8,709 matches
-
mă alunga. Un om s-apleacă peste margine) (Blaga, 2010 : 109) Îl n'y a plus d'appel pour m'étourdir, ni de chemin qu'il me tarde de parcourir. (Un homme se penche) (Stolojan, 1992 : 33) Spini azvârl de pe țărm în lac, cu ei în cercuri mă desfac. (Heraclit lângă lac) (Blaga, 2010 : 113) Leș épines que je lance à partir du rivage m'encerclent et leș ondes défont mon image. (Héraclite au bord du lac) (Stolojan, 1992 : 39) Clopote
[Corola-publishinghouse/Science/1467_a_2765]
-
difficultés de traduction causés par la prosodie des poèmes. Leș rimes șont passagères dans ce recueil ; la mesure est, en général, irrégulière. L'effort des traducteurs de recréer leș rimes inattendues du texte source est parfois méritoire : Spini azvârl de pe țărm în lac cu ei în cercuri mă desfac. (Heraclit lângă lac) (Blaga, 2010 : 113) Dans le lac je jette des épines, dans leurs cercles, défait, je me devine. (Héraclite au bord du lac) (Pop-Curșeu, 2003 : 65) Je lance dans le
[Corola-publishinghouse/Science/1467_a_2765]
-
Ca urmare a unui proces de aculturație de proporții s-a constituit un vast complex cultural (de civilizație), Sântana de Mureș-Cerneahov. Aria de răspândire a noii culturi (civilizații) era foarte întinsă: limita de sud o constituia Dunărea de Jos și țărmul Mării Negre; spre est se întindea până pe cursul inferior al Niprului, apoi aria culturală se îndrepta spre nord-est și includea bazinele Niprului mijlociu și Donețul superior. Limita sa de nord era situată pe râurile Sejm și Desna, în zona orașului Kiev
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
fost mare ca exemplu, doar prin Marsilia a pătruns creștinismul în Galia. Prin urmare, tot creștinismul balcanic, înainte de Constantin (306-337), va fi legat de coastele Mării Negre, de stațiile marilor drumuri imperiale, de existența unor sinagogi evreiești. Creștinismul este legat de țărmul sudic, răsăritean și nordic al Pontului. Prin răspândirea în cetățile pontice și prin ceea ce a plecat din aceste centre, mult mai mult decât prin propagandele misionare și influențe oficiale puțin cunoscute din vremea constantiniană, s-a ajuns la difuziunea noii
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
precum Nichita, Inna, Rhima. Alte comunități ortodoxe se aflau în Muntenia, în zona râului Musaeos (Buzău): se găseau aici biserici în "sate" și "orașe", unde slujeau preoți ca Sansalas, Guthicas și Sf. Sava. Un alt nucleu se afla în apropierea țărmurilor Dunării de Jos-menționăm martirii: pr. Bathusios, pr. Vercas, eremitul Argyla-moaștele lor au fost adunate de regina Gaatha, creștină dreptcredincioasă. Prin urmare, prezența unor comunități creștine ortodoxe, în spațiul nord-dunărean, în secolul al IV-lea, este o realitate. După ce vizigoții au
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Fr. Dvornik). Au dispărut formele superioare de organizare bisericească, a încetat sistemul urban și episcopal, au fost întrerupte legăturile canonice cu Roma și Constantinopol, a avut loc slavizarea aproape completă a unor regiuni, dar au supraviețuit grupuri (nuclee) creștine pe țărmul pontic și adriatic, chiar în interiorul peninsulei, aceasta a fost o realitate, fundamentul reorganizării structurii bisericești în momentul reconquistei bizantine (secolele IX-XI). Au fost nuclee "neoficiale" (în catacombe) de iradiere a creștinismului printre slavi și apoi bulgari, populații păgâne. Existența unor
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
din ramura răsăriteană a populațiilor germanice, împreună cu gepizii, vandalii, burgunzii, rugii. Autorii antici, Strabon, Pliniu cel Bătrân, Tacit, Ptolemeu, îi menționează, în secolele IV a. H.-II p. H., sub nume diferite, Gutones sau Gotones, într-o regiune situată pe țărmul de sud al Mării Baltice. Începând din secolul III d. H., goții sunt numiți de autorii latini, Gothi, iar de cei greci (bizantini), Gothoi. Populația gotică, aflată pe țărmul sudic al Mării Baltice, a început să înainteze treptat spre regiunile de la Marea Neagră
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
H., sub nume diferite, Gutones sau Gotones, într-o regiune situată pe țărmul de sud al Mării Baltice. Începând din secolul III d. H., goții sunt numiți de autorii latini, Gothi, iar de cei greci (bizantini), Gothoi. Populația gotică, aflată pe țărmul sudic al Mării Baltice, a început să înainteze treptat spre regiunile de la Marea Neagră și Dunărea de Jos, iar apoi spre teritoriile întinse ale Imperiului roman, până ce își vor încheia istoria, ostrogoții în Italia (secolul VI) și vizigoții în Spania (secolul VIII
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în masa populațiilor romanice au dus la dispariția lor treptată de pe harta Europei. Istoria goților ar putea fi împărțită în trei mari perioade: 1. Cuprinde istoria goților de la începuturi (secolul IV a. H.) și până la părăsirea ținuturilor din nordul Europei, țărmul de sud al Mării Baltice, când se produce migrația lor spre sud, în a doua jumătate a secolului II d. H. 2. Acoperă epoca migrației lor, a deplasărilor lor succesive spre sud și sud-est și așezarea temporară în regiunile dintre Carpați
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
III-lea, goții s-au pus din nou în mișcare pentru cucerirea de noi teritorii-ei au organizat noi raiduri în regiunile învecinate ale Imperiului roman. În est, ei au ocupat mai întâi bazinul Niprului, transformat în bază de pornire spre țărmurile Mării Negre și Mării de Azov. Pornind de-aici, ei au pus stăpânire pe întinse teritorii aflate la est de Nipru, ajungând până în bazinul Donețului. O altă direcție de înaintare a goților a fost spre sud și sud-est, de-a lungul
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Muntenia la Șirna (Prahova), în Transilvania, așezarea și cimitirul de la Brateiu (Sibiu). Astfel, se poate susține că năvala hunică (375-454) a fost doar un episod trecător, populația locală și-a continuat existența în această zonă. 21 Gepizii Goții rămași pe țărmul sudic al Mării Baltice, în regiunea vărsării Vistulei, după plecarea unei părți a lor spre est și sud, au evoluat ca un grup etnic distinct, sub numele de gepizi. După ce goții au plecat, pe la mijlocul secolului al III-lea, s-au pus
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
gepizii, iar direcția inițială a deplasării lor era identică cu aceea a goților. Între cele două ramuri ale goților s-a produs o ciocnire, în urma căreia gepizii au fost înfrânți. Aflați în căutarea unei noi patrii, după ce-au părăsit țărmul Balticei, gepizii s-au stabilit în apropierea Daciei, în regiunile de nord-vest, dar goții s-au opus cu armele și gepizii au pierdut lupta. După înfrângere, gepizii s-au retras (stabilit) pe versantul Carpaților nordici, unde anterior locuiseră costobocii sau
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
au adus trupe numeroase, iar armata bizantină a trecut în nordul Dunării. La începutul domniei lui Justinian (527-565), generalii Baudarius și Iustinus poartă lupte cu slavii și "hunii" (avarii) care se așezaseră nu demult în nordul Dunării, "nu departe de țărm". Astfel, în anul 530, generalul bizantin Chilbudios duce lupte cu slavii (sclavinii) timp de trei ani, dar, în 533, el este ucis într-o acțiune militară, încât "barbarii puteau trece fluviul nestingheriți" (Procopius). Incursiunile slavilor izolați sau aliați cu alte
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
secolului al VI-lea, nu este atestată arheologic. Numai în jurul lui 550, izvoarele scrise bizantine vorbesc despre o așezare reală a slavilor în nordul Dunării de Jos. Astfel, Procopius specifică că "sclavinii își au sălașurile dincolo de Dunăre, nu departe de țărm".4 Dar precizări importante în legătură cu prezența reală a slavilor în regiunile carpato-dunărene au adus cercetările arheologice. Vestigiile slave arhaice, alcătuite din ceramică, unelte, obiecte de îmbrăcăminte și podoabă au putut fi separate de cele autohtone-de cele mai multe ori fiind descoperite împreună
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
să fi pătruns și înainte de secolul al VI-lea, însă, în grupuri mari, organizate, ei pătrund abia în acest secol, în vremea lui Justin I (518-527). Deja, în vremea lui Justinian, ei erau instalați în câmpia munteană, nu departe de țărmurile Dunării (Procopius). Trebuie să subliniem că neamurilr (triburile) slave nu s-au limitat la ocuparea părții de câmpie a teritoriilor românești, ci s-au întins și în regiunea deluroasă-deal, ca și podgorie, sunt cuvinte slave-și în cea de munte
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
sub Imperiu, chiar dacă are un stăpân barbar, dar "Romania" nu este decât teritoriul care nici nu mai face parte din Imperiu, dar nici nu aparține unui rege barbar. La fel stăteau lucrurile pentru românii din Pind și pentru "romanii" de pe țărmul adriatic.3 Istoricul problemei În legătură cu originea românilor, ca popor, cu locul lor de formare, s-a născut o controversă amplă care a continuat multă vreme. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, în 1781-1782, Fr. J. Sulzer lansa teoria imigraționistă, care
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
provinciei.3 Pe teritoriul Dobrogei, între Dunăre și Mare, se constată o aglomerare de așezări, distribuite de-a lungul Văii Carasu, între Cernavodă și Constanța. Apoi, grupări (aglomerări) de sate și orașe (cetăți) pe malul drept al Dunării și pe țărmul Mării, între Tomis și regiunea Cadrilaterului (sudul provinciei). În platoul (podișul) dobrogean, aflat în partea de mijloc a regiunii, așezările sunt mai rare în perioada aceasta. Pe teritoriul Munteniei, între Dunăre și Olt, situația demografică este asemănătoare cu cea din
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
din Dobrogea: biserica Sf. Atanasie din Niculițel (jud. Tulcea), în SCIV, 4, 1977, p. 531-552; N. Grămadă, Vicina. Izvoare cartografice, originea numelui, identificarea orașului, în rev. Codrul Cosminului, Cernăuți, I, 1924, p. 435-459; Petre Ș. Năsturel, Așezarea orașului Vicina și țărmul de apus al Mării Negre în lumina unui portulan grec, în SCIV, 1957, nr. 1-4, p. 295-305; Petre Diaconu, Despre localizarea Vicinei, în Pontica, 3, 1970, p. 275-295; C. C. Giurescu, Localizarea Vicinei și importanța acestui oraș pentru spațiul carpato-dunărean, în Peuce
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
desființarea Bulgariei ca stat, în 1018, teritoriile sud-dunărene au devenit, în mod durabil, provincii bizantine, iar vecinătatea lor a înrâurit considerabil ținuturile din stânga Dunării. În aceeași vreme, la începutul secolului al XI-lea, Bizanțul și-a impus controlul și pe țărmul nord-pontic și, în 1016, a declanșat o puternică expediție navală împotriva statului chazar. Influența Bizanțului în nordul Dunării devenise un fapt real încă din a doua jumătate a secolului al X-lea, înainte de sfârșitul războiului cu bulgarii. Aceștia, deși au
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
neliniște creșterea puterii statului bulgar apusean și viza anihilarea și distrugerea lui. Sursele narative arată că țaratul lui Samuel și-a extins autoritatea și la nord de Haemus până la Dunăre, în zona Vidinului, iar spre răsărit îngloba o parte a țărmului pontic, precum și vechea capitală Preslav, practic, statul bulgar își refăcuse hotarele. Se presupune că Dorostolon, principala fortificație de pe malul drept al Dunării, ocupat de bizantini în 971, a rămas în mâinile lor, ceea ce a asigurat controlul nestingherit al fluviului prin intermediul
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
de pace între bizantini și pecenegi. Tratatul a fost negociat de generalul bizantin Kekaumenos, care, în 1043, era comandantul orașelor și teritoriilor de la Dunăre. El a atacat trupele ruse trimise de Iaroslav, care, în drum spre Constantinopol, au debarcat pe țărmul de apus al Mării Negre, după care a angajat lupte cu pecenegii la Dunărea de Jos.15 În urma neînțelegerilor dintre cele două căpetenii pecenege, Tyrach și Kegenes, acesta a trecut în sudul Dunării cu cei 20.000 de supuși ai săi
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Urmașul său, fiul său minor, Căliman Asan I (1241-1246), a fost ucis într-o conspirație, iar fratele său, Mihai Asan II (1246-1256) a avut aceeași soartă. În acești ani grei, statul Asăneștilor a suferit pierderi teritoriale, Tracia, regiunea Munților Rodopi, țărmul egeean, aproape întreaga Macedonie, Albania și ținuturile din nord-vest. După Mihail Asan, a urcat pe tron vărul său, Căliman II Asan (1256-1257), care, în scurt timp, a fost detronat și ucis. Prin moartea acestuia, în 1257, se stingea linia masculină
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
a secolului al XI-lea. La sfârșitul acestei perioade, sub presiunea cumanilor, ei se divizează în două grupuri etnice principale: primul, cunoscut sub numele de selgiucizi, se îndreaptă spre sud, iar al doilea se deplasează spre apus, de-a lungul țărmului nord-pontic. Între cele 24 de clanuri ale uzilor sunt menționați și bechanag-ii, ceea ce sugerează că la uniunea tribală a uzilor au fost atașate (subordonate) și cete de pecenegi. Până la mijlocul secolului al XI-lea, ramura apuseană a uzilor luase în
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Caucazului, mongolii au înfruntat coaliția alcătuită din alani și cumani, pe care, după ce au destrămat-o prin mijloace diplomatice, au înfrânt separat cele două populații. Din Caucaz, mongolii s-au îndreptat spre Crimeea, unde au jefuit Sudek, port prosper pe țărmul pontic, pe drumul de comercializare a mărfurilor din răsăritul Europei spre Levant. Încălcând teritoriile de la nordul Mării Negre ce aparțineau cumanilor, aceștia nu au îndrăznit să se opună singuri mongolilor și au cerut ajutorul cnejilor ruși. În ciuda divergențelor anterioare dintre ei
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
a oastei lor, în frunte cu Batu, a cucerit Buda, aflată pe malul drept, și apoi a cucerit restul teritoriului ungar din dreapta Dunării. Un corp mongol sub comanda lui Kadan a acționat în sudul regatului, în Croația, și apoi pe țărmul Adriaticei, în Dalmația, în urmărirea regelui Bela, pe care au încercat să-l captureze.18 După victoria de la Mohi și ocuparea teritoriilor ungare de la est de Dunăre, căpeteniile mongole au trecut la împărțirea lor, în intenția de a rămâne acolo
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]