită oglindire, Și din curtea argintie zorile rîzînde ies; Haine verzi și transparente coprind membrele rozalbe Și în lac ele aruncă roze cu mânuțe albe, Netezind a lor sprâncene, dând din frunte părul des. Într-o dulce și umbroasă, viorie atmosferă, Se ridică dintre lunce, cu-a ei cupole de ceară Închegate ca din umbră verde și argint topit, Transparănd prin diamantoasă fină de paingăn pânză, Monastirea alb-a
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]