3,039 matches
-
Urmatecu își păstrează un nivel de trai îndestulător, primind la masă în fiecare seară rudele sărace față de care simte un profund dispreț și întreținând relații adultere cu mai multe femei printre care și Jurubița, cumnata sa. Destinatara viitoare a averii arhivarului este fiica lui, Amelica, o ființă rea și mediocră, roasă de invidie și pasionată doar de treburile gospodărești. Sosit la București după ce urmase studii la Viena, tânărul Barbu B. Barbu (alintat Bubi), fiul baronului, este sedus de Jurubița, necunoscând trecutul
Sfârșit de veac în București () [Corola-website/Science/333896_a_335225]
-
gospodărești. Sosit la București după ce urmase studii la Viena, tânărul Barbu B. Barbu (alintat Bubi), fiul baronului, este sedus de Jurubița, necunoscând trecutul promiscuu al acesteia. Femeia se distanțează de Urmatecu și începe să-l denigreze, dezvăluindu-i tânărului că arhivarul îl înșeală de ani de zile pe baron, lucru confirmat de Ioachim Dorodan. Crezând că își poate scăpa tatăl de influența nefastă a omului său de încredere, tânărul Bubi obține acceptul baronului pentru înființarea unei fabrici de oglinzi, iar capitalul
Sfârșit de veac în București () [Corola-website/Science/333896_a_335225]
-
convinge pe boier să demoleze casa în care locuia bătrânul și să-l mute pe acesta la una din moșiile de la țară. Încăpățânat, Dorodan încearcă să intervină fără succes la baron și la Bubi și apoi se duce acasă la arhivar, dar este mușcat mortal de un câine al acestuia. Ca urmare a lipsei de bani pentru a plăti ratele la împrumutul contractat de boierul Barbu, moșia Bălășoieni este scoasă la licitație publică și cumpărată de Urmatecu, după ce valoarea ei fusese
Sfârșit de veac în București () [Corola-website/Science/333896_a_335225]
-
al acestuia. Ca urmare a lipsei de bani pentru a plăti ratele la împrumutul contractat de boierul Barbu, moșia Bălășoieni este scoasă la licitație publică și cumpărată de Urmatecu, după ce valoarea ei fusese subevaluată de portărelul Manolache Târcă, finul cumpărătorului. Arhivarul își ipotechează propria casă și se împrumută de la zaraful Lefter pentru a restitui datoria către Ivanciu și caretașul Friț. Cam prin aceeași perioadă, baronul Barbu este convins să accepte postul de ministru al justiției în noul guvern conservator instalat în
Sfârșit de veac în București () [Corola-website/Science/333896_a_335225]
-
de ziaristul Potamiani, precum și a denunțului lui Ivanciu (instigat de Jurubița), evidențiază falsul în acte realizat de Manolache Târcă, amenințând să-l trimită la închisoare pe Urmatecu. Încercările de corupere a procurorului eșuează, iar, la sfatul avocatului State Iacomin, fostul arhivar îl convinge pe baronul muribund să semneze o rezoluție ministerială de încetare a anchetei pe motiv că justiția se pronunțase deja în acel caz prin însăși sentința judecătorească de adjudecare, iar "„justiția nu se înșală niciodată”". Slăbit de boală, Barbu
Sfârșit de veac în București () [Corola-website/Science/333896_a_335225]
-
o fatalitate previzibilă și implacabilă. Subiectul concret îl reprezintă progresul material rapid al lui Iancu Urmatecu și declinul social al baronilor Barbu. Continuator al unor personaje precum Dinu Păturică, Tănase Scatiu, Lică Trubadurul, Gore Pirgu, Tănase Vasilescu-Lumânăraru sau Stănică Rațiu, arhivarul Iancu Urmatecu este un tip caracteristic de parvenit, reprezentându-l pe arivistul modern care se îmbogățește pe urma vechii boierimi scăpătate, al cărei loc îl preia în prim-planul vieții publice. El este „un arivist de nuanță specific bucureșteană, tipul
Sfârșit de veac în București () [Corola-website/Science/333896_a_335225]
-
fibră somptuoasa scară aurită a unui castel medieval”. Ascensiunea socială a lui Urmatecu nu este descrisă în toate fazele ca în "Ciocoii vechi și noi", ci doar în cea a înfloririi. Fiu al unui măcelar și al unei moașe bețive, arhivarul a urcat pe scara socială lingușindu-i pe cei bogați și puternici și reușind să se facă indispensabil. Dorința lui Urmatecu nu este doar simpla parvenire, ci el încearcă să-și însușească comportamentul și obiceiurile aristocrației, strângând antichități provenite de la
Sfârșit de veac în București () [Corola-website/Science/333896_a_335225]
-
nu este doar simpla parvenire, ci el încearcă să-și însușească comportamentul și obiceiurile aristocrației, strângând antichități provenite de la cei bogați și deprinzând modul de a se îmbrăca și de a mânca elegant. Transformarea sa nu este una completă așa că arhivarul amestecă uneori politețea cu grosolănia, afișând o stare de risipă pe care o consideră a fi un semn al „boieriei”. Spre deosebire de lenea, apatia și blazarea boierimii, noua clasă socială se remarcă prin vitalitate și prin înclinația epicureică spre plăcerile vieții
Sfârșit de veac în București () [Corola-website/Science/333896_a_335225]
-
serviciile lui, continuând să-l protejeze (îi spune la un moment dat: "„Măcar, Iancule, de mi-ai spune numai minciuni de-astea și de acum încolo!”") și semnează chiar pe patul de moarte o declarație care-l scapă pe fostul arhivar de urmărirea penală. Baronul este proprietar de terenuri arabile, livezi, podgorii și păduri întinse, dar este cu totul lipsit de simț practic, neștiind nici câte moșii mai are, nici pe unde sunt situate și cu atât mai puțin care ar
Sfârșit de veac în București () [Corola-website/Science/333896_a_335225]
-
din "Sfârșit de veac în București", afirmația lui Urmatecu că „Până la moarte o să am nevoie de Măria-Ta!” nefiind una convențională, ci ilustrând o dependență morală și materială a celor două personaje. Moartea baronului rupe acest echilibru, lipsindu-l pe arhivar de paravanul său politic, după cum își dă singur seama: "„De acum se simțea descoperit, pentru că, deși îi mersese vestea de om tare, el nu se socotea în siguranță decât în umbra bătrânului baron. În anii împlinirii, Iancu simțise cum a
Sfârșit de veac în București () [Corola-website/Science/333896_a_335225]
-
studiat colecțiile de documente. A viețuit la mănăstirea Gănescu din Craiova, apoi la mănăstirea Bistrița (1795-1799), devenind apoi egumen al schitului Mănăilești (c. 1799 - c. 1801) și eclesiarh la Mitropolia Ungrovlahiei (1804-1812), unde a organizat o școală de caligrafi și arhivari și a condus tipografia (1809). După alegerea lui Nectarie ca mitropolit al Ungrovlahiei în decembrie 1812, s-a retras la Craiova, unde a fost dascăl de limba slavonă și traducător de documente. A murit bătrân și sărac la Craiova în
Dionisie Eclesiarhul () [Corola-website/Science/337116_a_338445]
-
1920-1924), obținând licența în limba și literatura română, secundar istorie (1924). I-a avut ca profesori în facultate pe Gheorghe Bogdan-Duică, Sextil Pușcariu, Nicolae Drăganu și Ioan Lupaș. După absolvirea facultății lucrează ca redactor la săptămânalul clujean "Societatea de mâine", arhivar suplinitor la Arhivele Statului din Cluj și profesor suplinitor (1924-1926). În anul 1926, la recomandarea profesorului Sextil Pușcariu, obține o bursă de doi ani (1926-1928) la Școala Română de la Fontenay-aux-Roses, de lângă Paris, condusă de Nicolae Iorga, unde studiază relațiile româno-franceze
Ion Breazu () [Corola-website/Science/337141_a_338470]
-
cărui prim editor a fost Palacký. Jurnalul a fost publicat pentru prima dată în limbile cehă și germană, iar ediția cehă a supraviețuit și a devenit cel mai important mediu literar al Boemiei. Palacký a primit o funcție modestă de arhivar al contelui Sternberg și în 1829 moșierii din Boemia au dorit să-i confere titlul de istoriograf al Boemiei, cu un salariu mic, dar obținerea consimțământului autorităților vieneze a durat zece ani. Între timp, moșierii, cu acordul tardiv al Vienei
František Palacký () [Corola-website/Science/336015_a_337344]
-
drept un mare poet liric. Ediția Princeps a volumului apărut la editura Socec în 1884 Sunt propuse în licitație obiecte de o mare încărcătură emoțională, legate de destinul poetului: o fotografie rară de Bernhard Brand din biblioteca Petre Popescu Gogan (arhivar al Academiei Române) reprezentând un Portret de la 19 ani (preț de pornire: 800 euro). Fotografia, prima din cele patru ale lui Eminescu care s-au păstrat și transmis, este făcută în 1869, la Praga. Atelierul fotografului Jan Tomás din Praga, care
Cu Eminescu deschidem toate porțile spiritului by Magdalena Popa Buluc () [Corola-website/Journalistic/105400_a_106692]