3,225 matches
-
temporală a jurnalului intim. Chestiunea cu adevărat tulburătoare - o chestiune „tehnică”, În fond - privește adâncimea pe care autorul o poate sonda. Destui dintre scriitori sunt conștienți că nu vor fi capabili să treacă dincolo de barajul iluziei și al unei previzibile subiectivități. Însă - o știm din numeroasele analize psihologice ale jurnalului intim - pactul sincerității nu constituie un impediment pentru scriitorul care Încearcă să se autoportretizeze. Mai mult, autoportretul este Întotdeauna un amestec de voință auto-descriptivă și expresivitate involuntară. Ceea ce autorul spune În
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
spațiului confesiv forjează liniile de forță ale autoportretului. Din perspectivă analitică, obstacolele sunt mai numeroase decât impulsurile creatoare. Teatrul intimității, jucat de către autor pe tot parcursul scrierii jurnalului, râvnește, totuși, la obiectivitate și la o cât mai puternică impersonalizare a subiectivității. Din nefericire, toate aceste atuuri ale jurnalului intim se transformă În contrarul lor. Capcane mentale, ele Îl Înarmează pe autor cu credința că nu poate greși. Prin urmare, orgoliul de primă instanță devine o sursă a impreciziei, a inexactității și
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
caz, de autoexpunere. El reordonează, după legi la fel de impenetrabile, fragmentele ce păreau să se disperseze permanent sau, În orice caz, să rămână simple segmente amorfe dintr-o improbabilă serie de lumi paralele. Or, talentul unifică miraculos particulele și senzațiile cărora subiectivitatea amenința să le dea un contur cu totul lipsit de claritate. Numai că acest autoportret prin ricoșeu este suma imperceptibilă a unui șir de imagini reflectate ale eului. Autoportretul direct și primitiv, propus de aproape toți autorii de jurnale intime
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
gen confesiv al cărui traseu poate fi descris ca linear, discontinuu și acut subiectiv. În ciuda presupusei lipse de obiectivitate, autoportretul se dovedește, la lectură (singura modalitate prin care poate fi descifrat) o construcție fundamental obiectivă. Aduse la lumină, trăsăturile de subiectivitate se metamorfozează instantaneu: din documente ale apărării, ele devin documente ale acuzării. Cu alte cuvinte, oricâtă subiectivitate, oricâtă lipsă de realism ar proba scriitorul atunci când Își face autoportretul, toate aceste elemente se obiectivează, contribuind, În răspăr uneori, fatal de cele mai multe
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
de obiectivitate, autoportretul se dovedește, la lectură (singura modalitate prin care poate fi descifrat) o construcție fundamental obiectivă. Aduse la lumină, trăsăturile de subiectivitate se metamorfozează instantaneu: din documente ale apărării, ele devin documente ale acuzării. Cu alte cuvinte, oricâtă subiectivitate, oricâtă lipsă de realism ar proba scriitorul atunci când Își face autoportretul, toate aceste elemente se obiectivează, contribuind, În răspăr uneori, fatal de cele mai multe ori, la conturarea portretului pe care scriitorul crede că Îl face. Șochează, de asemenea, singularitatea autoportretului literar
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
apanaj al eului, autoportretul pare forma cea mai legitimă dintre toate cele produse de imaginația scriitoricească. Nici descrierea, nici dialogul, nici portretul nu pot aduce În propria apărare argumentele de legitimare ale autoportretului. Din acest motiv, așezat la răspântia dintre subiectivitatea extremă a ficțiunii și obiectivitatea intrinsecă a eului creator, autobiografia poate decide În bună măsură, cu cele mai adecvate argumente, dacă un text aparține sau nu literaturii. Înseși modalitățile prin care el ia naștere depun mărturie pentru procesul, indescriptibil, de
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
Expresivitatea involuntară a autoportretului provine - după cum anticipam - tot din refuzul interpretării. Chiar dacă În final acel eu prin mine conține Întregul „program al imaginarului”, el ajunge să vorbească mai mult despre text, decât despre autor. Desprins de formidabila capcană a presiunii subiectivității, textul Își ordonează propria identitate, nemaiavând cu autorul său decât legătura discutabilă dintre materia primă și produsul finit. Când Roland Barthes Își refuză până și dreptul la lectură, el admite, autoportretizându-se, că a depășit limitele a ceea ce, obiectiv, el putea
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
schimbe și numele. Această permanentă, obstinată substituire a nuanțelor e tocmai ceea ce conferă autoportretului din jurnalul intim șansa existenței de sine stătătoare, Înlocuind, Încetul cu Încetul (Înlocuindu-le prin uitare!) părțile subiective ale discursului cu o relatare obiectivă, În care subiectivitățile autorului devin părți componente ale unei structuri mai ample, jurnalul intim Însuși se transformă Într-un uriaș autoportret al autorului. Ceea ce vede, simte, gândește și face scriitorul pierde calitatea de fapt individual, transformându-se Într-o realitate secundă, În care
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
foii de hârtie. Și chiar dincolo de ea: la banda magnetică sau video, ba chiar la scena pictată ori la compoziția plastică mai amplă. Firește, e greu să pui un semn al egalității Între creația umană (În latura ei de strictă subiectivitate) și jurnalul intim - oricât de pregnant ar fi În toate acestea simbolul confesiv. Însă va trebui să observăm, alături de Pierre-Marc de Biasi 3, că, departe de a fi doar un capăt de drum, carnetul și jurnalul intim sunt o oglindă
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
aproape magic. Un fel de cenzură transcendentă coborâtă În banalitatea vieții. Paradoxul jurnalului intim - unul din nenumăratele sale paradoxuri! - constă În faptul că, rămânând În sfera ficțiunii, reușește să nu fie un Ichroman, adică o banală formulă narativă din specia subiectivității. Și că, avid de realitate, construind efectul de real, nu e numai un document. El reușește să fie sinteza a două non-euri, străbătute de o obsesie comună: „Într-un decor nou continuă același act al aceleiași piese. Eu nu mai
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
de sine. Dialog prin ricoșeu Eul intrinsec, atât de caracteristic jurnalului intim, devine, În anumite Împrejurări, un eu extrinsec. Nemaiconfruntându-se cu sine, ci cu o lume, cu o rețea invizibilă de gânduri și imagini abstracte, el iese din zona subiectivității pure, Încercând un fel de dialog prin ricoșeu. E, desigur, multă inautenticitate În acest joc al autorului de jurnale. El refuză dreptul persoanei a III-a de a controla spațiul ideii, intrând Într-un dialog subminat de inechitatea repartizării rolurilor
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
dialog subminat de inechitatea repartizării rolurilor. Polarizarea nu se mai produce ca În cazul dialogului tradițional (eu/tu, eu/el, tu/el), ci se repliază Într-o zonă care se vrea a neutralității, dar care este, de fapt, a unei subiectivități falsificate. Din locutor, eul devine interlocutorul unei instanțe bănuită a fi simplă, dar care, În realitate, este dublă. Travestirea persoanei Întâi Într-un personaj caracterizat de ambiguitatea identității e trăsătura definitorie a trecerii ficțiunii În realitate. Trădându-și Însușirile inițiale
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
va fi cunoscut de persoanele implicate. Într-un sens mai general, legătura dintre realitate și ficțiune se rezolvă prin Însăși existența jurnalului intim: jurnalul se adaugă realității prin materialitatea sa, pe când realitatea se transformă În ficțiune, topindu-se sub influența subiectivității creatorului. Din acest du-te-vino, din această permanentă Încălcare de competențe rezultă enigma și, poate, chiar vitalitatea jurnalului intim. E greu de spus În ce măsură ficțiunea se metamorfozează În realitate, Într-un real de grad secund și În ce măsură realitatea se „ficționalizează”. Eșecurile
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
deduce prin strategiile inductive ale fiecărei lecturi. Așadar, pași insesizabili spre o poetică neconstrânsă de reguli și prejudecăți, nesupusă vreunui program. Poate doar aceluia de a găsi, În mulțimea de sensuri, potențialitatea literaturii așa cum ne-o ilustrează timpul, persoana și subiectivitatea: literaritatea vie, parafraza utopică a unei inexistente teorii, Întrevăzută, Însă, printre rândurile unui discurs insuficient articulat. Sens și lege Limbajul se Întrupează În creație de fiecare dată altfel. Ordonarea operei de artă, compoziția, urmează, la rândul ei, o altă cale
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
gesturi agile, În stare să cuprindă inflexibilitatea de adâncime a celui care scrie. Omul biografic Din această perspectivă, jurnalul intim nu mai reprezintă astăzi o surpriză. Nu reprezintă nici măcar o noutate. Poate doar nuanța introdusă odată cu noțiunile de intimitate și subiectivitate să fie contribuția vremurilor noi. La rândul lor, aceste necesare concepte s-au constituit pentru a Înlătura ambiguitatea: pentru a desface omonimia, imprecizia provocată de sensurile cuvântului jurnal: dar și pentru a spori confuzia bicefalei embleme. Jurnalul intim, ca nume
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
de a releva toate mișcările sufletului (omnes cogitationes), sau la Sfântul Athanasie, văzând În descrierea sufletului o armă În lupta spirituală, toți ating, Într-un fel sau altul, ideea de intimitate și, Într-o a doua instanță, pe aceea de subiectivitate. Epictet proiecta o triadă a mărturisirii, cea dintâi triadă a intimității și subiectivismului, cuprinzând actul gândirii (melètàn), al (trans)scrierii (graphéin) și al instruirii (gymnázein). Scrisul și meditația fac corp comun, intercondiționate de principiul mărturisirii ca formă de cunoaștere 4
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
Ion CodruDrăgușanu, rămase multă vreme În manuscris), el evoluează treptat pentru a ajunge, În veacul nostru, prin câteva incontestabile vârfuri: Liviu Rebreanu, Matei Caragiale, Radu Petrescu un gen literar pe deplin constituit. În veacul trecut, nota specifică de intimitate și subiectivitate o vor da trei lucrări: Notele intime ale lui C.A. Rosetti, Jurnalul lui Iacob Negruzzi și, deasupra tuturor, Însemnările zilnice ale lui Titu Maiorescu. Li se adaugă, În a doua parte a secolului, Petre Ispirescu. Însă adevăratul moment de
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
jurnalului la cel public, prin tipărire, n-ar fi fost posibilă fără modificarea, fără construirea de sine permanentă a eului. Prin publicare, jurnalul intim Își pierde una din caracteristici, intimitatea (bătaia scurtă a privirii și a gândului), dar nu și subiectivitatea. Pe de altă parte, având o dată și o istorie proprii, eul revine și nuanțează ceea ce ritmul confesiunii retezase și ocultase: expansiunea ființei. Dar și a expresivității acestei ființe. Intimitatea și subiectivitatea conotează, În proporții diferite, desuetul. Moliciunea romantică nu acoperă
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
scurtă a privirii și a gândului), dar nu și subiectivitatea. Pe de altă parte, având o dată și o istorie proprii, eul revine și nuanțează ceea ce ritmul confesiunii retezase și ocultase: expansiunea ființei. Dar și a expresivității acestei ființe. Intimitatea și subiectivitatea conotează, În proporții diferite, desuetul. Moliciunea romantică nu acoperă, Însă, decât un aspect al jurnalului. Părțile nevăzute, albul nescris al paginii se revendică unei alte tradiții: a interiorității și a tainicului, a secretului de primă instanță devenit, mai apoi, bun
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
continuitatea și logica textului. Și, oricât de perimată ar fi conotația termenului de intimitate, modernitatea sa rămâne intactă cel puțin Într-unul din aspecte. El sugerează dacă nu o soluție de interpretare, cel puțin una de lectură: dinspre interioritatea și subiectivitatea lumii scriitorului spre particularul obiectiv În care-l plasează complexele sale. Puneri În criză Dacă inițial intimitatea se definea În raport cu celălalt, dacă jurnalul aparținea exclusiv zonei invizibilului, păcat nemărturisit și de nepedepsit, cu trecerea vremii conștiința de sine a scriitorului
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
răsturnând prejudecăți, diminuând complexe. Jurnalul se substituie, adeseori, canapelei psihanalistului 15, loc al investigării unor profunzimi nici măcar bănuite. Reprezentarea spațială a eului, propusă de psihanaliză, a coborât autochestionarea În cele mai ascunse pliuri ale conștiinței. Existentul se subordonează subiectului și subiectivității, iar lumea se comprimă Într-o imagine. Eul, la rândul său, se recompune - după ce fusese pulverizat la contactul, cu exteriorul - printr-o dublă mișcare, articulându-se În doi timpi: În prima fază, Întrebarea adresată lumii Își pierde caracterul de interogație
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
nivelul său de aspirație nu-l depășește pe cel al propriului eu creator. Statisticile dovedesc că dacă există jurnale ale poeților, nu există jurnale ale experienței poetice 44. Poemul intră În categoria indescriptibilelor, dincolo de experiența comună - chiar și aceea a subiectivității - și dincolo de confruntarea cu timpul. Există, În schimb, jurnalele unor cărți (ale unor romane), de la Journal des Faux Monnayeurs, al lui Gide, până la Die Entstehung des Doktor Faustus, al lui Thomas Mann ori cele deja menționate ale lui Radu Petrescu
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
jurnalul intim rezistă doar prin forța autopropulsorie a unui eu care-și domină (sau ambiționează să-și domine) discursul, lansând și invitația la distincție: Între creație și delir 50. Altminteri, confesiunea se compromite prin indistincție, prin repetabilitate și prin mecanizarea subiectivității. Strălucirea ei provine din aparența de virtuozitate, din sfidarea memoriei, din impresia de altceva pe fundalul unui mereu același. Eul nu trebuie să oglindească. Eul trebuie să se oglindească. Eul rămâne, și În jurnalul intim, ca În orice scriere la
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
Jurnalul distorsionează relația existentă anterior dintre scriitor și cititor, dar și pe aceea dintre autor și textul său: lucrurile spuse nu sunt fictive, iar cel ce vorbește se Înfățișează fără mască 54. De-mascarea este prima operație a trecerii de la subiectivitate la obiectivitate, adică de la literatură la jurnalul intim. Distanța impusă de către cititor se anulează odată cu cea dintâi notație de jurnal. Scrierea acestuia inversează până și tipul de relații Întreținute de scriitor și cititor, deturnând Însăși semnificația de adâncime a subiectivității
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
subiectivitate la obiectivitate, adică de la literatură la jurnalul intim. Distanța impusă de către cititor se anulează odată cu cea dintâi notație de jurnal. Scrierea acestuia inversează până și tipul de relații Întreținute de scriitor și cititor, deturnând Însăși semnificația de adâncime a subiectivității. Jurnalul intim nu dă răspunsuri, chiar dacă satisface multe curiozități. El stabilește un anumit protocol al Întrebărilor. Dă relații despre locul unde se găsesc răspunsuri la Întrebări. Și Întrebări la răspunsuri. Mai mult, jurnalul determină și genul de Întrebări pe care
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]