3,167 matches
-
descendenții săi cei mai capabili Eugène Rougon și Aristide Saccard. Confruntarea real/ireal creează o permanentă atmosferă de spectacol, consemnata în La Curée: baluri costumate, personaje deghizate, spații organizate că scena. Astfel, reprezentarea La Blonde Vénus este o punere în abis care prefigurează carieră curtezanei în Nana. Concluzia este că limitele între cele două universuri sunt destul de vagi: "Ce monde de théâtre prolongeait le monde réel, dans une farce grave" [Nana, p.147]. Zola pătrunde în culisele actrițelor de meserie și
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
pe interiorul său, pe care il disimulează cu mare grijă, ca o adevarată actrița. Artist fiind "acela care-și are centrul în sine însuși" (Fr.Schlegel), Pariziana corespunde acestei definiții. Această ipostază însă nu descinde în cazul personajului nostru în abisurile interioare, ale autoanalizei și căutării propriei densități. André Mariolle face o constatare amară, rezumând că acest joc nu le servește la nimic Parizienelor: "Je joue leur jeu, aussi bien qu'elles, mieux qu'elles peut-être, et ça me sert pour
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
român moderne, et qui, sans ardeur, sans entraînements, semblent combiner des caprices d'enfants gâtés avec des sécheresses de vieux sceptiques" [Maupassant, Notre cœur, p.59-60]. 143 Personajele din prim-planul românului La Curée Saccard, Renée și Maxime, puse în abis, "interpretează figuri mitologice" [Sarbu, 2004, p.118] ale scenariului incestului. 144 "Îl devint le peintre chéri de la Parisienne et des Parisiennes, l'interprète le plus adroit et le plus ingénieux de leur grace, de leur tournure, de leur nature. En
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
de multe ori, cărțile însele nu sunt prezentate în detaliu, ci mai degrabă „date”, considerate cunoscute; întotdeauna, centrul de greutate al paginilor mele este analiza contextelor, nu a textelor; eu nu practic o lectură preponderent intensivă, o hermeneutică în căutarea abisului textual - lucrările de ideologie politică și culturală nici nu se pretează la asemenea abordări, fiind de regulă explicite, nu încifrate -, ci o lectură contextuală, extensivă și relațională, uneori cognitiv disonantă, interesată de Zeitgeist, de spiritul public. Pe scurt, este lectura
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
dialogului, grație talk-show-urilor, al căror vârf de popularitate poate fi datat între sfârșitul anilor ’90 și 2000-2001, într-o perioadă în care viața politică mai prezenta suficient dinamism pentru a trezi interes și putea fi discutată de oricine, ca fotbalul, abisurile psihologiei sociale și misterele universului. (Doar emisiunile dedicate „Dosariadei” din vara 2006 - etapă necesară, deși întârziată cu jumătate de generație, a despărțirii de trecut - au regăsit aceleași cote de audiență, aceeași amplitudine, angajând la fel de masiv și pasionat societatea, grație numeroaselor
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
nord-americane contemporane. Pentru Bloom, aceste fundamente sunt de recentă sorginte europeană, iar figura centrală a transplantului transatlantic este Nietzsche, fondatorul relativismului valoric, care ne îndeamnă să mergem „dincolo de bine și de rău”, proclamă moartea lui Dumnezeu, ne împinge într-un abis nihilist și antidemocratic. Faptul că Nietzsche este mai popular la Stânga decât la Dreapta nu trebuie să ne înșele; nici fascinația unor egalitariști pentru creatorul „supraomului”. Refăcând „filiera germană” - în care evreii germani refugiați în Statele Unite au jucat un rol esențial
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
din Opera de trei parale a lui Brecht), Bloom ironizează aspru hibridul amintit: „Starurile noastre cântă un cântec pe care nu-l înțeleg, tradus după originalul german” ai căror textieri sunt Nietzsche și Heidegger. Hibridul nihilism „euroatlantic” - „un nihilism fără abis” - ratează mai ales din cauza absenței unor trăsături indispensabile ale receptorului, în primul rând lipsa dimensiunii tragice: „Pe fermecatul tărâm american sentimentul tragicului nu-și prea află locul”. Tocqueville însuși observase acest lucru, încă din anii 1830. Ironia istoriei face ca
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
ați hrănit lupii/ nu uitați/ triumful poate fi pretutindeni”. Tot așa, Epoca noastră ori Astrul camuflajului, din volumul Transparență cu Pietà (1997), sunt reprezentative pentru întreaga creație a autorului. SCRIERI: Căile șoimului, pref. Constantin Ciopraga, București, 1990; Cearcăn, București, 1991; Abisul mâinilor, Iași, 1994; Coloana oficială, București, 1994; Zidul din turn, postfață Alexandru Paleologu, Iași, 1996; Peisaj confiscat, Timișoara, 1997; Transparență cu Pietà, București, 1997; Capodopera cinematografică, București, 1999; Crinul regal, București, 1999; Zilele fluxului, Ploiești, 2000; Intervalul răbdării, Cluj-Napoca, 2002
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290556_a_291885]
-
timp de cincisprezece ani, apoi de literatură și civilizație franceză la o școală de interpreți din Zürich, între 1978 și 1990 funcționând ca lector de limba și literatura română la Universitatea de aici. Se stabilește la Lugano. Eseul Eminescu și abisul ontologic, apărut într-o primă ediție la Aarhus (Danemarca) în 1988, apoi în țară, în 1994, se înscrie în rândul puțin numeroaselor cercetări hermeneutice ale operei eminesciene. Autoarea încearcă o abordare a „neantului” introdus de Mihai Eminescu în literele românești
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288627_a_289956]
-
temeiul discursului despre poetul aflat sub semnul conștiinței morții încă din prima tinerețe, când dispare „iubita din Ipotești”, eveniment ce catalizează experiențele concrete ale existenței eminesciene. Instrumentele hermeneutice folosite de autoare în drumurile concentrice către „adevărul care se deschide” în abisul eminescian sunt, pe lângă cele dominante, heideggeriene, câteva concepte ale criticii franceze (J. Fourastié, Jean-François Lyotard, M. Clavel), dar și ale lui Adrian Marino, citat pe alocuri. Un cerc explicativ încadrează marea temă a naturii la Eminescu, poetica fiind descrisă ca
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288627_a_289956]
-
cazul acesta, frumusețea formală -, pentru a releva „latența mitică” a cuvintelor, valoarea lor de simbol (în care semnificatul este deci transcendent, inexplicabil și indefinibil). Nu de puține ori autoarea își mărturisește stupoarea în fața „profunzimilor care-i scapă”, atunci când vorbește de „abisul” eminescian. Luceafărul este descris ca un complex mitic, sinteză specifică între Hyperion, Zburătorul, Narcis și Orfeu, totul concordat cu mitologia eminesciană personală, prin „mutații libere”, bunăoară prin proiecția poetului în „tânărul voievod”, pe care autoarea o consideră ca regresiune până la
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288627_a_289956]
-
referință necesară” a gândirii sale, stadiu permanent și temelie a comprehensiunii lui. Prin curajul apropierii lui Eminescu de cele mai diverse concepții, P.-M. dă un nou impuls cercetării eminescologice. SCRIERI: Existence poétique de Bacovia, Winterthur (Elveția), 1958; Eminescu și abisul ontologic, pref. N. Steinhardt, Aarhus (Danemarca), 1988; ed. București, 1994; Jurnal hermeneutic, pref. George Vulturescu, Cluj-Napoca, 1997. Repere bibliografice: Ioan Pintea, Eminescu sau Despre comuniunea contrariilor, VR, 1990, 3; Gabriel Stănescu, „Eminescu și abisul ontologic”, VR, 1990, 4; Constantin Trandafir
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288627_a_289956]
-
Bacovia, Winterthur (Elveția), 1958; Eminescu și abisul ontologic, pref. N. Steinhardt, Aarhus (Danemarca), 1988; ed. București, 1994; Jurnal hermeneutic, pref. George Vulturescu, Cluj-Napoca, 1997. Repere bibliografice: Ioan Pintea, Eminescu sau Despre comuniunea contrariilor, VR, 1990, 3; Gabriel Stănescu, „Eminescu și abisul ontologic”, VR, 1990, 4; Constantin Trandafir, Hermeneutică eminesciană, ALA, 2000, 500; Manolescu, Enciclopedia, 552-553. E.M.
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288627_a_289956]
-
la „avertismente” veninoase gen „Tu ai viitorul în față, vrei să-ți strici dosarul cu fata asta ? !...”. Pentru că Nelu își bate joc de „povețele” ei, îi șuieră, în culmea furiei, desfigurată : „Îți fac raport !”. Întrezărim, pentru o fracțiune de secundă, abisul de ticăloșie al turnătoriei în comunism. Dar tonul fundamental al Probei de microfon nu este unul politic critic. Daneliuc are inteligența artistică să contrazică sistemul prin înfățișarea unei normalități mărunte, amuzantă, apolitică și „amorală”. „Revolta” lui Nelu față de sistem s-
Filmul surd în România mută: politică și propagandă în filmul românesc de ficţiune (1912‑1989) by Cristian Tudor Popescu () [Corola-publishinghouse/Science/599_a_1324]
-
cu minimum de cheltuieli” încurajează viciul proprietății lăsând masa poporului la mâna speculanților, a bursei și monopolurilor, conducând în final la formarea proletariatului. Muncitorul care nu are alt mijloc decât munca brațelor sale ajunge „să se arunce din disperare spre abisul socialist anarhist” cauza marilor frământări sociale ce au zguduit secolul XIX și XX. Ofensiva industrială face ca întreprinzătorii particulari și micile afaceri să cadă sub iureșul marilor concerne și trusturi financiar bancare. Aceste structuri (în fapt societăți de exploatare) prin
Nicolae C. Paulescu între știința vieții și metafizica existenței by VALERIU LUPU () [Corola-publishinghouse/Science/91893_a_92858]
-
totuna cu ceea ce se află deasupra, generând împreună miracolului Unului"72. Pentru autorul Jocului secund, "cauza eficientă" a operei este "eul pur", actul de percepție, prin care gândirea se vede, de fapt, pe șine, în propria-i lumină. Din acest abis insondabil, spune Valéry, în jurul acestei: "Ființe fără chip, fără origine, la care se raportează orice tentativă de a construi un cosmos"73, care este gândirea pentru ea însăși, atunci când el, poetul, este atent, se ivește pe neașteptate formă seminala, din
[Corola-publishinghouse/Science/84958_a_85743]
-
un tot unic) - spațiul multiplicității virtuale de fuziune, fondul nostru de existență, situat dincolo de "tronul occidental", localizat în vest, în care soarele își încheie călătoria pe bolta cerească și se stinge, "moare" (pentru a răsari apoi din nou în est), abisul oceanic, - adica tărâmul de "dincolo", invizibil, domeniul întunericului și, deci, al virtualului, pe care doar artistul, printr-o grație divină, îl poate percepe. Polul Sud - pe axa nord / sud - reprezintă nadirul, deci lumea sublunara, materială pe care doctrina "poeziei pure
[Corola-publishinghouse/Science/84958_a_85743]
-
Ar percepe toate lucrurile în puritatea lor originală [s.n.], la fel și formele, culorile și sunetele lumii materiale, precum și cele mai subtile mișcări ale vietii interioare 43. Și, într-adevăr, nu numai că filozoful francez atribuie artei capacitatea de depăși abisul ce separă cunoașterea noastră și durata, i.e. absolutul, dar chiar vede în arta un exemplu al depășirii, ca și cum practică artistului a rezolvat deja, fără ca acesta să știe însă cum, aceasta dificultate: Astfel, fie că este pictură, sculptură, poezie sau muzică
[Corola-publishinghouse/Science/84958_a_85743]
-
trupești și sufletești ale neamului din care s-a născut. Iar dacă cineva se silește să iasă, acela cade în haos" (Mehedinți, 2002, p. 43). În imaginarul politic al interbelicului, etnicitatea este principiul ordonator al universului uman, nomos-ul construit deasupra abisului ca scut împotriva terorii (Berger, 1967). Nesocotirea fatalității etnice, strădania în contra naturii de a ieși de sub determinația etnicității, presupune un flirt periculos cu anomia existențială, o plonjare în abis. Umanitatea însăși, calitatea de a fi om, este condiționată de trăirea
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
interbelicului, etnicitatea este principiul ordonator al universului uman, nomos-ul construit deasupra abisului ca scut împotriva terorii (Berger, 1967). Nesocotirea fatalității etnice, strădania în contra naturii de a ieși de sub determinația etnicității, presupune un flirt periculos cu anomia existențială, o plonjare în abis. Umanitatea însăși, calitatea de a fi om, este condiționată de trăirea întru și pentru neam: "Ca să fii om, trebuie [...] să faci parte dintr-un neam și să perfecționezi în tine tocmai caracterele națiunii în care ai răsărit" (Mehedinți, 2002, p.
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
rostul cunoașterii și al înțelegerii de sine. Este un alt model ideal decât cel al Beatricei, care asigura numai calea de înălțare spre transcendență. Ca ferment al cunoașterii de sine, femeia garantează în schimb accederea în profunzimile umanului, a transcenderii abisului interior, sentiment care nu este lipsit de fiorii unei sfinte spaime. Suntem departe de seninătatea înălțătoare a prototipul donnei angelicata, Preasfânta Fecioară și de extazul contemplativ. Ceea trimite spre o ipostază perenă a idealului feminin, dincolo de timp și spațiu, tot
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
ambivalentă față de femeie, un fel de polarizare a locului pe care trebuia să îl ocupe: fie în adâncurile cele mai tenebroase, fie pe un soclu, de pe care să fie adulată. „Dacă tradiția misogină a gândirii medievale poziționa femeile într-un abis, convențiile dragostei curtenești, ca și cele ale cultului Fecioarei Maria, au fost mereu privite ca dăruindu-le un loc elevat, pe un piedestal, însă, percepându le mereu într-o atitudine pasivă, le-a limitat la simplul rol de obiecte frumoase
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
cele mai pătimașe și mai neliniștite doamne din societatea de astăzi.” 235 Giovanni Boccaccio are meritul de a introduce pentru prima oară analiza psihologică 236, un personaj feminin cu preocupări de cercetare a propriilor trăiri 237, a celor mai intime abisuri sufletești, și care mai are și preocupări intelectuale, așternând pe hârtie tot ceea ce constituia până atunci o interdicție - mărturisirea unei iubiri în afara căsătoriei. Autorul este un fin cunoscător al femeii, al dramei ei domestice, al moravurilor epocii sale și proclamă
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
sensul cunoscut al termenului. Tragediile descriau împotrivirile destinului, care îi aducea pe cei nobili în poziții mai mult decât umilitoare. Poemul chaucerian trebuia să fie „o tragedie a dragostei”960, eroul urmând să cadă din pasionalitatea cea mai intensă în abisul suferinței și al deznădejdii pricinuite de trădarea femeii iubite. „Povestea lui Troilus, dacă este o tragedie, reprezintă, în același timp, o tragedie a destinului și o tragedie a personajului. Poate fi amândouă în același timp deoarece pentru Chaucer natura înseamnă
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
este total diferită de cea a strămoșilor noștri. în Antichitate, grecii au împărțit pământul în trei continente: Europa, Asia și Libia. În Evul Mediu se credea ca pământul este plat și cine ajunge la marginea sa se va prăbuși în abis, teorie total greșită și infirmată prin descoperirea Noilor Indii de către Cristofor Columb. Secolele al XVI-lea și al XVII-lea scot umanitatea din somnul în care o cufundase Evul Mediu, iar Renașterea oferă o nouă perspectivă asupra vieții. Sub patronajul
SOCIETATEA EUROPEANĂ ÎN MEMORIILE APOCRIFE DIN „MARELE SECOL” by Andreea-Irina Chirculescu [Corola-publishinghouse/Science/695_a_1457]